Fabuloasa colecţie Mario Praz

La „Palazzo Primoli” din inima Romei, mobilier, picturi şi sculpturi colecţionate de marele critic de artă Mario Praz vorbesc despre stilul, gustul eclectic şi cultura profundă a colecţionarului.

Mario Praz (1896-1982), autorul „Filosofiei mobilierului”, a dorit ca locuinţa sa să devină un muzeu. Dorinţa i s-a împlinit în 1995, la 13 de ani de la moartea sa. Sceptic cu privire la viitorul casei, acest anglist, aşa cum este cunoscut pentru studiile sale literare, a scris o carte, încă din 1958, cu povestea naşterii colecţiei de artă neoclasică, intitulată „La casa della vita”. Un omagiu adus apartamentului său din Roma, de la Palazzo Ricci din Via Giulia.
”Casa Muzeu Mario Praz” înseamnă astăzi apartamentul din Palazzo Primoli, unde Praz s-a mutat în 1969, la ultimul etaj al edificiului neoclasic care găzduieşte „Muzeul Napoleonian”, fondat cu donaţia contelui Giuseppe Primoli, descendent pe linie maternă al lui Napoleon.

Casa muzeu Mario Praz

Este o casă muzeu, un loc în afara timpului, care reuneşte peste o mie de opere – mobile, picturi, desene, teracotte, bronzuri, miniaturi, argintărie – datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor.

La Roma există locuri importante în care stilul neoclasic este excelent reprezentat, dacă ar fi să amintim numai „Galleria Borghese”, dar ele nu cuprind toate declinările acelui repertoriu decorativ codificat – pentru Napoleon – de arhitecţii Charles Percier şi Pierre-François-Léonard Fontaine, care, la „Muzeul Praz”, îşi dezvăluie jocul de asociaţii. Cu incursiuni în cărările colecţionismului timpului, încă necercetate, privind semnele Frumuseţii şi Bizareriei.

Lorenzo Bartolini, Elisa Baciocchi

Trebuie subliniat că nu este vorba despre o analiză a unei epoci pentru a-i transmite capodoperele, ci de o „stare de suflet” care se degajă din ambient, din disparate obiecte de uz cotidian create cu virtuozitate, chiar atunci când este vorba despre opere semnate de autori necunoscuţi. Intrarea în muzeu se face printr-un „vestibul” care, între o bibliotecă dintr-o manufactură siciliană şi una provenind din „Villa Concina” a lui D’Annunzio, reuneşte picturi ale unor artişti prieteni ai lui Mario Praz, de la Fabrizio Clerici la Leonor Fini, uniţi prin înclinarea lor către suprarealism, de la Colette Rosseli la Stanislao Lepri, puse faţă în faţă cu autoportrete ale unor pictori din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Este oferită astfel perceperea imediată a anvergurii culturale a lui Mario Praz şi a gradului de implicare în domeniul artei şi culturii contemporane lui.

Biroul lui Mario Praz

O impresie care se amplifică la intrarea în Galeria concepută pentru a găzdui vasta bibliotecă, ce se continuă şi în spaţiile alăturate, mobilate în stil Regency şi în gusul lui Thomas Hope. Dominând ambientul, tenta ivorie a pereţilor şi luminoasele auriri ale ornamentelor unora dintre piese, ca şi mobilierul din abanos din restul casei constituie, între „athenienne” (piedestal cu bază tripodă, la modă în secolul al XVIII-lea) şi gheridon, un fel de inventar al modelelor manufacturilor europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Este inclus aici şi divanul cu cariatide masculine, acoperit cu o tapiserie cu puncte mici, care, aşezat între efigiile în ceară şi fildeş plasate în alcovul bibliotecii, servea la primirea oaspeţilor. Introducându-i în atmosfera prielnică unui dialog privind portretele în marmură sau pictate ale personajelor epocii neoclasice, cum ar fi „Elisa Baciocchi”, sora lui Napoleon şi Mare Ducesă de Toscana, sculptată de Lorenzo Bartolini, o „Franţuzoaică” modelată în teracotă de Joseph Chinard pentru a aminti atmosfera salonului de la Capodimonte al Mariei Isabella di Borbone, văduva lui Francesco I, portretizată de Vincenzo Abbati în 1836. Regina Napolelui nu se putea simţi, în acest context singură, în compania tânărului Achille Napoleone-Murat lângă bustul mamei, Carolina Bonaparte, într-un tablou de Benjamin Rolland din 1811, sau a lui „Napoleon în biroul său”, portretizat de Etienne Bathélémy Garnier în 1808.

Girodet, Hortense de Beauharnais

Sunt etalate şi numeroase vedute, cu „Intrarea Împăratului Franţei în Veneţia”, operă a lui Giuseppe Borsato, peisaje din Pozzuoli şi Ischia, pictate de Jakob Philipp Hackert şi o animată „Caffe dei Servi” de la Milano, din pânza datând din 1835 a lui Giuseppe Bernardino Bison.

În toată casa pot fi descoperite jocuri ale corespondenţelor. Verdele smarald este culoarea pereţilor Biroului, unde particularitatea muzeului lui Mario Praz îşi găseşte corespondent în obiectele care îl decorează şi în operele expuse. Grifonii din bronz ai biroului din abanos se reflectă în leii ce formează picioarele urnei reproduse în „Portretul Teresei Pikler Monti”, fiica gravorului de geme Giovanni şi soţia poetului şi dramaturgului Vincenzo Monti, care, la Roma, în 1807, când a pictat-o Carlo Labruzzi, era faimoasă ca actriţă şi renumită pentru mondenitatea salonului ei din Piazza di Spagna.

Giuseppe Borsato, Vizita lui Napoleon la Veneţia

Aceleaşi ornamente inspirate din antichitate marchează subiectele militare şi instrumentele muzicale de paradă, consolele cu margini din bronz aurit.

Un pat cu baldachin, marcat Jacob, executat pentru apartamentele lui Giuseppe Bonaparte de la Fontainebleau în 1806, şi o mare oglindă psyché se află în dormitor, între panouri de hârtie pictată franţuzească din secolul al XVIII-lea şi alături de o colecţie de evantaie, destinată acestei camere „pentru varietatea pe care forma lor o introduce în schema decorativă; sau poate pentru că unele dintre ele sunt făcute din pene de lebădă, pasăre emblematică ce apare în atâtea decoraţii ale Imperiului şi frecventă şi în apartamentul meu”, scria Mario Praz.

Patul cu baldachin semnat Jacob

Dressingul etalează un întreg repertoriu de stofe, haine, bijuterii şi şaluri de caşmir, naturi moarte, vedute ale Pompeiului şi acuarele. Iar în sufragerie, mobilier scump, cu ornamente din bronz, cristaluri şi porţelanuri stau alături de o pereche de „vanitas”, jumătate schelet, jumătate figură vie, un martor macabru din „Ritratto della famiglia Roze”, pictat de Marguerite Gérard, elevă a lui Fragonard.

Să mai amintim mobile Biedermeier din Camera Luciei, fiica lui Praz, şi colajele de portrete ale lui Ludovic al XVI-lea, Pius al VI-lea şi Pius al VII-lea, expuse în spaţiul ce duce spre ieşire, tabloul lui Jacques Sablet, „Principesa Spinola alături de bustul Principelui Augusto d’Arenberg”, cu fascinaţia lui nostalgică ce corespunde acestei fabuloase colecţii adunate timp de 60 de ani de Mario Praz.