Fanfaronada lui Klaus Iohannis 

Pe cine mai reprezintă Klaus Iohannis, dacă nu o camarilă ubicuă conectată la nocivitatea sistemului? Anunțul deciziei de a candida pentru un nou mandat pare desprins direct din rama din care a coborât libertatea provizorie pentru clienții Înaltei Curți de Casație și Justiție. In fond, de ce n-ar candida actualul președinte? Disciplina corupției din România menține firele puterii politice într-un teritoriu mortal pentru outsideri. Faptul că actualul președinte se arată decis cu atâta siguranță de sine să candideze pentru un nou mandat, în condițiile în care este deocamdată prima ofertă electorală în materie, trezește frisonante semne de întrebare. Lipsa de comunicare a președintelui cu țara și clasa politică, în sensul celui mai elementar mesaj democratic, îl scot chiar din minimele clasamente populare. Klaus Iohannis este atât de puternic amprentat de structuri, încât nu mai poate reprezenta chiar nimic pentru societatea democratică amenințată. Conflictul său cu guvernul PSD nu a fost nici o clipă soluționat decât spre menținerea artificială a unui conflict, pentru a se afla în treabă, și a ține spatele acoperit unor grupuri din instituțiile de forță implicate în confiscarea statului. Nici nu mai contează dacă ar fi sau nu un acoperit al acestora, imaginea sa de președinte s-a erodat spre zero la numai câteva săptămâni după instalarea la Cotroceni. 

În dovedirea faptului că limitele sale democratice sunt tipice unor vremuri sperăm apuse, stau acțiunile sale în apărarea protocoalelor, cauționându-le prin prisma interesului de stat. De parcă statul ar fi el însuși plus amicii. Fie numai acest amănunt, care îl poate scoate din cursă, arătând că persoana habar nu are de riscul implicării politice în apărarea interesului public. Liberalul Klaus Iohannis se prezintă pe aceeași cărare cu toată impostura partidului de la care se revendică, cu nimic mai breaz decât dizidenții acestuia. Lipsa alternativei politice, respectiv a ofertei doctrinare și practice, menține pe linia de plutire personaje ale exasperării. Klaus Iohannis este unul dintre acestea, numai bun de șef al Vioricăi Dăncilă. 

PNL post-decembrist nu a fost niciodată o resursă democratică decât în imaginația electoratului greu încercat . Printre membrii de vază, se zăresc măștile cele mai bine conturate de comuniști ca pretinsă opoziție la chipuri și asemănări. PNL în varianta post-comunistă a reabilitat toată elita colaboraționismului, depistabilă abia după înființarea CNSAS-ului, fiind în fapt o grupare politică realmente diversionistă. Fără un partid, Klaus Iohannis nu are un mesaj acceptabil, iar în condițiile date, când sistemul se află în criză istorică, PNL stă mai rău decât candidatul său. 

Liberalismul fanfaronard a lui Klaus Iohannis îl aliniază unei clase politice tot mai inepte și omogene care, nu-i deloc exclus, să îi acorde susținerea la ordinul dat pe unități.