Din 1968, Moscova încearcă să cumpere prezidențiabili în SUA

Pentru a investiga problemele create de controversata discuţie privind influenţarea campaniei electorale americane din toamnă de către hackerii ruşi şi afirmaţiile privind implicarea autorităţilor de la Kremlin alături de candidatul republican Donald Trump, există deja două comisii ale Camerei Reprezentanţilor şi, respectiv, Senatului şi una a FBI.

În paralel, o anumită parte a presei americane urmăreşte şi dezbate constant subiectul, descoperind noi elemente. Din această ultimă perspectivă, trebuie spus că, între timp, şi Pentagonul a deschis propria anchetă în legătură cu gen. Michael Flynn, efemerul consilier pentru Securitate Naţională al lui Trump, obligat să demisioneze după dezvăluirea posibilelor sale legături cu Rusia.

Pentagonul investighează voiajul gen. Flynn în Rusia

Noutatea aflată acum constă în faptul că, aşa cum transmite agenţia Reuters, în 2015 gen. Flynn a făcut o deplasare în Rusia, însă este suspectat că nu a respectat legea, întrucât nu ar fi cerut aprobarea să fie remunerat pentru acest voiaj. Ca urmare, a intrat pe fir Defense Intelligence Agency (DIA – agenţia de informaţii a Pentagonului), care susţine că până acum nu a găsit niciun fel de urmă privind o asemenea solicitare. Mai concret, potrivit Reuters, DIA a precizat că, în 2014, în momentul în care a fost trecut în rezervă, Flynn a fost prevenit că trebuie să se supună unei atari reglementări. „Generalul Flynn avea obligaţia să ceară permisiunea de a primi bani din partea guvernelor străine“, declara presei Jason Chaffetz, preşedintele republican al Comisiei de supraveghere a Activităţii Guvernamentale (Oversight Commitee) a Camerei Reprezentanţilor. „Nu rezultă că el ar fi cerut vreodată şi că ar fi obţinut această aprobare“, a adăugat el.

Misiunea comisiei amintite este să stabilească dacă Michael Flynn a dezvăluit toate finanţările de care a beneficiat din partea Turciei, a Rusiei şi a altor surse străine. „Ca fost ofiţer, nu puteţi, pur şi simplu, să obţineţi bani de la Rusia, de la Turcia sau de la oricare altă ţară. Şi se pare că el a primit aceşti bani. Era un un fapt nelalocul lui, cu consecinţe din cauza violării legii“, a mai arătat Jason Chaffetz, care face parte din Partidul Republican al lui Trump. Din partea Democraţilor, Elijah Cummings, care face parte şi el din Oversight Commitee, a declarat că, după cum se pare, Flynn nu a dezvăluit toate sumele pe care le-a primit, cum ar fi trebuit s-o facă. Deşi avocatul lui Flynn a declarat la ABC News că el a prevenit DIA, înaintea şi după voiajul lui în Rusia, în discuţie sunt banii cu care el a fost remunerat acolo.

După cum s-a aflat, în timpul vizitei sale la Moscova, generalul în retragere, care a fost consilier al lui Trump în timpul campaniei electorale, a fost invitat la un dineu de preşedintele rus, Vladimir Putin, de unde se vede clar cu ce bătaie lungă sau scurtă operează Kremlinul.

Episodul se adaugă deja momentului în care acelaşi Flynn uitase să-i vorbească noului vicepreşedinte Mike Pence şi în cadrul audierii sale într-o comisie senatorială despre întâlnirea şi discuţiile sale cu ambasadorul rus la Washington, Serghei Kisliak, ceea ce a dus la demisia lui precipitată, de pe 13 februarie.

