Se moare pe capete în aceste zile și asta mi-a reamintit distihul de mai sus dintr-o poezie publicată în AGORA de Dan Deșliu spre sfârșitul anilor ’80.
Vestea dispariției lui Ion Vianu m-a întristat profund, dar nu m-a mirat. Cu puțin timp în urmă, Radu Ioanid și Ion Vianu au participat la un eveniment în Elveția. Mi-au trimis niște fotografii – Ionel nu arăta deloc bine în scaunul cu rotile, dar purta pe față același zâmbet blând dintotdeauna.
A văzut răul în mai toate ipostazele lui, a denunțat folosirea psihiatriei de către Securitate în reprimarea unor voci care incomodau regimul comunist, s-a alăturat mișcării lansate de Paul Goma și nu a făcut niciun pas înapoi în fața amenințărilor.
A fost membru al Colegiului Redacțional al AGOREI încă de la primul număr al revistei. Vocea lui limpede, dar temperată a insuflat revistei echilibru.
Ferm, dar cumpătat, și-a apărat cu generozitate prietenii chiar și atunci când unii dintre ei erau imposibil de apărat, căci dincolo de vinovății, a încercat să vadă și să ne explice mecanisme care pot dezechilibra cumpăna morală. Pentru el, a acuza fără a înțelege tenebrele vinovăției a fost un exercițiu de nepracticat.
Ion Vianu lasă în urmă-i nu doar o operă, ci și o operă umană – performanță pe care puțini o ating.
Ne va lipsi foarte mult.
este trista, 90 de ani e un dar…mai dureros ar fi daca generatia tanara nu va avea acest dar al vietii, la ele te-ai gandit? Unii muncesc enorm, altii culeg din truda lor peste masura, lumea este o prapastie, un hau in care se pierde sensibilitatea si de dezvolta grotescu o alta forma de arta emanata din angoasele existentialismului rapace…bucurati-va de clipa si sperati intr-un maine pt Romania, tinerii ei pe care unii ii alunga, iar altii ar putea sa le franga destinul…