Două volume cu parfum de epocă, marca Lucian Boia

“Balcic. Micul Paradis al României Mari”

Vă veţi îndrăgosti de acest volum, de atmosfera lui, de istoria şi legenda lui.

Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării şi un seducător amalgam etnic şi cultural de la marginea fostului Imperiu Otoman.

Subiectul acestei cărţi este Balcicul în perioada lui românească, din 1913 la 1940. Un Balcic real şi imaginar, un colţ altfel pe harta României, un fel de Paradis, un  loc poate al unor noi începuturi.

Balcicul prindea repede o pojghiţă de viaţă românească. Era un  oraş presărat cu gropi, câţiva pictori şi o regină. Pictorii, din fericire, nu se lăsau intimidaţi de gropi. Prea erau îmbătaţi de culorile şi exotismul locului. Ei sunt de fapt cei care au creat şi au recreat Balcicul.

“Dacă administraţia noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un piesaj şi de o lumină cu totul aparte. Gloria primului descoperitor e totuşi contestată. Unii o atribuie lui Alexandru Satmary. Dacă Iser a descoperit Cadrilaterul pentru sine, Satmary, dimpotrivă, a descoperit Balcicul pentru toată lumea neîncetând niciun moment să facă reclamă şi să îndemne pe toată lumea să viziteze acest loc minunat”. Printre cei care ajung în primele luni la Balcic se află şi Gheorghe Petraşcu, apoi Ion Theodorescu-Sion, Ippolit Strâmbu. Cel mai tânăr dintre ei, fermecat de Balcic este Paul Miracovici. Apoi, Henri Catargi, Ştefan Dimitrescu, Adam Bălţatu, Dumitru Ghiaţă, Ştefan Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, dar şi Kimon Loghi şi actorul Ion Iancovescu.  Alţii, chiar dacă n-au ajuns la Balcic, s-au simţit atraşi de acest loc, precum Cecilia Cuţescu-Storck sau Ary Murnu.

Deşi îl vizitase în 1915 şi văzuse ce era de văzut, Regina Maria se îndrăgosteşte de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât îşi construieşte pe ţărmul stâncos şi sălbatic un adevărat paradis. Balcicul îl va descrie în “Ţara mea”, carte scrisă în timpul războiului: “Balcicul era un târguşor pitoresc despre care ai zice că se rostogoleşte în valuri. În grupe murdare, căsuţele lui turceşti se caţără pe povârnişuri repezi, ca şi cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de desubt”. Regina ştia să privescă. Odată încheiată amenajarea micului palat, Balcicul devine reşedinţa privilegiată a reginei, cuibul său liniştit. Domeniul de la Balcic era pentru ea Paradisul, un tărâm al libertăţii. Înoată, călăreşte, face plimbări pe mare de-a lungul coastei, Capul Caliacra devine locul său preferat, citeşte şi scrie, cultivă flori şi îşi admiră grădinile. O are aproape pe Pincipesa Ileana. Dintre prietenele ei, care o vizitează la Balcic, cea mai apropiată este fără niciun dubiu Cella Delavrancea. Îl întâlnim la Balcic şi pe prinţul Barbu Ştirbei.

Se poate spune că datorită reginei, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur şi simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâureşte, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică.

Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecţii şi chiar şi politicienii vin vară de vară la Balcic înfrumuseţându-l şi pregătindu-l pentru o strălucitoare carieră de staţiune marină şi culturală.

Şi la un moment dat apare Primarul Moşescu. Proiectul lui era să facă din micul şi adormitul Balcic un mare oraş cultural al ţării, să atragă numele care contau. În 1926 reuşeşte să pună temelia Universităţii Libere din Balcic, numită şi Universitatea Coasta de Argint. Intelectualii, atraşi fireşte şi de peisaj şi de întreaga legendă care, prin  pictori, prin Regina Maria, se ţesuse în jurul localităţii, aveau o legătură sufletească cu Balcicul. Camil Petrescu era un vizitator frecvent, Mihail Sebastian, Ion Pillat, Jean Bart… Au venit la Balcic şi mulţi arhitecţi, dar nimeni n-a construit în serie precum Henrietta Delavrancea, fiica cea mică a cunoscutului scriitor, nimeni nu şi-a pus amprenta în asemenea măsură asupra oraşului.

La Balcic se converteşte şi Tonitza. Acesta îi scria doctorului Iosif N.Dona: “În sfârşit am parvenit să văd şi eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noştri cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum şi ceea ce este el în realitate e o enormă diferenţă. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. E fantastic”. Şi mai târziu i se adresa lui Cezar Petrescu: “Mă aflu la Balcic de vreo zece zile. Frumuseţea lui m-a înnebunit de-a binelea”.

Loc miraculos, cu nesfârşită încărcătură mitologică, Balcicul ajunge să concentreze o diversitate de simboluri. Marea este unul dintre acestea.  Culorile, mirosul, valurile mării, căldura mării. Miracolul mării. Regina era spiritul tutelar al locului. Pictoriţele erau nenumărate la Balcic. Cecilia Cuţescu-Storck, Rodica Maniu, Nuţi Acontz, Lucia Dem Bălăcescu, Margareta Sterian, Michaela Eleutheriade, Magdalena Rădulescu. “S-ar zice că la Balcic au reuşit să-şi cucerească libertatea în mai mare măsură decât bărbaţii…

Ca orice paradis, şi Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit atât de bine din fărâme de memorie, din documente şi fotografii de epocă, încât se poate spune că prin acest volum am recâştigat, simbolic, Paradisul pierdut.

“Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950”

Capcanele istoriei

Cartea profesorului Lucian Boia „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” constituie o pertinentă analiză asupra destinelor elitei intelectuale româneşti între cele două decenii. Demersul autorului, n. 1944 la Bucuresti, umple un gol foarte important în literatura care abordează problematica elitelor româneşti, în acelaşi timp lucrarea înscriindu-se în tipologia operei lui Lucian Boia. Aceasta este consacrată cu precădere studiului istoriei ideilor şi imaginarului, dintre lucrările autorului făcând parte: “Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune”, “Istorie şi mit în conştiinţa românească”, “Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre”, “Pentru o istorie a imaginarului”, “Franţa, hegemonie sau declin?”, „Germanofilii.

În cele opt capitole ale cărţii, Lucian Boia a adunat un volum impresionant de nume, date şi cifre statistice pe care, cu o retorică minimă, le asamblează astfel încât să fie prin sine relevante. Cititorul e practic obligat să citească printr-o grilă proprie faptele, inclusiv cele obnubilate de istoriile oficiale, şi să-şi lase în alt plan admiraţia de până acum pentru un personaj sau altul.

De mai bine de 20 de ani, istoricii de toate vârstele şi coloraturile sunt dominaţi de obsesia comportamentului public al intelectualilor români din secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la înălţimea prezidiului unui complet de judecată morală, adesea fără a se putea administra toate probele unui dosar imens şi încâlcit, dar şi fără înţelegerea deplină a naturii umane. Dacă nu sunt consideraţi de-a dreptul factorii cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puţin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 şi 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuţiei este omenescul cu toate nuanţele sale. Era nevoie, după un lung şir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fină a unui istoric precum Lucian Boia, care să pondereze şi iacobinismul, şi îngăduinţa faţă de cei care, în numai două decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte şi de orgolii personale, cad în capcanele istoriei.

Puzzle-ul surprinzător pe care îl asamblezi citind arată o imagine atât de limpede a momentelor cercetate, încât ghidarea (ideologică, naţionalistă, culturală chiar) devine superfluă sau cel puţin relativă, lăsând loc deşertăciunii omeneşti care se ascunde în spatele aspiraţiilor spre glorie, putere, recunoaştere, privilegii.

“Pe la 1930, tinerii intelectuali dădeau semnalul. Voiau să schimbe România. În numai câţiva ani polarizarea se accentuează între dreapta naţionalistă şi stânga democratică. Dreapta se arată a fi mai influentă decât stânga, dar nici stânga nu-i atât de neînsemnată cum ar lăsa impresia neglijarea ei în ultima vreme. O caracteristică a stângii intelectuale a stat în ponderea însemnată pe care au avut-o în cadrul ei etnicii minoritari: evreii în primul rând, ei formând o componentă esenţială a mediului cultural românesc. Receptivitatea intelectualilor la gesturile Puterii e pusă în lumină mai puternic ca oricând până atunci de seducţia exercitată de Carol al II-lea, justificată de altfel printr-o politică culturală de anvergură.

O altă constatare interesantă priveşte dubla înfăţişarea a regimului Antonescu: represiv pe de o parte, legalist pe de alta şi destul de îngăduitor în materie de libertăţi intelectuale. Sub dictatură şi în plin război, universitatea şi viaţa culturală au cunoscut o relativă libertate. Cât despre comunism, acesta a îndepărtat brutal o parte a elitei intelectuale, dar a atras şi a folosit o altă parte, completând-o cu mai mult sau mai puţin improvizaţii intelectuali “de tip nou”. Regimul comunist va avea apoi tot timpul, în aproape o jumătate de secol, să-şi modeleze propria elită care, cu bune şi cu rele, a trecut în post comunism. Fiecare intelectual are propriul profil şi propria poveste.

Am zice că intelectualul ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus ca oricine conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere. Nu puţini intelectuali au, de altfel, fascinaţia Puterii: se simt ei înşişi mai puternic adăpostiţi la umbra ei.

În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual,  glasul istoriei este irezistibil.

Am întâlnit, de-a lungul periplului nostru, şi intelectuali consecvenţi în apărarea unor valori şi idealuri. Unii şi-au plătit scump consecvenţa. «Adaptabilii» sunt însă o specie mai numeroasă (s-a văzut şi sub Carol II, şi sub Antonescu, şi sub comunişti; sunt semne că s-ar fi văzut mai bine şi sub legionari dacă timpul n-ar fi fost atât de scurt). Au avut cel puţin scuza unei istorii zbuciumate şi neiertătoare; reflexul multora a fost de a se pune la adăpost. Dar nu putem să nu remarcăm că unii s-au pus atât de bine la adăpost, încât au profitat din plin de alegerea făcută – iar cei mai abili sau mai norocoşi, chiar de mai multe alegeri succesive”, scria istoricul Lucian Boia.