62. „Încântătoarea poveste…“
Inchizitorul îl privi sever:
– Recunoşti că pui în vânzare cărţi păgâne?
– Recunosc.
– Păi, nici n-ai putea să tăgăduieşti! Şi Inchizitorul luă de pe pupitrul său un volum gros, legat în piele de viţel, prins în colţari de argint şi prevăzut cu o încuietoare în formă de gură de zmeu. Această carte a fost găsit asupra ta chiar când te-ai pregătit s-o oferi spre vânzare. Recunoşti?
– Recunosc.
Inchizitorul nu-şi reţinu un gest de mulţumire. În afară de păcătosul acesta, nu mai avea pe rol în ziua aceea decât două vrăjitoare şi un fals călugăr. Va putea da sentinţele mai repede şi se va putea duce să se întâlnească mai devreme cu prietenii la o discuţie elevată. Aşa că îl privi cu o neaşteptată la el blândeţe şi-l întrebă şi dacă recunoaşte că titlul de pe cărţoi nu face decât să ascundă adevărata identitate a scrierii.
– Recunosc, veni din nou răspunsul.
– Pe copertă scrie „Faptele Apostolilor“, iar pe pagina de gardă citim „Încântătoarea poveste de dragoste a preafrumoasei Elvira şi a viteazului Conte Ignatio Roberto Ronaldo Carlos y Oliveira, cum s-au cunoscut ei, prin ce aventuri i-a dus amorul şi cum s-a sfârşit întâlnirea lor în taverna Pintenul galben, precum şi…“
Inchizitorul nu apucă să citească întregul titlu scârbavnic şi fu întrerupt prompt de acelaşi
– Recunosc.
– Cum te aperi de această cumplită acuzare?
– Că vând cărţi păgâne?
– Ba, mai mult: că înşeli creştinii oferindu-le pe bani mulţi ceva ce are pe copertă un nume, iar înăuntru cine ştie ce spurcăciuni? Cum, pentru prima oară, nu primi nici un răspuns, Inchizitorul suspină şi i se adresă păcătosului: Aşadar, s-o luăm de la capăt: tu de unde ai obiectul acesta, pe care ai vrut să-l vinzi unor creştini de bună credinţă?
– Păi, l-am cumpărat şi eu.
– De unde?
– De la un negustor.
– Evreu?
– Nu, de la un negustor care mi-a spus că la cumpărat şi el de la un alt negustor.
– Evreu, desigur, concluzionă Inchizitorul. Şi cum de ai îndrăznit să încerci să vinzi, la rândul tău, aceasta şi celelalte cărţi cu nume mincinoase?
– Păi, trebuiau să poarte nume mincinoase!
– ?!
– Păi, „Încântătoarea poveste de dragoste a preafrumoasei Elvira şi a viteazului Conte Ignatio Roberto Ronaldo Carlos y Oliveira, cum s-au cunoscut ei, prin ce aventuri i-a dus amorul şi cum s-a sfârşit întâlnirea lor în taverna Pintenul galben, precum şi…“
… De data asta Inchizitorul fu cel care a întrerupt citarea lungului titlu scârbavnic şi-i făcu semn să continue… nu este decât o minciună şi ea.
– Aşa-i încuviinţă Inchizitorul.
– Şi nefiind vorba decât despre o minciună… o mare minciună, era firesc să aibă drept firmă ceva care să-l ducă pe cititor tot în minciună. Iar eu, netrebnicul, am socotit că măcar titlul să fie cuviincios. Şi nu este cuviincios „Faptele Apostolilor?”
Inchizitorul tăcu un minut întreg, un minut cât un veac. Apoi îl întrebă pe învinuit:
– Tu cunoşti slovele?
– Nu, Înălţimea Ta.
– Dar celui căruia ai vrut să-i vinzi cartea, cunoaşte slovele?
– Nu, Înălţimea Ta.
– Şi, atunci, de unde a ştiut acela despre toate astea, ca să te poată trimite în faţa Noastră?
– L-a învăţat un călugăr, care era cu el.
– Dar de ce umblaţi voi cu asemenea lucruri, dacă tot nu le puteţi citi?
– Înălţimea Ta, noi ştim că astea nu-s decât minciuni, însă când vine cineva la tine acasă – chit că ştie citi, chit că nu –, văzând cărţoiul, prinde imediat un alt respect. El nu ştie nici că avem „Faptele Apostolilor“, nici „Încântătoarea poveste de dragoste a preafrumoasei Elvira şi a viteazului Conte Ignatio Roberto Ronaldo Carlos y Oliveira, cum s-au cunoscut ei, prin ce aventuri i-a dus amorul şi cum s-a sfârşit întâlnirea lor în taverna Pintenul galben, precum şi…“
Inchizitorul îi făcu semn să tacă. După încă un minut lung de tăcere, lung cât un veac, rosti sentinţa:
– Cărţile astea vor fi arse în piaţă.
(Despre învinuit n-a spus nimic, aşa că omul se înclină şi plecă la ale lui.)
