El relevă lacrimile lui Dowland, tandreţea lui Purcell, speranţele lui Bach, naivităţile folk song-urilor

A fost primul şi rămâne, pentru urechile unora, singurul. De la alto solo în corul unei biserici, Alfred Deller a devenit contra-tenor vedetă, ducând la redescoperirea unui repertoriu uitat sau masacrat. Vocea lui celestă i-a redat pe Dowland, Purcell sau Bach mai aproape decât oricând de inimile ascultătorilor. Născut exact acum un secol, la 31 mai 1912, artistul a lăsat amintiri şi o discografie de neuitat.

În secolul al XVII-lea, contra-tenor desemna, aşa cum indică şi cuvântul, o voce deasupra celei de tenor, fără a fi vorba totuşi de falset. O voce înaltă de tenor, pe care francezii o numeau haut-contre, pentru care compuneau Lully şi Rameau şi pe care Rousseau o considera, în „Dicţionarul de Muzică” din 1767, nenaturală. Pe timpul lui Purcell, contra-tenorii erau folosiţi mai ales în muzica sacră, care era interzisă femeilor, şi apăreau rareori pe scenă. Haendel a folosit câţiva contra-tenori în oratoriile sale „Deborah”, „Athalia”, „Saul”, „Israel în Egipt”, „Mesia”, „Samson”, „Semele”, dar le prefera un alto feminin.

Astăzi există tendinţa de a face diferenţa între haut- contre şi contra-tenor. Primul este un tenor acut, care foloseşte vocea din piept, în timp de al doilea utilizează aproape exclusiv vocea de cap. Dar cele două registre se amestecă. Alfred Deller explică în filmul pe care i l-a consacrat Benoit Jacquot, pentru „Harmonia Mundi”, că el prelucra rezonanţa sunetului în sinusuri, în partea din faţă a capului. „Felul în care cânt astăzi este acelaşi de când eram copil”, explica cel care avea o voce naturală de bariton lejer.

O voce de copil născută sub bubuitul bombelor

Coperta unei înregistrări la Harmonia Mundi

Până la întâlnirea determinantă cu compozitorul Michael Tippett, Alfred Deller era convins că este alto. Şi nu numai el. Dar Tippett, convins că l-a auzit pe Purcell reîncarnat interpretându-şi propria muzica, l-a botezat contra-tenor.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, la Canterbury, în comitatul Kent din sud-estul Angliei, Alfred Deller cânta în corul celebrei catedrale, ca alto solo. Se născuse la 30 de kilometri de acolo, la Margate, staţiune balneară apreciată pentru plajele sale. Al şaselea dintre cei şapte copii ai familiei, a început să cânte la vârsta de 7 ani, înainte de a începe să studieze vioara. Şcoala nu-l pasiona. Era, în timpul săptămânii, angajat într-un magazin de mobilă, iar duminica cânta cu corala bisericii Sfântul Ioan Botezătorul. Rămăsese cu o voce de soprană, dar a trebuit să se hotărască să devină alto pentru a se putea alătura băieţilor de vârsta şi de statura sa.

La Canterbury, acest fiu al unui fost ofiţer al armatei britanice începe să se ocupe de muncile agricole pentru a participa la efortul naţional.

Muzica o datorează canonicului Joseph Poole, care conducea corul. Acesta a descoperit muzica lui Michael Tippett la radio şi i-a comandat compozitorului un motet.

Portretul unei voci

În 1943, compozitorul s-a dus la Canterbury pentru a asista la crearea celor trei minute de polifonie ale piesei „Plebs Angelica”. Înainte de a se intra în cripta căptuşită cu saci de nisip în care, de la spaima bombardamentelor germane din 1 iunie 1942, cânta corul, a auzit o voce masculină de alto, cântând „Music for a while” de Purcell. Tippett, admirator al operei acestui compozitor, a rămas fără glas. „În acel moment am avut impresia că secolele şi-au inversat cursul”, avea să mărturisească el mai târziu.

