„Drumul Sf. Ladislau“ şi „Autostrada Nicolae Dabija“ (I)

Am avut ocazia să contemplu numeroase exprimări ale vibraţiei înalte a spiritului unei naţii cu care destinul istoric ne-a plasat într-o încleştare multiseculară – ungurii. Fie că acestea se regăsesc în piatră, cum ar fi în pasărea mitică Turúl – vulturul ce a prins sabia lui Álmos în cioc pentru a ghida triburile maghiare spre noul cămin din inima Europei (unde trebuia să-şi revendice moştenirea lăsată lor, şi numai lor, de Attila) – imortalizată pe dealul de lângă Tatabánya şi vizibilă oricui merge cu maşina spre Viena, ori în vastul ansamblu sculptural Millennium din Piaţa Eroilor din Budapesta, în muzică, fiind suficient a menţiona doar imnul naţional al Ungariei, al cărui compozitor, Ferenc Erkel, s-a născut în frumosul oraş Giula, de la graniţa cu România, sau celebrele dansuri ungare ale lui Brahms, în manifestările mulţimii de ziua naţională a Regelui Ştefan cel Sfânt, pe 20 august, sau, pur şi simplu, în universul vinurilor şi al gastronomiei, pentru mine nici una nu e mai presus de mormântul (zis al) lui Sigismund de Luxemburg – rege al Ungariei între 1387 şi 1437 şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-German în ultimii săi patru ani din viaţă.

Acest personaj istoric ce nu e pomenit chiar de bine în Istoria Românilor, din cauza bătăliei pierdute de la Nicopole şi a încercării de a-i ostraciza pe cei de peste munţi până şi în planul credinţei lor în Dumnezeu, considerată schismatică pe propriul lor pământ (în vremuri în care, totuşi, contestarea oprimării, în general, nu includea şi acele conotaţii etnice de mai târziu), a avut o dimensiune cu adevărat excepţională la nivel european. Pentru cei care admiră Domul din Florenţa, este suficient a pomeni că inaugurarea fastuoasă a acestuia a avut loc în prezenţa sa şi a papei Eugeniu IV, odată cu încununarea construcţiei cupolei – operă fundamentală şi miraculoasă, în acelaşi timp, a lui Brunelleschi, în anul 1436.

Sigismund de Luxemburg a avut o ultimă dorinţă: să-şi doarmă somnul de veci la picioarele celui pe care l-a considerat mentorul său şi monarhul-cavaler idealizat al secolelor trecute – Sf.Rege Ladislau I (r.1077-1095), ale cărui rămăşiţe fuseseră reînhumate la Oradea, în biserica episcopală din cetate, la 1106, fiind canonizat din anul 1192. In zilele noastre, aceste locuri de repausare sunt iremediabil pierdute, doar două plăci comemorative (evocând locul probabil al celor două morminte, în ansamblul, ipotetic, conturat pe caldarâm al lăcaşului de cult ce a fost distrus odată cu cucerirea otomană a Orăzii, la 1660) fiind plasate în incinta ale cărei ziduri au fost reconstruite sub austrieci, pentru a aminti de atmosfera solemnă a timpurilor apuse. In faţa clădirii, la 1390, regele Sigismund pusese să se ridice o statuie ecvestră a lui Ladislau (despre care se spune că a fost opera a doi renumiţi sculptori clujeni şi că era poleită cu aur), pe care tot turcii osmalâi, care au devastat şi mormintele, ar fi topit-o pentru a confecţiona nişte ghiulele. De asemenea, el ar mai fi comandat şi relicvariul sfântului Ladislau, craniul său fiind placat cu argint, cu excepţia unei deschideri în partea de sus.

Ca orice moaşte, şi cele legate de venerarea regelui-cavaler s-au împrăştiat oarecum. O parte din maxilar a ajuns la Bologna, iar Principatul Transilvaniei a devenit locul confruntării religioase dintre calvinism şi papism, context în care a intervenit şi scurta domnie a lui Mihai Viteazul. El n-a avut, însă, nici o legătură cu deprecierea cultului Sf.Ladislau, deşi Oradea Mare, ca şi Debreţinul, erau parte, în acei ani, din domeniul Ardealului. Aşa se face că Dimitrie Napraghi, episcop romano-catolic de Alba Iulia şi fost cancelar al Transilvaniei, ce păstorise în timpul lui Mihai, fiind gonit de reformaţi (pentru a fi numit, ulterior, episcop la Győr), a răscumpărat, în 1606, de la ungurii lui ardeleni protestanţi, relicvariul orădean, plasându-l în noua sa catedrală episcopală. Abia după ce stăpânirea austriacă asupra Ungariei şi a Transilvaniei s-a consolidat şi s-a construit actuala catedrală romano-catolică de pe malul drept al Crişului Repede (devenită, în timp, cel mai amplu ansamblu baroc din România şi căreia i s-a restituit şi impozantul palat episcopal ce a găzduit, timp de decenii, Muzeul Ţării Crişurilor), o parte din ţeasta Sf.Rege Ladislau s-a reîntors la Oradea.

