După Aristotel, tragedie este atunci când „o acțiune a unui caracter elevat“ duce la ceva ce stârnește „compasiunea“, „mila“. Tragedia este „spectacol al nenorocirii“, la care se ajunge implacabil ca urmare a înfruntării dintre libertate și ceva fatal. Subiectul acțiunii este cel căruia îi revine răspunderea pentru „nenorocirile“ sale.
Nimic nu ne împiedică să aplicăm optica de mai sus nu numai individualităților, ci și comunităților. (…) Ceea ce se petrece în România ultimului deceniu poate servi, măcar până la un punct, ca exemplu.
România a întreprins, după 1989, tot ceea ce au întreprins celelalte țări din Europa Centrală și Răsăriteană: privatizarea economiei, recunoașterea de libertăți și drepturi individuale, trecerea la pluralism politic, adoptarea Constituției democratice, separația puterilor în stat, proclamarea independenței justiției, stat de drept, integrarea europeană. România este și acum țara cu unul dintre cele mai ridicate procente de adepți ai statului de drept, ai independenței justiției și ai integrării europene. Poți spune multe despre românii actuali – de pildă, că nu pun capăt confuziei de valori care îi sufocă –, dar nu sunt probe să-i acuzi că nu aderă la valorile epocii.
Proprietarii abuzivi ai devizelor epocii
Desigur, România nu a făcut reforme la fel de competent ca alte țări. Privatizarea din România a lichidat industria și a aruncat în inactivitate milioane de persoane; democratizarea s-a făcut în așa fel încât nimeni nu răspunde de proasta administrare; integrarea în structurile europene este înțeleasă ca decapitare a societății; administrația s-a umplut de amatori; justiția este luată și acum ca măciucă pentru lovirea concurenților; drepturile omului sunt din nou afectate. Dacă aceste racile s-ar discuta, iar responsabilii s-ar ocupa să integreze diversele idei și energii, ar câștiga fiecare cetățean. Numai că în societatea României au apărut grupuri care nu se ocupă de vreo integrare democratică. Ele se drapează acum cu un liberalism improvizat, mai nou, cu „Europa“, „stat de drept“, „justiție“, ba chiar revendică posesia exclusivă a acestor valori. Obsedate de căpătuială, ele deturnează discuția de la problemele reale. Altfel spus, în România s-au profilat, mai puternic decât în alte țări, grupuri vindicative care se împroprietăresc abuziv cu devizele epocii, în avantaj privat și în pofida mediocrității contribuției proprii. (…) Dar nu semnalarea de probleme este reproșabilă, ci distorsionarea lor șmecherească. În pofida faptului că populația, în cvasitotalitate, vrea lichidarea corupției, stat de drept și independența justiției, aceste grupuri postulează că România ar fi împărțită în corupți, „penali“, de o parte, și îngerii dedicați combaterii acestora, de cealaltă. Cei din fruntea curentului sugerează că au de lucru și pot pretinde legitim răsplata, imediat sau mai târziu. (…)
Calificarea aproximativă
România este presată de amatorismul care a urcat tot mai sus în ierarhii. Cel mai recent, a trebuit să vină un ziarist, eminent, e adevărat, dar abia unul, să arate că este dezincriminat abuzul în serviciu, și o judecătorie, desigur, serioasă, dar la început numai una, să arate că până și în legile prost gândite, scrise cu piciorul și apărate cu forța pumnului, s-a produs dezincriminarea. Calificarea aproximativă este însă oriunde în instituții care joacă azi un rol semnificativ.
În asemenea condiții, stagnarea și performanțele negative ce disting ultimii ani nu mai miră. Sărăcia-record de pe continent s-a cuibărit pe aceste meleaguri. Cea mai mare emigrație din istoria țării și dintre țările continentului este din aceste locuri. Cele mai mici investiții directe raportate la populație sunt aici. Recentele teste Pisa pentru elevi plasează România la coada Europei. La Jocurile Olimpice din 2016, România a înregistrat cele mai slabe rezultate din istorie. Încălcarea Constituției este practic sistematică. Politica externă de excursii este la apogeu.
România este subminată, apoi, de faptul că, în locul hotărârilor la lumina zilei, și-a transferat în dosul ușilor închise și în seama „atribuțiilor“ gonflate decizii de care atârnă soarta milioanelor de cetățeni. Despre ce drepturi cetățenești mai este vorba? Unde este democrația?
