Erotismul în artă

Nudul şi sacrul

În ultimul număr, „Le Nouvel Observateur” are ca temă erotismul în artă, un subiect întâlnit din preistorie până la Valentine’s Day din zilele noastre.

Începutul acestui an este marcat de o seamă de expoziţii cu această temă în mari muzee ca British Museum din Londra la Grand Palais, la Muzeul “Jacquemart André” din Paris, la Muzeul Rodin, unde sunt etalate sculpturi şi fotografii, la Centrul Pompidou, în Amsterdam, urmărind momente ale acestei universale aventuri poetice a iubirii.

Termenul de erotism în artă a apărut destul de târziu, în 1841, în limba franceză. Deşi, după cum mărturiseşte criticul de artă Philippe Dagen, profesor de istoria artei contemporane la Universitatea Paris I, Panthéon Sorbonne, artele din Japonia, China şi India reprezentau summum-ul erotismului, dând la iveală o sexualitate sesizantă, solară. În aceste culturi, sexualitatea este ca o rugăciune, ea făcând parte din filosofiile şi religiile zonei.

Venus din Lespugue

Într-o discuţie cu filosoful Michel Onfray, acesta subliniază că arta cu subiect erotic a existat încă din Antichitate şi se putea întâlni în picturile de la Pompei. În timpul Renaşterii, nudurile greco-romane redescoperite influenţează treptat arta italiană şi apoi pe cea germană, în tablourile cu subiect mitologic, dar, subiacent, şi în scenele religioase. Este vizibil în operele lui Mantegna, dar şi în cele ale atelierelor ce realizau atât scene religioase, cât şi mitologice. Figura lui Christ, de exemplu, se înrudeşte cu cea a lui Marte, şi, încă mai vizibil, cea a Fecioarei cu Venus. Cu atât mai mult cu cât erotismul nu înseamnă neapărat nuditate integrală. Iar Fecioara nu trebuie să fie dezbrăcată pentru a degaja o forţă erotică. Trebuie amintit că elitele creştine au fost mai impresionate de cultura laică decât de cea religioasă.

Leonardo da Vinci, Leda şi lebăda

Creştinismul a interzis reprezentarea erotismului trupurilor. Dar, în ilustraţiile la „La Legende Dorée”, apar scene de orgie, bachanale… Este un alt aspect care nu ar trebui neglijat, subliniază Philippe Dagen, „artiştii au fost angajaţi în rivalităţi ale puterilor şi banilor. Pentru Michelangelo, noţiunea de frumos avea şi o valoare promoţională. Frumuseţea se confundă cu semnătura. Artistul îşi impune maniera care îl face să devină incomparabil”.

În timp, erotismul în şcoala germană a secolului al XVI-lea, cel al Dürer şi Cranach, nu este continuat. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în ţările Europei de Nord, artiştii se concentraseră pe teme non-erotice, aşteptând începutul secolului al XIX-lea, când au apărut acolo primele nuduri.

Afrodita din Cnidos

Secolul al XIX-lea a fost marcat de o explozie a erotismului artistic, dacă amintim numai de „Originea lumii” a lui Courbet, în care sexul apare în prim-plan. Apoi, Manet a sfărâmat morala încorsetată a Franţei celui de al Doilea Imperiu, cu „Dejunul pe iarbă”.

În discuţia lor „filosofică”, cei doi mari exegeţi ai erotismului abordează şi lumea de azi, vorbind despre epoca în care internetul oferă un acces universal la imagini fruste, întrebându-se dacă erotismul mai reprezintă o provocare artistică.

Siluete de o frumuseţe rară

Gericault, Leda şi lebăda

Claudine Cohen, filosof şi istoric al ştiinţelor, cu numeroase volume ce abordează imaginea feminină în preistoria occidentală, aminteşte despre „Venus” preistorică. Cu 3.000 de ani înainte de Courbet, un artist paleolitic a gravat în stâncă sexul unei femei, originea lumii. În acest sens, un exemplu este o „Venus” din grota Chauve, unde siluete umane feminine gravate, pictate sau sculptate coexistă cu reprezentările animaliere în arta parietală. Figuri de femei, denumite astăzi „Venus” preistorice, cu sânii şi şoldurile excesiv modelate şi cu capul îngust, erau sculptate din materiale preţioase ca fildeş, jasp, alabastru, aşa cum este „Venus din Lespugue”, din fildeş, considerată o adevărată frumuseţe, plină de mister şi seducţie, sau celebra „Venus din Willendorf”, din Austria, ori cea din Dolni Vestonice din Moravia.