Se hotărăşte să facă cunoscută vocea lui Alfred Deller şi organizează, în 21 octombrie 1944, un concert în sala „Holst” de la „Morley College” din Londra. Deller cântă Gibbons şi Purcell, printre care şi „Music for a While”. Tippett dirijează un al doilea concert în 31 decembrie acelaşi an, în marea sală a „Friends’House” din Euston Road cu un program Buxtehude, Bach, Tippett şi „Odă Sfintei Cecilia”, compusă în 1692 de Purcell. Publicul este stupefiat.

Consacrarea se produce pe calea undelor la 29 septembrie 1946, când Alfred Deller este invitat de muzicologul Anthony Lewis să participe la concertul inaugural al programului BBC 3. Dirijor este Adrian Boult. S-au cântat „Festival Ouverture” de Britten, „Music for the Royal Fireworks”, de Haendel, piese de Vaughan, Williams, Bliss şi „Come, Ye Sons of Art” de Purcell. În câteva ore, numele lui Deller a făcut înconjurul ţării. Cântăreţul avea 34 de ani.

Muzică pentru „hrana dragostei”

O legendă vie

Deller a devenit cunoscut graţie muzicii sale. Ascultându-l în primele concerte, clavecinistul Walter Bergmann, care lucra de mult timp cu Deller, scria: „Purcell renăştea”. Şi tot Purcell avea să cânte Deller şi în 1949, când păşeşte pentru prima dată în studioul nr. 3 din Abbey Road: „Music for a while” şi „If music be the food of love”. Cu acestea, el închide, fără să ştie, discografia sa: în 1979, discul devenit legendar, intitulat „Music for a while”, este înregistrat pentru „Harmonia Mundi”, cu William Christie şi Wieland Kujiken. Deller murea trei luni mai târziu, la Bologna. Declamator şi cântăreţ în egală măsură, Deller înflorea în această muzică ce servea atât de bine textul. „Nu cunosc niciun alt compozitor, poate numai Schubert, capabil să dispună atât de bine muzica, nu numai cu inteligenţă, dar şi cu precizie, în inima textului, explica el. Am iubit întotdeauna poezia, cuvintele şi sensul lor. Muzica lui Purcell urmăreşte întotdeauna ritmul limbajului cu un simţ poetic infailibil: nu există niciun accent fals în muzica lui… Cred că pentru cântăreţi este imposibil să interpreteze ariile lui Purcell altfel decât prin cuvinte”.

Cu Deller, fiecare cuvânt rămânea inteligibil, apreciază Philippe Venturini, în „Classica”.

„Era un cântăreţ-muzician excepţional deoarece pentru el muzica trebuia să servească textul… Totodeauna adecvată la text, interpretarea lui nu privilegia în mod necesar frumuseţea sunetului”, scria Gustav Leonhardt în 2003, rezumând părerea tuturor muzicienilor care îl ascultaseră. René Jacobs adaugă „acest om făcea muzică cu o expresivitate şi un respect pentru text cum nu mai întâlnisem până la el decât la un cântăreţ ca Dietrich Fischer-Dieskau”.

Discul păstrează din fericire intactă această artă a dicţiei şi a culorii care-l apropie de cei mai buni interpreţi de lieduri. Stilul autodidactului Deller era atât de natural, de personal, de liber încât unii muzicieni i-l vor reproşa.

„S-a spus că-mi acordam prea multă libertate faţă de ritm şi note şi că frazările mele erau prea personale. S-a vorbit chiar de «Dellerism». Dar după ce am citit tratatele vechi am constatat cu satisfacţie că instinctul mi-a permis să înţeleg aceste compoziţii în acelaşi fel cu compozitorii lor”.

Cântecele lui sunt un miracol de tandreţe

Catedrala din Canterbury, locul în care Michael Tippett l-a descoperit pe Alfred Deller

Dacă Deller n-a renunţat niciodată la Purcell, el iubea şi compozitorii elisabetani şi pe madrigaliştii englezi a căror melancolie ştia s-o traducă ca nimeni altul. Este suficient să-l asculţi cântând compoziţiile lui John Dowland, cum ar fi „In darkness let me dwell”, „Flow my tears” sau „Sorrow, sorrow, stay”, acompaniat la chitară sau la lăută de Desmond Dupré. Interpretările sale la piesele semnate de Campion sau Morley sunt inegalabile. Sunt un miracol de tandreţe, de sensibilitate şi de demnitate.