Anatoli Dobrinîn (centru) a fost ambasador sovietic în SUA între martie 1962 şi martie 1986, sub patru preşedinţi ruşi: Hruşciov, Brejnev, Andropov şi Cernenko

Precedentul Kremlinului

Până se vor afla noi detalii despre rezultatele investigaţiilor celor patru anchete, să spunem aici că ele nu apar din neant, dat fiind că, aşa cum arată una dintre cele mai autorizate surse posibile, în trecut, la Moscova s-a mai încercat să se influenţeze direct mersul campaniei electorale prezidenţiale din SUA.
Cum se va vedea, Kremlinul are diverse şi perverse metode de a sprijini sau racola politicieni străini din „statele-cheie“ ale lumii. E drept, nu ar fi singura putere de pe Glob cu o atare practică. În această direcţie, un exemplu concret şi şocant ne oferă o sursă incontestabilă, Anatoli Dobrînin, fost ambasador sovietic în SUA între martie 1962 şi martie 1986! Nu ştim dacă este un record mondial în istoria diplomaţiei lumii, dar în cea sovietică şi a Rusiei ţariste – da. Nu e mai puţin adevărat că, din raţiuni lesne de înţeles, Moscova îşi ţinea ani buni ambasadorii din „ţări-cheie“.

De plidă, ambasadorul Ivan Maiski, unul dintre reprezentanţii primei pleiade de diplomaţi sovietici, a stat în post, la Londra, între 1932 şi 1943. Fapt explicabil, la ora aceea Imperiul Britanic, pe al cărui teritoriu soarele nu apunea niciodată, concura cu Germania pentru postul de primă putere mondială. Şi Maiski a scris o foarte consistentă carte de memorii, în care, la loc de frunte, sunt relatările despre fastuoasele recepţii la care invita politicieni britanici, cărora, între altele, li se serveau supă de broască ţestoasă şi caviar de Astrahan, după care, la un pahar de vodcă, se punea vârtos lumea la cale.

Că tot veni vorba de atari recorduri, să notăm că şi Corneliu Bogdan, ambasador al României în SUA, a deţinut această funcţie 16 ani şi, probabil, ar mai fi rămas la Washington, dacă fiica lui nu s-ar fi măritat cu un american, gest care a displăcut total „cadrelor“ comuniste dâmboviţene şi care, fie vorba între noi, nu este nici pe placul caselor mai mari, trezind tot felul de sensibilităţi întemeiate.

În voluminoasa lui carte de memorii (848 de pagini!), apărută iniţial în limba engleză, în 1995, iar la noi, relativ recent, la Editura Meteor Press, Anatoli Dobrînin povesteşte cum, în vara anului 1968, după ce Moscova aflase că preşedintele Lyndon B. Johnson nu va mai candida pentru un nou mandat la Casa Albă şi că vicepreşedintele său, Hubert Humphrey, va face acest lucru, i-a trimis instrucţiuni clare ca, în cadrul unei discuţii confidenţiale, să-i ofere bani pentru campania lui electorală.

Dobrînin, ambasadorul sovietic sub şase preşedinţi americani

Cum spuneam, Anatoli Dobrînin (n. 16.11.1919 – d. 6.04. 2010) a stat la post aproape un sfert de secol, sub şase preşedinţi – John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter şi Ronald Reagan –, în plin Război Rece, în care au avut loc numeroase evenimente de mare impact asupra relaţiilor dintre Moscova şi Washington, precum şi pe plan internaţional. De departe, cea mai complicată problemă cu care s-a confruntat el, făcându-i faţă cu brio, a fost criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba, din octombrie 1962, care a adus lumea în pragul unui conflict atomic. Atunci, Dobrînin a stabilit o relaţie specială cu Robert Kennedy, fratele preşedintelui, care era ministru de Justiţie, cei doi conlucrând strâns la dezamorsarea crizei. Astfel, el i-a propus în secret un compromis acceptabil ambelor ţări: retragerea rachetelor sovietice din Cuba, iar SUA (recte NATO) să retragă rachetele lor PGM-19 Jupiter din Turcia.

Tot în perioada şederii sale la Washington, mai precis în august 1963, s-a înfiinţat celebrul „telefon roşu“ (numit şi „linia fierbinte“) între Kremlin şi Casa Albă, la care au recurs de câteva ori liderii din cele două capitale spre a rezolva probleme internaţionale grave, de genul „Războiului de şase zile“, din iunie 1967, dintre Israel şi ţările arabe. De semnalat că, în acea perioadă, în SUA s-au consemnat două premiere de după Al Doilea Război Mondial: asasinarea, la 22 noiembrie 1963, a preşedintelui Kennedy şi demisia, în august 1975, a preşedintelui Nixon, ca urmare a scandalului Watergate, de fiecare dată Dobrînin luând-o de la zero în stabilirea de contacte bune cu urmaşii acestora şi cu demnitarii din echipele lor.