În Magdalenian, se puteau vedea figuri feminine zvelte şi tinere, ca „Venus impudica” de la Laugerie-Basse sau siluetele celor trei graţii, sculptate în rond bos.

Leda atomică, de Salvador Dali

Egiptologul Jean-Pierre Corteggiani s-a ocupat de sexualitate în arta egipteană, unde temele erotice figurau în nenumărate picturi şi gravuri sacre. Egiptul vechi a lăsat imaginea unei civilizaţii preponderent pudice. Akhenaton şi Nefertiti erau reprezentaţi în atitudini mai curând tandre.

Profesorul în arheologie Francis Prost, specialist în arta greacă, subliniază faptul că, în Grecia şi la Roma, perfecţiunea plastică a musculaturii masculine, cât şi rotunjimile feminine celebrau un corp idealizat. El aminteşte de celebra „Afrodita din Cnidos”, realizată de sculptorul Praxiteles, al cărei original a fost pierdut şi nu mai există decât copiile romane. Marmura de Paros aleasă de sculptor dădea reflexe mătăsoase corpului divinităţii sau poate aceasta era acoperită cu o delicată policromie: buzele erau roşii, iar ochii de un albastru închis. La vremea respectivă, „Afrodita din Cnidos” avea efectul unei bombe erotice fără precedent. Curbele erau concave, iar braţul pare să intenţioneze să acopere corpul. Există un amestec de dezvăluire şi de rezervă, care urma să devină definiţia erotismului în Europa occidentală.

Rubens, Răpirea fiicelor lui Leucip

Pe de altă parte, nuditatea masculină afişa valori explicite. Bărbatul era fără teamă, foarte interesat de onoarea lui, pe care era întotdeauna gata să o apere. Grecii, ca şi romani au dezvoltat alte forme ale artei, mult mai explicite în maniera lor de a pune în operă corpurile şi dorinţele. Erotismul lasă loc atât în picturile de pe vasele greceşti, cât şi în statuetele descoperite în vila Pompei, pentru ceea ce noi am numi astăzi pornografie.

De la rafinamentul japonez la erotismul chinezesc

Francois Boucher, Hercule şi Omphala, libertinajul în Franţa luminilor

Arta erotică japoneză sau „shunga”, cum este numită, oferă scene în care sexul coabitează cu tandreţea protagoniştilor. Primele stampe japoneze erotice apăreau către 1600. Ele erau pictate, bogat colorate, cu mult auriu şi argintiu, ceea ce explica şi preţul lor ridicat şi numai clasele dominante şi le puteau permite, fiind transmise din generaţie în generaţie. Către 1650, „shunga” intră într-o nouă eră, aceea a “ukiyo-e”, imagini ale unei lumi „plutitoare”. Este numele dat unor cartiere ale plăcerilor, care se dezvoltau în oraşele japoneze la începutul secolului al XVII-lea. Cu o îndrăzneală extraordinară şi cu un umor fin, ele parodiază acum ideologia aristocrată. Cartea „Le Dit de Genji”, scrisă de Murasaki Shikibu, sau celebrul artist Utamaro, a cărui carte erotică intitulată „Hideyoshi şi cele cinci concubine ale sale” a fost interzisă, sunt capodopere ce încântă şi astăzi. Către 1765, aceste stampe cunosc o calitate inegalabilă şi încep să circule şi în Europa. La Paris, Toulouse-Lautrec şi Rodin le colecţionează, la fel ca şi Edmond de Goncourt. Picasso achiziţionează mai mult de 100. Iar „Shunga, sex şi plăcere în arta japoneză” este titlul unei expoziţii deschise la „British Museum” în luna ianuarie a acestui an.

Venus din Willendorf

În arta erotică chinezească, anatomia nu contează chiar dacă nu există niciun tabu al nudităţii. Ceea ce contează este poezia. Este o artă mai mult sugestivă. Se vorbeşte de imaginaţie, de o armonie generalizată între masculin şi feminin, între om şi natură, între casă şi grădină. O frumoasă grădină înconjurând o casă pe care o ghicim opulentă. Sprijinit de un arbore, un cuplu este îmbrăţişat. În jurul lor, natura emană energie vitală. Această pictură realizată de un maestru anonim în perioada Kangxi (1662-1792) face parte dintr-un album comandat de împăratul Kangxi. Ea aparţine astăzi unui olandez care a strâns o frumoasă colecţie de artă erotică chineză. „Este punctul culminant al unei arte erotice, extrem de bogată, dar mai puţin cunoscută publicului larg. Acest album aş spune că este la un nivel mai ridicat decât Rembrandt. Vorbim de o cultură, de o artă de un extraordinar rafinament. Orhideele prinse în părul frumoasei femei, motivul ţesut pe mătasea rochiei ei de culoarea somonului…”, afirmă Ferry Bertholet, conservator de artă chineză al unei galerii din Washington. Expoziţia va fi deschisă la Amsterdam, sub tiltul “Concubine şi curtezane”.