Iar dacă locul în care zac modestele rămăşiţe pământeşti ale sfântului (scoase anual pentru procesiunea din preajma zilei de 27 iunie) e undeva de-a dreapta intrării principale, într-o nişă discret luminată, aparent mai nebăgat în seamă, altarul zis al mormântului lui Sigismund de Luxemburg, prin pavoazarea sa şi prin poziţionarea în ansamblul bisericii cu ale sale coloane executate din marmură de Vaşcău şi de Carrara, mi se pare a fi expresia supremă a maghiarismului, destinat să dăinuiască şi în afara Ungariei de după Alba Iulia şi Trianon. Deloc întâmplător, grandoarea acestei catedrale i-a impus papei Ioan Paul II să o declare Basilica Minor, încă din 1991, aşa cum mai sunt doar alte trei în România (două din Ardeal – la Şumuleu-Ciuc, cea mai veche înălţată la acest rang, în 1948, şi la Radna – şi una din Bucovina – la Cacica).

Domnia craiului László a adus regatului ungar, după cei patruzeci de ani scurşi de la dispariţia regelui Ştefan cel Sfânt în lupte fratricide şi regicide, un răgaz esenţial de consolidare, permiţându-i acestuia să revendice chiar şi moştenirea coroanei Croaţiei (de la cumnatul său răposat), cu accesul la Marea Adriatică. Aşa cum, la 1094, el a fondat capitulum-ul în jurul căruia se va dezvolta ulterior oraşul Zagreb, mutând reşedinţa episcopiei Bihorului cu mănăstirea aferentă în incinta cetăţii de pământ de pe malul stâng al Crişului Repede, regele Ladislau a devenit întemeietor al oraşului Oradea. [Având în vedere dezbaterea fără sfârşit legată de forma corectă – Oradei, Oradiei sau cea arhaică a Orăzii – am considerat mai nimerit să evit, pe cât posibil, o abordare tranşantă, deşi titlatura actualei episcopii ortodoxe, zisă „a Oradiei şi Bihorului“, tinde să închidă discuţia.]

După efemera existenţă a paşalîcului de Varat (1660-1692), cuceritorii / eliberatorii austrieci (vezi antologica comparaţie a liderilor ardeleni referitoare la jugul de lemn devenit unul de fier), din motive strategice, nu au permis reconstruirea marii biserici din cetatea de odinioară pe locul unde se găsise pentru jumătate de mileniu, ci în afara incintei nou-fortificate. Peste alte câteva decenii, lăcaşul episcopal a fost înălţat în mijlocul zonei adiacente numite Oraşul Nou, unde există până în zilele noastre biserica romano-catolică a Sf.Ladislau, după 1780, funcţia de catedrală fiind preluată de edificiul recent inaugurat, amplasat pe Criş în jos, pe malul opus, în forma pe care o putem admira şi astăzi. In acelaşi timp, evoluţia urbei în sine a condus, în decurs de numai un secol, la consolidarea rolului civic al zonei adiacente bisericii Sf.Ladislau, pe cele două maluri ale Crişului Repede.

Surprinzător pentru acest oraş care avea la data ultimului recensământ de dinainte de Unirea din 1918 peste 90% dintre locuitori declarându-şi drept limbă maternă maghiara (fără ca măcar o cât de mică parte dintre aceştia să-şi fi închipuit că în nici zece ani vor ajunge sub stăpânirea românească), în piaţa centrală, numită, bineînţeles, a Sf.Ladislau, s-au înălţat, cu timpul, cele două biserici ale românilor – Biserica „cu Lună“ a comunităţii ortodoxe (a cărei episcopie va renaşte abia la 1921) şi Biserica Sf.Nicolae a episcopiei greco-catolice. Spaţiul acesta a devenit unul de demonstraţie a puterii, astfel încât, în emulaţia generată de apropiata aniversare a unui mileniu de la instalarea triburilor maghiare în câmpia panonică, la 1893, în centrul pieţei a fost instalată statuia regelui Ladislau I.