De la stigmatizarea demagogică la construcția obștească
România este secătuită de confuzia organizată a valorilor în care s-a lăsat prinsă. Nicio instituție semnificativă nu a fost ferită de pile, acoliți, nepotism, diletantism. Niciuna nu se mai exprimă fără să arunce o privire undeva. Niciuna nu elaborează soluții de care să răspundă. Se încheie mandat după mandat cu zero progrese. (…)
România este împinsă la îngenunchere de unii dintre titrați, care, neavând soluții, poate nici valoare, înșfacă ocazia și vituperează, la rândul lor, o situație pe care o cunosc din povești. Ei nu par să știe că de la stigmatizare demagogică la construcția în interes obștesc distanța este uriașă. Sofismul generalității goale – „democrație este în alte țări; eu cred în acea democrație; cine nu o aplică este coruptul, penalul, dușmanul“ – le umple exprimarea. Evident, nu premisa primă este greșită, nu este în discuție a doua, dar nu se poate deriva concluzia decât printr-un salt ilogic, el însuși corupt. În orice țară (vezi astăzi Grecia, Polonia, China etc.), titrații se dedică construcției în interes public, la noi, mulți agită blamarea la modă, contra recompensei visate.
Nu tragedie, ci dramă
România este adusă la îngenunchere de egoism. Fiindcă au fost distruse până la capăt, pe rând, competiția programelor, sistemul concursurilor pentru desemnări, deciderea concursurilor pe merite, instanțele credibile de apel, informarea onestă a publicului, atâtea câte au fost, încrederea în instituții s-a prăbușit, iar egoismul are teren. Identificarea multor cetățeni cu această țară ține până când aceștia găsesc ocazia de a emigra. O învățătură se impune și aici: o societate în care domină egoismul nu are cum să fie nici una a creației durabile, nici una a justiției, cu toate consecințele dezolante ce decurg de aici.
România este presată la îngenunchere de veritabile campanii. Dincolo de percepția naturală a tot mai numeroși observatori, că pe meleaguri carpatice justiția este folosită ca instrument și apărarea statului de drept ca pretext, mulți împrumută, poate naiv, ochelari care deformează. Destul să te gândești la 2012, când nu a dat rezultate infirmarea votului a peste șapte milioane de cetățeni! Sau la 2014 și 2017, când, așa cum se întrevede deja, nu rezolvă nimic să te iei după aceia care se înconjoară de instituțiile de forță și-i atacă pe alții!
Combinația de reprezentanți nepotriviți, de amatorism organizat, de secretism, de demagogi duce la ceea ce mulți numesc tragedia României de astăzi. Și totuși, termenul tragedie nu este adecvat. În tragedie subiectul răspunde de nenorocirile ce cad implacabil asupra lui. În cazul României, răspunderea nu este greu de stabilit, dar nenorocirile nu sunt deloc înscrise în vreo fatalitate. De aceea, este vorba mai curând de o dramă – drama României actuale.
Drama lasă șansa rezolvărilor, iar acestea există. Nu este nevoie de teorii complicate pentru a spune că orice țară se dezvoltă sau nu în funcție de sistemul său juridico-politic.
Un traseu: „democratură” – „stat mafiot” – „stat disciplinar” – „democrație”
În 1989, România a pus capăt dictaturii de familie, dictaturii în general, și a îmbrățișat democrația parlamentară. A rezultat ceea ce s-a numit „democratură“ – o competiție aparent deschisă, dar manipulată de forțe ascunse. După 1996, s-a trecut la „pluralism“ – diferitele alternative nu au mai fost blocate, chiar dacă au rămas dependente, ca oriunde, de cultura civică. După 2004, a survenit ceea ce creatorul său numește „statul mafiot“: statul cu procurori ridicați la rang de magistrați, cu vârfuri ale justiției incluse în „câmpul tactic“ al serviciilor secrete, cu încarcerarea de opozanți pentru raportare, toate acestea simultan cu cea mai largă fraudare și distrugere de resurse. După 2014, se folosesc mijloace ce țin, cum istoria atestă, de „statul disciplinar“ – apelul la mișcări de stradă pentru a bloca guverne stabilite democratic, invitarea magistraților să nu poarte mănuși cu rivalii, atacarea Parlamentului, malformarea justiției, instrumentarea serviciilor secrete, desfigurarea Constituției prin interpretări ce vor fi iarăși regretate ulterior. Oricum se sucesc lucrurile, aici s-a poposit de fapt.
Nu ar fi cazul să se treacă, în sfârșit, la „statul democratic“? (…)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.