Ajaccio Veronese, Leda şi lebăda

Sosirea comuniştilor a declanşat imense valuri de vandalism contra acestor lucrări. Consecinţa, după istoricul de artă James Cahill, nu mai sunt decât 25 de asemenea lucrări.

Arta erotică s-a industrializat şi democratizat, s-a întors către un public modest. Mai sunt câteva statuete de porţelan care au un amestec între vechi şi nou, dar în care modernul predomină.

Subterfugiile plăcerii în Renaştere

Ingres, Baia turcească

Cenzura impusă de biserică pentru reprezentarea nudurilor va fi ocolită în Renaştere de către artiştii care se inspiră din mitologia antică sau din scene biblice în care imaginile sunt cel mai adesea toride. Pentru biserică, în Evul Mediu, carnalitatea însemna păcat, iar corpul este simbolul unei existenţe terestre derizorii. A trebuit să vină Renaşterea pentru ca aceste reprezentări se capete tentă erotică. O parte a artei religioase va cunoaşte în această perioadă o emancipare progresivă, plină de senzualitate. În Italia anilor 1450-1500, iconografia religioasă se relevă mai aluzivă şi mai îndrăzneaţă. În ceea ce priveşte bărbaţii, cum ar fi acel martir creştin Sfântul Sebastian al lui Mantegna, se degajă o lascivitate inedită. Madonele lui Filippo Lippi exaltă o frumuseţe fără precedent. Încetul cu începtul au început să apară în această perioadă femeile fatale, ca Judith şi Salomea, care au avut un mare succes. Iar scenele de damnare ar putea rivaliza cu imaginile aventurilor marchizului de Sade.

Dejunul pe iarbă al lui Manet

Cuceriţi de Antichitate, artiştii Renaşterii au fost inspiraţi de „Metamorfozele” lui Ovidiu, care conţineau transformările zeilor şi oamenilor în animale şi plante. Printre legende, una dintre cele mai uimitoare este cea a Ledei, regina Spartei iubită de Zeus. Pentru a o seduce, el, care se transformase deja în ploaie de aur pentru a o cuceri pe Danae, ia aparenţa unei lebede. Sculptori şi pictori rivalizează în figurarea acestei teme, de la Leonardo da Vinci la Poussin, de la Gustave Moreau la Cézanne, de la Maillol la grafismul abstract al lui Cy Twombly, care, în 1962, evocă tulburarea produsă de dorinţă. Această Leda este prezentă în Grădina Luxembourg, pe un basorelief al „Fântânii Medicis” şi continuă, şi astăzi, să fascineze sau să indigneze.

Leda şi lebăda, de Rubens

O regăsim, frumoasă veneţiană împodobită cu bijuterii, la Veronese, într-un interior opulent, alături de o servitoare care propune închiderea lebedei într-o cuşcă, la Tintoretto, culcată alături de lebăda cu capul aşezat languros pe sânii ei, la Rubens, eroină a unei scene galante pe malul unui râu la François Boucher, într-o scenă plină de pasiune la Géricault. Salvador Dali o prezintă pe Gala în „Leda atomică”, expresionistul Otto Dix figurează scena departe de graţie şi seducţie, cu figuri grimasate, într-o gamă cromatică dominată de roşu-sânge.

La Londra, în 2012, poliţia a intervenit pentru a retrage din vitrina unei galerii un tablou reprezentând “Lupta Ledei cu lebăda”.

Un amant numit Rubens

Ukiyo-e, pictură pe mătase de Miyagawa Issho

Femeile lui Rubens erau opulente, contrastând puternic cu cele anorexice din zilele noastre. Tablourile pictate de Rubens pun în scenă dorinţa bărbaţilor pentru nudurile feminine. În „Păcatul originar”, Eva se sprijină de Pomul Cunoaşterii. Ea se lasă privită. Alte două tablouri, „Judecata lui Paris”, în care cele trei zeiţe, Hera, Atena şi Afrodita, se arată în toată nuditatea lor pentru a obţine premiul de frumuseţe, şi „Leda iubită de Jupiter” erau atât de îndrăzneţe încât al doilea a fost ars câţiva ani mai târziu.

