Europa, lumea, sub tentația suicidului

Vrînd parcă să confirme observațiile medicilor, conform cărora anxietatea și depresia sînt simptome specifice senectuții, bătrîna Europă, dar și lumea, în ansamblul ei, măcinate de boli seculare și de lipsa prevenției dau semne că se află sub asediul unor asemenea afecțiuni degenerative, de obicei premergătoare complicațiilor și extincției.

Se adeveresc și capătă consistență teoriile care vorbesc despre faptul că Europa, lumea au intrat de mai mult timp într-o perioadă catastrofică a evoluției lor, în fapt, într-o criză istorică de mari proporții, cu un vîrf al masei critice căruia îi sîntem martori.

Fără a adînci subiectul sub raportul proiecției și dezbaterii filosofice, observația are suportul realităților socio-politice, economice și militare actuale, cu aspectele lor extreme, conflictuale, ireconciliabile și repetative, vizibile cu ochiul liber.

Probabil că nimeni nu s-ar fi așteptat ca, bunăoară, la capătul statului bunăstării și al solidității instituțiilor sale, să-și facă loc depresia socială, colectivă, molipsitoare și generatoare de splin existențial, alături de disperarea aferentă, pură și constantă a la Sartre.

În vreme ce estul Europei își caută, încă, cu sincope, sacrificii și convulsii, căile și mijloacele de a accede la prosperitate și la mereu relativa pace socială, cu un ochi atent ațintit înspre creatorii „leagănului de civilizație“, dat ca exemplu de bună purtare și de bune practici, Vestul pare că suferă de un fel de preaplin, care nu-și mai ajunge sieși, pornit să-și devoreze standardele și beneficiarii.

Poate că ceea ce s-a numit convențional, cu admirație și invidie, spațiul „lumii libere“, se află nu doar în era postindustrială, dar și în aceea a postbunăstării, a nostalgiilor, resentimentelor și frustrărilor de toate formele și culorile, reale sau manipulator prefabricate, încît, am spune noi, Vestul lasă impresia că pur și simplu i s-a urît cu binele!

La nivelul percepției comune a cetățeanului minim informat, netributar speculațiilor și referințelor cu substrat istoric, pare de mirare și de neconceput că, de pildă, o regiune a Spaniei, Catalonia, cea mai bogată, cea mai prosperă provincie iberică, beneficiară de largă autonomie, de Guvern, Parlament și administrație proprii, vrea cu atîta ardoare să iasă din matca constituțională, clamîndu-și independența, chiar cu prețul unor scene demne de vremea lui Torquemada și a prigoanei împotriva ereticilor, văzute, în timp real, de o lume întreagă.

Catalonia este doar buboiul care s-a spart, apt de diseminare și de contaminare a altor organisme statale, numai bun să ilustreze starea de criză profundă a Europei și a lumii.

De la Nord la Sud și de la Vest la Est, din Scoția și Irlanda de Nord, trecînd prin Belgia flamandă și valonă, prin regiunea bască, nordul Italiei, Balcani, prin stepa rusă, Caucaz și Kurdistan, pentru a se alungi pînă în Sudan și, mai de curînd, Camerun, un val segregaționist, ca un țunami, este gata să măture lumea și harta politică a sa, cu previzibile, dar inimaginabile urmări nefaste. Și asta, ca urmare a faptului că există sentimente, orgolii, mîndrii exacerbate sub faldurile naționalismului care exced rațiunea și o întunecă.

Dacă adăugăm, ca scăpate de sub incidența vorbelor frumoase, a bunelor intenții și a principiilor găunos-ipocrite, clamate cu orice prilej, imaginea unei Europe buimace care își reneagă, sinucigaș, originile creștine, reticentă și temătoare în a-și afirma și etala simbolurile, din meschinul calcul al corectitudinii politice, dezarmată în fața islamului zgîndărit, radicalizat, invaziv, dacă adăugăm povara insecurității cetățeanului forțat la el acasă să adauge grijii naturale a zilei de mîine și spaimele din fața terorii și a atentatelor cotidiene, dacă punem la socoteală sărăcia endemică, coabitînd cu bogăția trufașă, dar și paranoia, nebunia exercitate la nivel înalt, capabile să înființeze Ministere ale Fericirii cu aceeași ușurință cu care ar fi în stare să distrugă, să neantizeze planeta, avem tabloul aproape complet al impasului civilizației noastre.

În fața acestui tablou, oricînd pasibil de a i se adăuga tușe groase și negre, mai că-ți vine să te întrebi dacă specia noastră, trestia asta prea de multe ori steril-gînditoare care e omul, nu are, cumva, înscrisă în ADN-ul său, încă de la facerea lumii, morbul și tentația suicidului!

Despre Ioan Vistea Articolele 26
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*