Elena Vlădăreanu: „Poezia se poate vinde“

După ce a debutat cu poezie în 2002, Elena Vlădăreanu a rămas o prezență explozivă pentru literatura contemporană de la noi. Fie că publică poeme, fie că pune în scenă, alături de partenerul său Robert Bălan, spectacole și performance-uri, arta ei abordează abrupt fragmente din obsesiile și problemele noastre de zi cu zi.

Cotidianul: Uneori, vorbind despre textul tău îl numești instalație. Cum îți definești conceptul ăsta, ținând cont că ai scris și poezii, și teatru și mult pentru presă?

Elena Vlădăreanu: Am folosit cuvântul instalaţie mai ales pentru „Non Stress Test“ (numele cărţii apărute în 2016 la CDPL, spectacolul din 2014 s-a numit „Habemus Bebe“), pentru că în „şantierul“ care a precedat spectacolul erau multe bucăţi din diferite medii şi de diferite texturi: aveam diferite voci, ready-made, dar şi home recordings, aveam nişte înregistrări video, aveam obiecte personale, nişte telefoane mobile cu fotografii pe care aş fi vrut să le folosesc ca atare, aveam nişte bruioane de text, eu vedeam totul ca pe o instalaţie, dar asta înainte de discuţia cu Robert, când a apărut ideea de a face un spectacol. Şi acum mă obsedează această idee de instalaţie poetică, în care să ofer o experienţă, nu doar textuală sau acustică, ci să fie ceva complex, senzorial. Numai că, aşa cum mi se întâmpla în copilărie, când desenul de-l făceam nu semăna cu cel din capul meu, nici acum nu reuşesc să ţin pasul cu mintea mea care are ambiţii măreţe.

Ce resimți diferit în scrisul tău la 15 ani de la debut?

Cred că pe mine cel mai mult mă reprezintă aceste două cuvinte: laborator şi căutare. Eu nu am niciodată nişte rezultate, nu am nişte destinaţii sigure la care ştiu că o să ajung, probabil de aceea îmi şi este atât de greu să scriu proză. E ca şi cum aş ţine în mână o hartă, pe care mi-am încercuit vag un obiectiv, dar nu ştiu să privesc harta şi poate nici nu o să ajung acolo (întâmplător chiar am în cap ceva cu hărţi şi chiar ştiu să citesc o hartă, dă-mi o hartă şi nu o să mă pierd niciodată). Şi îmi place acest sentiment de nesiguranţă, pentru că este evanescent. După un timp se instalează un fel de certitudine, şi aia plăcută, e adevărat, certitudinea că ştiu exact ce vreau. Nu ştiu dacă o să şi obţin, probabil tot timpul va exista acel decalaj între ceea ce am în cap şi ceea ce am în faţă. Şi ca în orice căutare, odată ce ai ajuns într-un punct mergi mai departe, fără să mai treci prin locurile prin care ai fost deja. Dacă priveşti cu atenţie cărţile mele, există niște fire lungi roşii, nişte legături pe care nu mă obosesc să le ascund, dimpotrivă. La fel cum fiecare carte a mea, oricât de bine structurată ar fi (şi este), are un călcâi al lui Ahile. Un punct slab, prin care poate fi împunsă, deconstruită, făcută bucăţi. În toţi aceşti ani m-am păstrat fidelă unor teme, cum ar fi corpul şi limitele sale, corpul biologic, social, cultural, lucrul cu biografia, a mea şi a altora, folosirea (re)surselor publice, limitele discursului public, limitele dreptului de proprietatea asupra a ceea ce spui într-un context public, care este înregistrat şi încapsulat şi, ulterior, luat de-a gata şi înrămat într-un fel sau altul.

Cum se face că ai primit cu seninătate toate acuzațiile și simplificările care sunt asociate cu o carte sau alta a ta, sau, ca toate atacurile, orientate asupra persoanei?

Sunt scriitoare. E adevărat, poate limba română nu e la fel de generoasă ca limba italiană, unde (la) poetessa, (la) dottoressa nu au nici o urmă de ironie. Dacă nu le luam cu seninătate, ce puteam face? Să-mi bat capul cu ele şi să ajung la nebuni, probabil. Cel mai dur a fost la început, cu primele cărţi, primele texte, când mi-am luat-o nasol. Partea bună e că nu am fost niciodată prea înăuntru ca să simt privirile întoarse spre mine şi coatele date şi picioarele trase pe sub masă. Am încercat tot timpul să-mi scriu cărţile, aşa cum m-am priceput şi, mai ales, cum nu m-am priceput.

Poezia sparge ziduri

Ai avut o scurtă perioadă în care ai scris și ai participat mai puțin la evenimente publice de poezie, când ai reluat întâlnirile cu publicul ce ai găsit schimbat sau ce te-a surprins că a rămas la fel?