În aceeaşi perioadă, la conducerea URSS s-au aflat: Nikita Hruşciov, Leonid Brejnev, Iuri Andropov, Konstantin Cernenko. Parcurgându-i memoriile, descoperim un om ce a rămas credincios crezului său şi care, spre deosebire de alţi omologi de-ai săi din Est, nu s-a „pocăit“ ori „răspopit“ ulterior, ceea ce nu l-a împiedicat să judece foarte lucid, realist şi, uneori, chiar necruţător unele demersuri, iniţiative ori declaraţii ale liderilor săi de la Kremlin, în frunte cu cei care aveau frâiele puterii. Astfel, el crede că Războiul Rece a fost „o tragedie pentru omenire“, iar despre prăbuşirea URSS, consemnată sub Mihail Gorbaciov, susţine că a fost o eroare făcută de „şefii noştri incompetenţi, dar foarte ambiţioşi“.

Acelaşi Dobrînin a asistat la toate „summiturile“ sovieto-americane de după Al Doilea Război Mondial, între care trei cu Nixon, înlocuind uneori chiar interpretul; pe timpul preşedinţiei lui Nixon, el avea linie directă cu secretarul de Stat Henry Kissinger, iar automobilul său intra în parcarea oficială a Departamentului de Stat, facilitate anulată sub preşedintele Ronald Reagan. Între altele, în 1972, el a negociat cu acelaşi Kissinger tratatul ABM. După ce, în 1985, a venit la putere Gorbaciov, Dobrînin a devenit (februarie 1986) secretar al CC al PCUS ce răspundea de problemele internaţionale, post la care a renunţat din motive de sănătate. În fine, în memorii, el se ocupă şi de perioada Gorbaciov, consemnând „falimentul lui politic“.

Cum spuneam, Dobrînin a primit instrucţiuni de la Kremlin să-i ofere bani lui Humphrey în cursa electorală a acestuia pentru Casa Albă din noiembrie 1968.

Întâlnire de taină în apartamentul prezidenţial

După asasinarea lui Kennedy – 22 noiembrie 1963, la Dallas (Texas) –, vicepreşedintele Lyndon B. Johnson (n. august 1908 – d. ianuarie 1973), care-l însoţea în acea călătorie electorală, a devenit preşedinte, el prestând jurământul la două ore şi opt minute după tragedie, chiar la bordul lui Air Force One, în faţa judecătorului federal Sarah Tilgham Hughes, devenind astfel primul şef al Casei Albe învestit de o femeie şi care a depus jurământul în statul Texas. A câştigat detaşat alegerile prezidenţiale din 1964 în faţa retrogradului Barry Goldwater, consilier fiindu-i Hubert Humphrey, senator de Minnesota. În timpul administraţiei sale, războiul din Vietnam s-a acutizat la maximum, în SUA şi alte mari oraşe ale lumii aveau loc mari demonstraţii împotriva acestuia, ceea ce a făcut ca erodarea lui Johnson să fie masivă, doar George W. Bush mai înregistrând o cotă de popularitate atât de scăzută din cauza unui alt război, cel din Irak, de după martie 2003! Presiunea asupra lui a devenit imensă, astfel încât campania electorală pentru un nou mandat în 1968 (perioada în care a fost la Casa Albă după asasinarea lui Kennedy nu se pune) se anunţa foarte crâncenă.

Cum şi cu preşedintele Johnson ambasadorul Dobrînin stabilise o relaţie specială, acesta dându-i chiar un număr de telefon special, la care putea fi sunat oricând, într-o zi, şeful Casei Albe l-a convocat personal la o întâlnire la ora 18.00, chiar în apartamentul personal, un fapt neobişnuit în practica diplomatică. În cameră erau doar ei doi, Johnson anunţându-l că, în acea seară, va rosti un discurs televizat în care va vorbi despre situaţia din Vietnam. Totodată, i-a spus că vrea să transmită guvernului sovietic câteva informaţii despre intenţiile sale şi despre necesitatea de a limita vărsarea de sânge din Vietnam. Părea o convorbire de rutină, dar care intriga prin gestul convocării intempestive a lui Dorînin şi locul desfăşurării ei. S-au despărţit, Johnson înmânându-i chiar discursul pe care urma să-l rostească, iar ambasadorul îndreptându-se spre aripa vestică a Casei Albe, unde, timp de o oră, a mai discutat cu Walt Rostow, unul dintre consilierii prezidenţiali.