Dar arta lui Deller nu înseamnă numai elegia. El a dat viaţă şi cântecelor populare cu o artă contagioasă a recitării în care se răspândeşte dragostea lui pentru viaţa la ţară, pentru întâlnirile cu prietenii şi pentru chefuri, dar şi savoarea plină de maliţiozitate a „Cântecelor de Tavernă” ale lui Purcell.

Ca solist, Deller a înregistrat opere ale marilor maeştri baroci, câteva discuri cu Haendel şi unul singur cu Bach. Un singur disc, dar care rămâne unic, imprimat la Viena în 1954, cu „Leonhardt Baroque Ensemble”: Cantatele „BWV 54” şi „170” şi „Agnus Dei” din „Messa în si minor”. Vocea lui este de o frumuseţe supranaturală şi de o graţie nemaiauzită, dar instrumentele care-l acompaniază scârţâie şi ţipă.

Pe lângă rolul lui Oberon pe care Britten l-a creat special pentru el, Deller a inspirat câţiva compozitori. Michael Tippett a compus în 1960 un „Cântec de leagăn” pentru alto şi cor mic, cu prilejul celor 10 ani ai „Deller Consort”, o „Elegie” a fost creată chiar de Alfred Deller în 1955, la Wigmore Hall, la care se adaugă o „Introducere pentru orchestră”, comandată de „Stour Music Festival” şi „In Commendation of Music”, un omagiu lui Alfred Deller din 1980, pentru soprană, flaut, violă şi clavecin…

Genial în aria nebuniei din „Orlando”

În studioul său muzical

Editorul şi scriitorul Stepahne Barsacq afirmă că lucrul cel mai impresionant al vocii geniale a lui Alfred Deller nu era calitatea ei învăluitoare, nici gracilitatea angelică, ci faptul că izvora dintr-un corp de cuirasier. ”Deller era un gigant care înainta în echilibru pe firul nebuniei, în beţie ca şi în extaz. Vocea lui descoperă forţa solară a unui titan crucificat, care, rând pe rând, strigă, roagă, suspină şi exultă. Fără acest corp de 1,90 metri şi 90 de kilograme, construit pentru rolurile shakespeariene Othello, Falstaff sau Prospero, cum să înţelegi resursele suflului său?”

Nimeni n-a reuşit efecte atât de variate ca el în aria nebuniei din „Orlando” de Haendel. Aria „Agnus Dei”, de Bach, este într-un fel testamentul său, confirmarea tragică a lumii, a Durerii, a Bucuriei şi a Promisiunii ei. „El arată cum să faci să sune foarte natural registrul grav, cântând în falset”, scria René Jacobs.

Bun fotbalist, jucător de cricket în tinereţe, Deller avea totul pentru a triumfa pe scenă. Totuşi, el a preferat intimitatea cântecelor cu lăută şi a madrigalurilor, luminilor scenei de operă. Chiar pe disc, a înregistrat o singură operă de Haendel, „Sosarme”, în 1954, sub bagheta lui Anthony Lewis cu Thurston Dart la clavecin. Alfred Deller, în rolul titular, semnează câteva arii de neuitat, mai ales în duetul cu Margaret Ritchie, „Per la porte del tormento” din actul al doilea.
Un alt disc, „The Connoisseur’s Haendel”, înregistrat în 1959 la Viena, tot sub bagheta lui Anthony Lewis, cu Herbert Tachezi la clavecin, reuneşte ariile din „Orlando (scena nebuniei), din „Jephtée” şi „Theodora”.

Dar marea realizare rămâne rolul Oberon din opera lui Benjamin Britten „Visul unei nopţi de vară”.

Într-un concert de muzică barocă

Alfred Deller voia să regăsească idealul de spontaneitate intuitivă pe care o trăia în muzica pentru voce şi lăută într-un ansamblu capabil să servească imensul repertoriu de madrigaluri renascentiste. După o scurtă carieră a „Amphion Ensemble”, la care a participat şi Walter Bergmann, Deller reuneşte, în 1950, câţiva cântăreţi din Corul Cateralei Saint Paul din Londra. Grupul se produce pentru prima dată la radio, cu „Lamentaţiile lui Ieremia” de Thomas Tallis, o operă pe care a înregistrat-o apoi la „Vanguard” în 1955 şi la „Harmonia Mundi” în 1968. Sopranele April Cantelo şi Eileen McLoughlin se alătură grupului bărbătesc constituind „Deller Consort”. Cântăreţii obişnuiau să se aşeze în jurul unei mese pe care erau puse partiturile. Victimă a succesului său, „Deller Consort” trebuia să se obişnuiască totuşi cu marile săli de concert. Primele turnee internaţionale au început în 1955, în Statele Unite, Noua Zeelandă şi Australia. Un concert din New Mexico a strâns trei mii de spectatori în 1965.