Pe soclul statuii amplasate în faţa palatului episcopal greco-catolic au fost gravate cuvintele ″Könyörögj Érettünk″, ceea ce s-ar traduce, pentru toate riturile, prin «Sfinte, roagă-te pentru noi». După treizeci de ani, monumentul „regelui Laczi“ a fost mutat din Piaţa Unirii, ajungând, în cele din urmă, în faţa catedralei romano-catolice, unde, ca şi în cazul multor altor situri închinate unor personalităţi istorice maghiare din Ardeal, lămuririle în limba română mai degrabă lipsesc. Cât despre locul din piaţă ocupat între 1893 şi 1923, respectiv 1940-1944. de statuia monarhului Ladislau, acolo au fost instalate succesiv sculpturile ecvestre reprezentându-i pe regele Ferdinand I, Mihai Viteazul şi, din nou, cea a Regelui-Intregitor. Pentru un timp, a mai existat şi un monument închinat celor căzuţi în octombrie 1944 pentru eliberarea oraşului de sub stăpânirea horthystă.

Poate că celor mai mulţi dintre cei care s-au ostenit să citească acea parte a P.N.R.R. alocată domeniului „Turism şi cultură“, mai precis P.II Componenta 11, li s-a părut de neînţeles cum a ajuns Sf. Ladislau, regele Ungariei de acum peste nouă sute de ani, într-unul dintre proiectele pentru care Uniunea Europeană alocă o sumă de aproape opt milioane de euro. Evident, nu este vorba de o investiţie într-un proiect de infrastructură rutieră. „Drumul Sfântului Ladislau“ este o iniţiativă de dată mai recentă (noiembrie 2017) reunind 44 de localităţi din Ungaria, dar şi din România şi Slovacia, ce încorporează o moştenire de la sfântul-rege, prin legende sau tradiţii, obiective naturale sau chiar poartă, în limba maghiară, numele regelui-cavaler. In această categorie pot fi citate satul Vasileni (aparţinând de comuna Ulieş, aflată nu departe de Odorheiu Secuiesc), comuna Săvădisla de lângă Cluj şi satul Sânvăsii de pe valea Nirajului, din judeţul Mureş. In total, trei biserici dedicate Sf.Ladislau urmează a fi restaurate cu 2,5 milioane de euro fiecare, alte douăzeci de comunităţi din Ardeal primind laolaltă un milion de euro în legătură cu activităţile promovate prin acest proiect de „drum“.

Iar dacă în Oradea se va stinge cu greu controversa iscată în jurul ideii de a readuce cumva statuia regelui Ladislau în centrul oraşului al cărui fondator este considerat (opţiune susţinută, probabil, de un sfert din populaţia oraşului), în aceste zile în care redevenim, mai toţi, fie şi prin mijlocirea unui simplu colind, „fii ai Domnului“, povestea are şi o continuare. Cu câţiva ani înainte de a se stinge, lui Ladislau i s-a născut o fată, botezată Piroska [nu chiar Roşioara, conform cutumei contemporane de traducere a prenumelor maghiare, ci o alterare a prenumelui latin Prisca]. Când avea 16 ani, prin eforturile diplomatice ale succesorului tatălui ei, ea s-a măritat cu la fel de tânărul moştenitor al tronului Bizanţului, primind la căsătoria oficiată în confesiunea ortodoxă numele de Irina.

A ajuns împărăteasă şi a dăruit Imperiului Roman al Răsăritului o existenţă-model încununată de numeroşi copii. Fiind şi evlavioasă, a ctitorit mănăstiri împreună cu soţul ei, împăratul Ioan II Comnenul, retragându-se în viaţa monahală (unde a devenit cunoscută sub numele de Xenia), pe vremea când era, încă, împărăteasă. Prin aceasta şi-a căştigat un loc în sinaxarul ortodox, unde este prăznuită la data trecerii sale la cele veşnice – 13 august (1134, cu aproape nouă ani înaintea soţului ei). La nici o sută de ani de la Marea Schismă din 1054, care a sfârtecat unitatea Bisericii Creştine, tatăl şi fiica, el – rege catolic al Ungariei, ea – împărăteasă la Constantinopol, ambii sanctificaţi, primul – de Biserica romano-catolică, iar ea – de Biserica răsăriteană ortodoxă – o prea-frumoasă pildă legată de vieţile sfinţilor de toate confesiunile!

Credeam că astfel de lucruri se învaţă la şcolile teologice, dar deşi Sf.Impărăteasă Irina poate fi regăsită în calendarul ortodox grec, ea nu apare în noile sinaxare tipărite la noi. Neavând la îndemână unele foarte vechi, mă gândesc că nu o fi fost scoasă din cele mai recente pentru că era unguroaică, ci pentru că ziua de 13 august este mult mai puternic marcată de figura copleşitoare a Sf. Maxim Mărturisitorul.