Către 1605, Rubens pune în pânzele sale întreaga lui pasionalitate, mai ales după căsătoria cu cea de a doua soţie, Hélène Fourment, în vârstă de 15 ani. Erotismul lui Rubens îşi are cheia de lectură în crearea scenariilor echivoce. Flamandul se joacă cu mitologia. La sfârşitul vieţii, scenele pe care le imaginează implică spectatorul. În „Hélène cu blană”, aceasta pare ieşind din baie şi are pe umeri aruncată o blană. „Privirile lui Rubens asupra femeilor par cele ale unui îndrăgostit”, explică în „Subterfugiul plăcerii” Nadeije Laneyrie-Dagen…

Gauguin, Manao Tupapau

Avidă de plăceri, Franţa Luminilor îşi etalează viciile… Atât depravaţii, cât şi apostolii binelui public. Dovadă, Voltaire, Diderot sau Sade. Există tablouri şi tablouri, aşa cum există gravuri şi gravuri… Multe dintre ele denunţă picturile licenţioase şi impulsurile declanşate de mitologia galantă. Tânărul pictor Boucher vorbea limba lui Venus ca nimeni altul. Corpul feminin deborda în desen şi proporţii, în contur şi rigoare anatomică. Boucher exaltă carnaţia printr-o pastă cromatică densă, creând strălucitoare epiderme. „Dragostea învinge orice”, par să spună cele mai multe picturi libertine.

De văzut expoziţia „De la Watteau la Fragonard, în serbările galante”, care reuneşte mai mult de 70 de opere care celebrează pictura dragostei şi a libertinajului, ce va fi deschisă între 14 martie şi 21 iulie la Muzeul „Jacquemart André”.

Fantasmele Orientului

Marea Odaliscă, de Ingres

Orientul era departe. Atât de departe încât Jean-Dominique Ingres n-a ajuns niciodată acolo, învrednicindu-se abia să ajungă până la Roma. Dar pânza cea mai renumită a realizat-o la Paris: strălucitoarea „Baie turcească”, plină de o senzualitate inedită, cu un grup de femei nude, în poziţiile cele mai diferite, unele dansând, altele cântând sau mângâindu-se. Această pânză are o istorie foarte lungă. Ea a fost livrată primului său proprietar, prinţul Napoleon, care i-a returnat-o pentru că soţia lui a considerat că este un subiect indecent. Ea a luat apoi forma unui tondo, a unei oglinzi, atunci când colecţionarul turc Khalil-Bey a cumpărat-o. Tot acesta era posesorul „Originii lumii” a lui Courbet.

În secolul al XIX-lea, cohorte de pictori au luat drumul teritoriilor necunoscute. Drumurile lor le urmează pe cele ale expediţiilor ştiinţifice, militare şi diplomatice… Jean-Leon Jérôme a efectuat şase călătorii în Egipt între 1856 şi 1880. În 1863, el realizează una dintre dansatoarele şi cântăreţele sale, „Almée”, în care o femeie se detaşează în faţa unui grup de bărbaţi, cu braţele ridicate, cu pantaloni bufanţi şi o bluză care lasă se întrevadă sânii.

Domnişoarele din Avignon de Picasso

Egiptul şi Turcia sunt vizitate de nenumărate ori de Chasseriau, fostul elev al lui Ingres, care desenează un interior de harem, aflat astăzi la Luvru. În 1853, pictorul Eugène Fromentin descrie, într-o „Vară în Sahara”, o dansatoare arabă angajată într-un dans senzual.

În 1891, Paul Gauguin ia drumul Tahitiului, cu ambiţia de a găsi „sălbaticul”, „primitivul” şi creează „Noua Cytheră”, dar şi „Manao Tupapao”, reprezentând o combinaţie a erotismului unei tinere fete întinse şi silueta unui personaj îmbrăcat în negru care o veghează. În „Noa Noa”, Gauguin pictează un cuplu făcând dragoste pe o frunză de lotus. Tablouri-imn închinat frumuseţii exotice.