Hubert H. Humphrey, în timpul campaniei prezidenţiale din 1968, a înţeles imediat aluziile ambasadorului Dobrinîn şi a refuzat banii ruseşti, mulţumindu-se cu „urările sincere de succes ale Uniunii Sovietice”

Moscova dă instrucţiuni de sprijinire cu bani a lui Humphrey

De reţinut că vicepreşedintele era bine cunoscut în URSS, unde făcuse o călătorie oficială, în timpul căreia a fost invitat la o partidă de vânătoare chiar de mareşalul Andrei Greciko, ministrul Apărării. A fost, în fapt, un mare chiolhan în tradiţionalul stil rusesc, care i-a lăsat amintiri de neuitat.

La acea oră, toate analizele de la Moscova arătau că Humphrey era de preferat lui Richard Nixon, care, după insuccesul din faţa lui John F. Kennedy, a stat pe tuşă o perioadă mai lungă, pentru ca, acum, să revină în forţă şi să se contureze ca un concurent redutabil pentru şefia Casei Albe. Din trecutul său de vicepreşedinte sub Dwight Eisenhower, din zorii Războiului Rece, el iniţiase un fel de revizuire din mers, se deplasa în ţări din Est, inclusiv în România, având convorbiri cu lideri din aceste ţări şi testându-le intenţiile în ceea ce priveşte candidatura sa la Casa Albă.

Cu toate acestea, „pentru Moscova, Humphrey era, desigur, preferabil lui Richard Nixon, care-şi clădise cariera politică pe anticomunism şi era considerat profund antisovietic. Conducătorii noştri deveneau tot mai îngrijoraţi de posibilitatea ca el să câştige alegerile şi, de aceea, au întreprins un pas extraordinar, fără precedent în istoria relaţiilor sovieto-americane, oferindu-i în secret lui Humphrey orice fel de ajutor în timpul campaniei – inclusiv unul de natură financiară“.

Cum un asemenea demers provoacă frisoane, ambasadorul Dobrînin, un om cu capul pe umeri, nu putea să nu reacţioneze. „Am primit instrucţiuni strict secrete în această privinţă direct de la Gromîko şi m-am străduit din răsputeri să-l conving să nu se angajeze într-o asemenea aventură periculoasă, care, dacă ar fi fost descoperită, ar fi avut cu certitudine consecinţe dezastruoase şi ar fi asigurat înfrângerea lui Humphrey, ca să nu mai vorbesc despre necazurile reale pe care le-ar fi cauzat relaţiilor sovieto-americane. Gromîko (longevivul ministru de Externe) a răspuns laconic: «Asta-i decizia, iar tu o vei aplica»“.

Urmează momentul culminant al afacerii, pe care el îl relatează astfel. „La scurt timp după aceea, am participat la un mic-dejun acasă la Humphrey şi am discutat evident despre campania electorală, aşa că am încercat să profit de ocazie pentru a-mi îndeplini sarcina cu cât mai mult tact posibil. L-am întrebat cum merge campania, apoi am condus conversaţia către starea ei financiară. Trebuie spus că Humphrey nu era doar un individ foarte inteligent, ci şi extrem de perspicace. El a înţeles imediat substratul şi mi-a spus că-i erau suficiente urările sincere de succes ale Uniunii Sovietice, pe care le aprecia la justa lor valoare. Spre uşurarea noastră, problema a fost astfel soluţionată şi n-a mai fost discutată niciodată.“

Desigur, trebuie evidenţiată cu prioritate precizarea expresă a lui Anatoli Dobrînin, potrivit căreia „acest episod nu a mai fost relatat până acum“. „După ştiinţa mea, acesta a fost unicul caz în care Moscova a încercat să intervină direct pentru a-şi ajuta candidatul preferat – şi nu a obţinut nimic.“

