În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Îndepărtarea lui Poolo de la facultate venise firesc pentru toată lumea şi singurul care se miră fusese el însuşi. Faima deosebită de care se bucura în lumea întreagă îl scutise poate de o soartă mai rea. Fusese totuşi convocat de mai multe ori la tot felul de interogatorii, dar spre marea nemulţumire a anchetatorilor, deşi suspectul se purta cât se poate de prosteşte şi dădea motive suficiente pentru a fi reţinut de zece ori, venea mereu câte un telefon de undeva şi Poolo putea să plece acasă.
I se oferi la început un post la o bibliotecă, o funcţie de referent ştiinţific, apoi fu numit un fel de consilier neoficial într-o uzină, pe urmă pontator la Prodavicola şi, la sfârşit, desenator la o întreprindere de material didactic. După ce trebui să plece şi de aici nu se mai angajă niciunde, mulţumindu-se să trăiască din planşele pe care le desena pentru diferiţii tehnoredactori ai editurilor. Lucra pentru o serie de cunoştinţe care-i cereau ilustraţii pentru cărţi de copii, ce se tipăreau apoi sub cine ştie ce nume. (Pentru bibliofili ar fi interesant să se stabilească ediţiile ilustrate de Poolo, dar lucrurile sunt foarte greu de reconstituit cu exactitate. Totuşi, o ediţie a basmelor lui Ispirescu, precum şi Micul prieten al pădurii au fost cu siguranţă ilustrate de el.)
Pentru cei ce-l cunoşteau se punea problema, de ce mai era cercetat un om care nu suferea alte consecinţe pentru vorbele lui. Ca şi alţii, eram şi eu înclinat să cred că felul lui de a se exprima în public era un argument mai mult decât suficient. Îl auzea câte un mic turnător, îmi ziceam, şi asta era destul ca să se pună în mişcare maşinăria. Apoi, credeam, venea telefonul de la un cap limpede care îşi dădea seama că nu e cazul să ne facem de râs distrugând o asemenea personalitate şi atunci totul se oprea. Şi, pe urmă, parcă şi Lavoisier a fost ghilotinat…
Mai târziu aveam să aflu cu totul alte lucruri, greu imaginabile şi, în orice caz, nedorite. În primul rând că întâmplările acestea n-au fost organizate de trepăduşi neînsemnaţi şi în al doilea rând că scopul lor era dublu: pe de o parte se urmărea subminarea răbdării savantului, a restului său de linişte. Pe de altă parte, însă, ele constituiau calea ce ducea la nişte arestări cu un sfârşit mult mai tragic. Poolo, prin răspunsurile sale tot mai iresponsabile a reuşit să înfunde o mulţime de cunoştinţe, să se izoleze practic de toţi cei care într-un fel sau altul erau legaţi de trecutul său. O făcea benevol şi fără niciun fel de scrupule, fiind convins că dacă el nu păţeşte nimic pentru aceleaşi declaraţii − care, e adevărat, îi încriminau în aceeaşi măsură şi pe el −, atunci nu există nicio raţiune ca alţii să plătească pentru o vină similară. Şi, mai spunea el, dacă el este în stare să înfrunte cu orice risc necazurile pentru a rămâne ferm pe poziţiile pe care i le dictează conştiinţa, atunci şi ceilalţi trebuie să se confrunte cu acelaşi risc. Prin atitudinea sa prostească a reuşit să facă mult rău nu numai celor pe care-i avuse alături, ci şi altora despre care spunea vrute şi nevrute, în virtutea unei exaltări în care intrase ca struţul în nisip. Mai târziu evoca acei ani cu voce teatrală, spunând cui vroia să-l asculte că el a dat dovadă de o fermitate de caracter fără seamăn şi că nimic n-a reuşit să-l îndoaie.
Ce e adevărat e că atunci fusese într-adevăr singur împotriva tuturor: el de o parte, ceilalţi de cealaltă parte. Şi, aflându-se împotriva tuturor, se afla şi împotriva sa însuşi. Evidentă în acest caz, situaţia nu era mult mai diferită nici în alte perioade ale vieţii sale. Dar pentru structura lui Poolo acel dat al pragului de suferinţă se pare că se afla la un nivel atât de ridicat, încât nimic nu i-a putut ajunge.
În fond, sigur că suferea şi el în anumite limite pentru că îndepărtarea de la facultate, pierderea vilei − care după ce a avut diferite destinaţii a ajuns până la urmă ambasadă − acceptarea a tot felul de slujbe umile, contactul cu oameni care nu-i mai purtau nicio stimă, pierderea aureolei de geniu, lipsa oricărui auditoriu, lipsa oricărei corespondenţe, sigur că toate acestea erau greu de suportat pentru o fire atât de orgolioasă. Dar cel mai grav era că nu mai aveau condiţii să lucreze, deşi el era de părere că vremea savanţilor intuitivi din antichitate n-a trecut chiar cu totul şi că el a putut foarte bine să lucreze şi cu un creion pe un caiet de şcolar. Dar asta până la un punct. Lăsând la o parte faptul că nici până la acel punct nu:reuşea să ajungă fiindcă de cele mai multe ori, încă înainte de a termina de mâzgălit jumătate din filele caietului său de elev, acesta îi era luat.
Câteodată am impresia că necazurile vin chemate de cei care le pomenesc de prea multe ori.
Tata nu a fost singurul care a avut de tras pentru ideile sale democratice şi care peste ani era, învinuit c-ar fi fost, ce ironie a sorţii, antidemocratic. Dar nu ştiu câţi se pot plânge că cel care i-a înfundat de ambele ori a fost acelaşi om. Dar Poolo nici măcar n-a depus eforturi pentru a-i face rău, aşa cum aparent n-a depus niciodată eforturi pentru nimic. De ambele daţi a ajuns o frază aruncată la întâmplare, frază în care printre alte nume a figurat şi cel al tatălui meu. Şi nicio revenire la acest subiect.