Mademoiselle O’Murphy, o frumoasă pictură semnată Boucher

Orientul pătrunde în pictura occidentală cu tema Odaliscelor, în care efectul evoluează de la ţesăturile somptuoase care pun în valoare nuditatea. Să amintim de „Marea Odaliscă” a lui Jean-Dominique Ingres, compoziţie somptuoasă, al cărei erotism este exacerbat de nuanţele subtile a ţesăturilor, de „Odalisca” lui Eugène Delacroix, de cea a pictorului spaniol Thomas Couture, care o reprezintă privindu-se în oglindă, de un erotism extraordinar, de „Odalisca” lui Renoir, declinată ca o mare gurmandă, „Odalisca” lui Henri Matisse, întinsă pe ţesături orientale, compusă dintr-o veritabilă simfonie luminoasă, cât şi de lucrarea „Femeie albă şi Femeie neagră” a lui Félix Vallotton.

Picturi scandaloase

Edouard Manet descoperă corpul feminin în Olympia

Marele apetit pentru scene libertine din secolul al XIX-lea în Franţa nu cunoaşte limite: Ingres, Delacroix, Courbet şi Manet. Cine sunt cei patru muschetari ai erosului care s-au reinventat mereu? Ingres, care la întoarcerea din Italia a pictat „Marea Odaliscă”, Delacroix cu „Moartea lui Sardanapal”, Manet cu „Dejunul pe iarbă”, Courbet cu „Originea lumii” şi cu „Femei la scăldat”.

Iarna dintre 2011 şi 2012 a fost marcată la Bruxelles de expoziţia „Lucas Cranach şi timpul său”, care prezenta o alegorie a Justiţiei, o pictură care neliniştea prin prezenţa firelor de păr de pe corp. Imperfecţiunile trupului feminin apar la Manet şi Marquet sau, mai aproape de noi, în creaţiile lui Egon Schiele şi, odată cu ele, operele cu subiect erotic balansează între sacru şi demonizare, singurele modalităţi, în opinia artiştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor de a evita pornografia.

Adam şi Eva de Lucas Cranach

Este şi cazul lui Rodin, care excelează în bronzurile sale, cum ar fi “Iris, mesagerul zeilor”, în care obiectul plăcerii este provocator. O expoziţie intitulată “Mapplethorpe – Rodin” va avea loc între 8 aprilie şi 21 septembrie la Muzeul Rodin, o viziune gravă a sexualităţii.

Erotismul a fost un fir roşu şi al operei lui Picasso. Operele sale erotice au luat naştere în jurul anului 1900, în bordelurile pe care le fecventa între Barcelona şi Paris. Cartierele populare din Barcelona, ca Barrio Gotico, i-au inspirat celebrul tablou „Domnişoarele din Avignon”. Prostituatele au ocupat un loc foarte important în operele sale din tinereţe. A creat tablouri pline de umor, cu situaţii burleşti. Erotismul explodează în opera sa în jurul anului 1920. De remarcat tabloul „Sărutul” din 1926. După cel de al Doilea Război Mondial, el revine în forţă în opera sa, iar după 1960 rămâne una dintre temele puternice, artistul prezentând la galeria „Leiris” din Paris peste 300 de gravuri erotice.

Stampă de Utamaro din expoziţia Shunga, sex şi plăcere, de la British Museum

La Centrul Pompidou, expoziţia „Suprarealismul şi obiectul” restituie erotismului rolul central. André Breton eliberase dorinţele şi fantasmele. El era cel care afirma că suprarealismul trebuie să exprime viaţa gândului fără niciun fel de tabu. Suprarealiştii revendicau un erotism eliberat de orice control moral. Suprarealismul a fost mişcarea ce a propulsat femeile-artist: Meret Oppenheim, Valentine Hugo, Dorothea Tanning, Toyen, Mimi Parent.

Pentru marele critic de artă Jean Starobinski, reprezentantul şcolii de la Geneva, pictorul Claude Garache evidenţiază corpul feminin ca unic obiect de privit. Aerul şi lumina relevă structura internă a trupului. Femeia devine o arcă, o boltă, un drum de parcurs.

Odalisce de Henri Matisse

“Erotismul este o artă”, după cum mărturiseşte psihanalistul argentinian Juan-David Nasio.

Feministe, filosofi, psihanalişti, critici de artă se apleacă asupra schimbării valorilor în aprecierea erotismului pe care o mărturisesc artiştii, dar şi publicul.

Interesant şi volumul “L’Erotisme”, cu texte de la Ovidiu, “Arta de iubi”, la Sade, “Justine sau nefericirile virtuţii”, la Georges Bataille cu “Madame Edwarda”… cu texte, imnuri ale dragostei carnale şi ale plăcerilor, care traduc un moment al sensibilităţii societăţii, cu dorinţele şi interdicţiile lui.