Refuzatul Nixon, interlocutor privilegiat al Kremlinului

Să mai adăugăm că alegerile prezidenţiale respective au fost câştigate de Nixon, cel care, în iulie, ceruse oficial să fie primit în vizită la Moscova, el „luându-i faţa“ şi în acest domeniu lui Humphrey, care avea în gând un atare voiaj. În fine, pe timpul preşedinţiei fostului violent anticomunist şi antibolşevic au avut loc trei summituri Nixon – Brejnev, la organizarea cărora ambasadorul Dobrînin a avut un rol foarte important. Tot sub Nixon s-a iniţiat un dialog consistent cu China, care a revenit în forţă pe scena lumii, dar asta e altă problemă…

Revenind la ideea de la care am pornit, înainte de a încheia, să mai spunem că acelaşi Dobrînin relatează că pe colegul său de la Londra îl luase apa şi se apucase să recomande Centralei de la Moscova ca, înaintea unui scrutin parlamentar din Marea Britanie, să-l invite într-o vizită preelectorală pe premierul Harold Wilson, pe care, după cum credea el, ar fi urmat să-l câştige. A fost exact pe dos, iar diplomatul respectiv a fost rechemat de la post!

Oricum, episodul cu gen. Michael Flynn pe care încearcă să-l descifreze cele patru comisii din SUA arată că sub steaua roşie de la Kremlin nu e nimic nou, deşi lumea s-a schimbat radical, dar probabil că atare practici au mai multe vieţi decât o pisică.

La doar două ore şi opt minute după asasinarea lui Kennedy. vicepreşedintele Lyndon B. Johnson a depus jurământul la bordul Air Force One, în prezenţa îndureratei Jacqueline Kennedy

Johnson renunţă la candidatura pentru un nou mandat

Dobrînin relatează apoi: „Când am ieşit pe coridor, m-am întâlnit din nou cu preşedintele, care m-a oprit. După un moment de ezitare, a zis că dorea să-mi spună strict confidenţial că, la sfârşitul cuvântării televizate, intenţiona să anunţe că nu va mai candida pentru un alt mandat prezidenţial. (…) Johnson a adăugat că eram primul străin care afla despre decizia lui, pe care o cunoşteau doar patru-cinci americani, inclusiv soţia lui. (…) A fost o ştire de senzaţie. Vietnamul se dovedise fatal pentru preşedinte, care nu-şi putea justifica în mod convingător politica externă. (…) Personal, am fost surprins de decizia lui. Nici Moscova nu se aşteptase la aşa ceva, deoarece decizia anula perspectiva unui posibil summit“. La acea oră, „vârfurile“ din cele două capitale vehiculau aproape insistent ideea unui summit americano-sovietic, iniţiativa având-o, se pare, chiar preşedintele Johnson.

Cum se vede, ambasadorul informase imediat Kremlinul despre ceea ce se petrecea la Washington şi decizia lui Johnson şi ce perspective se deschid, mai ales că a doua zi fusese invitat la cină de familia Harriman, unul dintre cei mai respectaţi politicieni americani, acum consilier al preşedintelui.
Aşadar, se rupeau punţi construite cu greu de ambasador, iar pe de altă parte, se deschidea drum candidaturii vicepreşedintelui Hubert Humphrey, despre care politologi precum amintitul Harriman spuneau că nu prea avea şanse să fie ales, el nebucurându-se de trecere nici în partid şi nici în ţară. Motivul era firesc, în cazul politicii lui Johnson în Vietnam, îl sprijinise „nu doar 100%, ci 130%“.

În memorii, Dobrînin acordă un subcapitol special şi episodului Humphrey, care conţine o dezvăluire în premieră absolută.

„Pe 23 aprilie (1968), în timpul unei recepţii la Casa Albă, Hubert Humphrey mi-a spus între patru ochi că era dispus să-şi încerce şansa la alegerile prezidenţiale şi că urma să-şi anunţe în curând candidatura. A mai spus că el considerase mereu relaţiile sovieto-americane ca fiind un factor major în influenţarea perspectivelor de război sau de pace şi încercase permanent să le îmbunătăţească. M-a rugat să informez Moscova în această privinţă, adăugând salutările sale personale pentru Brejnev şi Kosîghin (primul era şeful partidului comunist, iar al doilea era premierul URSS, calitate în care avusese contacte cu demnitari americani).“ Evident, Moscova a răspuns la mesaj, ea apreciind că, „având în vedere relaţiile sale cu Washingtonul, Humphrey ar fi fost cel mai bun preşedinte la momentul acela“.

Recomanda
Dumitru Constantin 169 Articole
Author