Eu cumva niciodată nu am fost înăuntru, adică am fost şi nu am fost. Sigur, prin Bucureşti am tot participat, că sunt cumva la îndemână. Dar la evenimente mari nu prea. Apoi a venit perioada de maternitate, care m-a împins – şi cu voia mea, desigur – şi mai pe margine. Ţin minte cât de inadecvat m-am simţit în 2012, când Dan Coman & Marin Mălaicu Hondrari m-au chemat la festivalul de la Bistriţa. Eram aşa de alien, cu un bebeluş în manduca, acolo, în sinagogă, să-mi citesc poezia. După care lucrurile s-au mai aşezat, în capul meu, cel puţin. Iar cartea asta („Bani. Muncă. Timp liber“) parcă mi-a dat viaţa peste cap. Totul a început în noiembrie, anul trecut, când Adrian Lăcătuş m-a invitat la Maratonul de poezie de la Braşov. Am crezut că e o greşeală, i-am şi scris atunci, cum adică invitată specială, că evident era ceva ce nu se potrivea, adică sigur nu e o greșeală? Iar după ce a apărut cartea, care, trebuie şi eu să recunosc, pentru o carte de poezie a avut ceea ce am putea numi succes pentru că a ieşit din bula „citim noi între noi şi mai citesc şi cei care vor să publice poezie“ şi pentru că a părut că sparge cumva toate zidurile de sticlă, parcă îmi trăiesc o altă viaţă, care nu-mi aparține. Nu ştiu cum să explic astfel încât să nu pară că mă răsfăț. Dar eu nu sunt realmente obişnuită cu atâta vizibilitate, să fiu populară, să vorbesc, să fiu isteaţă şi prezentă. Acum am început să refuz, a fost un moment în care am spus gata, nu îmi mai iau nici un angajament, fac ce am spus deja că fac, dar atât. Sigur, e şi o chestie plăcută, că om sunt şi vanitoasă sunt și eu. Deci eu m-am schimbat. Altfel, cam aceleași lucruri: public nu foarte numeros, dar cald și empatic, oameni care scriu, oameni care vor să scrie, au început să se mai plătească unele lecturi, altele tot pe banii noștri se țin (adică și apa de-o bei să nu rămâi fără voce când citești tot tu o cumperi). Observ o profesionalizare a relației editură-scriitor. Noi, la poezie, eram obișnuiți mai cu lupte de guerilla, mai cu suntem și noi pe acolo, în umbra marii literaturi, adică proză & traducere. Ei, bine, iată că și poezia se poate vinde (bine, poate mai bine decât un roman), că și poezia sparge ziduri și, chiar dacă nu le sparge, se infiltrează prin cele mai fine șănțulețe de nici nu mintea nu le gândești.

E mai ușor cu teatrul sau cu poezia când mergi în fața publicului în diferite orașe din țară?

Nu ştiu exact ce înseamnă mai uşor. Cu poezia ajungi nemediat, direct la ţintă, dar la un public restrâns. Teatrul atinge mai mulţi oameni. Poezia e ieftină, nu cere mult. Cu teatrul e complicat, are nevoie de sală, sunet, lumini, oameni, bani, spectatori. Poezie am citit şi pentru 10 oameni şi nu a fost rău. Un spectacol jucat pentru 10 oameni e un dezastru dacă nu a fost gândit aşa, pentru 10 spectatori. Totodată, cei care vin la o lectură de poezie cam știu la ce să se aștepte, vine să te vadă pe tine că textele oricum ți le știu, deci ai acest mare noroc al unui public avizat. La teatru, oamenii vin de multe ori fără să se aștepte la ceva anume, în cel mai bun caz la ceea ce în mod obișnuit numim teatru. Dar când teatrul pe care îl propui tu nu are de fapt nici o legătură cu teatrul se creează o ruptură insurmontabilă între tine și spectatori. Deci cum e mai ușor? Habar nu am și nici nu mă interesează, la fel cum nu mă preocupă într-atât să stabilesc niște frontiere clare între textele mele, aici se termină poezia – aici începe altceva.

Sensul ca facere

Cum te-a marcat colaborarea cu scriitori din alte țări?

Lecturile au fost irelevante, pentru că au venit într-un moment în care nu eram pregătită pentru ele, prin anii 2004-2005, de atunci nu am mai fost. Nu am participat decât la un singur atelier, acum mulți ani, cu niște poeți suedezi, când eu am lucrat cu Ida Borjel. Mi-a ieșit pe nas acest atelier, de nu știu câte ori s-a spus că, vezi Doamne, am copiat-o pe Ida când am scris spațiu privat. Ceea ce e absurd și nedrept și neadevărat. Când am lucrat cu Ida, aveam deja o treime din volum scrisă. Sigur, au fost importante întâlnirea și lucrul cu ea, în sensul în care mi-au deschis o ușă spre o literatură pe care eu nu o știam, literatura conceptuală. Dar tot atunci, nu știu dacă înainte de întâlnirea cu Ida, dar sigur tot în 2008, m-am nimerit la Oslo, în public, la un festival de poezie conceptuală unde l-am văzut și auzit pe Keneth Goldsmith. Dar pentru „spațiu privat“ și mai importantă a fost o călătorie la Viena, când Dan Perjovschi a avut o expoziție acolo. Și toate discuțiile cu el, expozițiile pe care le-am văzut împreună atunci m-au ajutat pe mine să văd limpede cartea la care lucram, de aceea i-am și propus să lucrăm împreună. Cât privește relația mea cu literatura conceptuală, pentru că s-a tot spus despre mine că fac poezie conceptuală, ar trebui să mă delimitez odată și odată: sunt lucruri pe care le-am păstrat, cum ar fi frame-ingul, structurarea, arhiva și arhivarea, urmărirea topic-ului până-n pânzele albe, ready-made-urile. Dar cam atât. E mai degrabă un mixaj personal în care îmi propun să păstrez elemente diverse pe care să le coordonez astfel încât să creez și să creeze sens. Ah, da, o chestie foarte importantă pentru mine: arta trebuie să fie înțeleasă, să nu aibă nevoie de translator. Adică să facă sens. Eu fac sens. Dacă nu pot face sens, nu mai fac nimic, mă duc acasă și croșetez, că îmi aduce mai multă plăcere.