Repertoriul „Deller Consort” era foarte larg, de la cânturile gregoriene la aranjamente ale unor cântece populare englezeşti.

În 1962, el a fondat un festival, „Stour Music Festival”, numit astfel după numele râului care traversează regiunea Kent în apropiere de Ashford. I-a invitat pe principalii interpreţi de muzică barocă, de la August Wenzinger la Gustav Leonhardt, Nikolaus Harnoncourt şi David Munrow. Festivalul există şi astăzi, sub conducerea lui Mark Deller, fiul cel mare al lui Alfred şi al lui Peggy, contra-tenor şi şef de orchestră.

Alfred Deller a înregistrat, în 10 ani, cincizeci de titluri pentru „Vanguard”. Vocea lui n-a fost niciodată mai pură, mai naturală, mai serafică.

Harmonia Mundi: „Am râs atât de mult ca nebunii”

Deller Consort

Succesul grupului „Deller Consort” i-a purtat pe muzicieni prin toată lumea. Bernard Coutaz, care înfiinţase casa de discuri „Harmonia Mundi”, în 1958, la Paris, a aflat în 1967 că „Deller Consort” a venit la Avignon şi a plecat să-i asculte. Stupefiat de această voce cum nu mai auzise niciodată înainte, s-a grăbit în culise să-l felicite şi l-a invitat la masă.

„A fost o neînţelegere, pentru că el a crezut că suntem organizatorii concertului, îşi aminteşte editorul. I-am îmbarcat deci pe Deller şi formaţia sa în cele două maşini pe care le aveam… Am coborât din maşini la ora 1dimineaţa şi am găsit ouă şi carne de capră. Am râs ca nişte nebuni, ne-am plăcut şi la ora 5, când mergea în sfârşit să se culce, Deller a hotărât că va înregistra pentru «Harmonia Mundi» pentru că entuziasmul nostru era contagios”.

Primele înregistrări datează din 1967: madrigaluri şi piese sacre de Gesualdo, „Shakespeare Songs”, Mise de Byrd. În aceeaşi perioadă, Deller a cumpărat o veche fermă din Luberon şi apoi a fondat Academia de Muzică Veche de la Abaţia Sénanque şi de la Lacoste cu susţinerea „Harmonia Mundi”. Desmond Dupré preda lăuta, Harold Lester, clavecinul, René Celmencic, flaut, şi Alfred Deller canto.

Cu Deller la Curtea Regelui Arthur

O voce puţin vibrată. Redescoperirea muzicii lui Purcell. Bach cântat de un bărbat şi acompaniat la instrumente vechi, în 1954. Primul „Mesia” al lui Haendel pe instrumente vechi în Anglia în 1966, la „Stour Music Festival” cu „Concentus Musicus” din Viena şi Nikolaus Harnoncourt. Cântecele de lăută, madrigaluri. Tot atâtea argumente pentru a-l clasa pe Alfred Deller alături de Gustav Leonhardt şi Nikolaus Harnoncourt printre pionierii reînnoirii barocului în perioada de după război. Totuşi, cântăreţul a lucrat mai mult din instinct decât din ştiinţă. N-avea, de altfel, încredere în muzicologi, pe care îi bănuia de căutarea unei „muzici vegetariene”, lipsite de savoare şi de sensibilitate. Îşi amintea de un dirijor german care, înainte de a dirija o mare pagină sacră de Bach, la München, le declara muzicienilor săi: „Nu vrem nicio emoţie”.

Dacă Alfred n-a avut elevi direcţi, nici măcar pe fiul său Mark, britanicii Charles Brett şi Paul Esswood i-au urmat paşii, James Bowman dovedind în cea mai mare măsură forţă şi culoare.