În România, ţara unde orice este posibil, informatorii lor sunt oameni cu sufletul curat, care au cedat doar în urma unor uriaşe presiuni psihice şi fizice, iar ceilalţi au fost nişte canalii sau brute; despre plagiatorii lor nu poţi sufla o vorbă întrucât există eficienta conspiraţie a tăcerii, iar ceilalţi sunt nişte hoţi ordinari, fără mamă şi fără tată… În ianuarie 2008, într-o zi pe la prânz, o televiziune de ştiri a anunţat cu tam-tam că marele scriitor Fănuş Neagu are cancer în fază terminală. Era citat un năimit de medic care nu a vrut să i se divulge numele. Am rămas şocat, întrucât, cu puţin timp înainte, îl felicitasem de Crăciun şi de ziua sa onomastică, şi nu se plânsese de ceva anume, tocmai el, un om ce ştia să înfrunte vitregiile vieţii. A sunat telefonul. Surpriza a fost totală: era nea Fane, cum îi spuneam eu ca şi alţii. După ce a înjurat în toate felurile, mi-a dictat cuvânt cu cuvânt o ştire potrivit căreia se afla în spital pentru o evaluare medicală şi a tunat şi fulgerat şi împotriva unor aşa-zişi ziarişti care se aruncaseră şi asupra membrilor familiei sale sau care începuseră să vină în valuri la poarta spitalului, unde el tocmai fusese internat. „Îi desfid pe cei care pândesc ca hienele în preajma spitalelor, tot aşteptând să miroase a mort (…) Dacă presa românească aliniază în rândurile ei numai ziarişti de asemenea formă, vă declar sus şi tare că îmi e dor de ziarul «Scânteia»”, şi-a încheiat Fănuş Neagu ştirea pe care mi-a dictat-o pentru agenţia naţională de presă, cerându-mi s-o ofer şi celor de la televiziunea în cauză. Am căutat un fost coleg ajuns la acea televiziune, care, în plus, era şi fiul unui publicist ce se cunoştea bine cu Fănuş. I-am trimis ştirea, dar nu a făcut nimic cu ea! Zile în şir, marele scriitor a spumegat. Au trecut câteva luni bune, am fost de mai multe ori la el, la rezerva din spital, de Crăciun i-am dus agende, calendare, hârtie de scris şi pixuri. Am vorbit despre multe – politică internă şi externă; evenimente mari şi mici etc. De fiecare dată nu uita să înjure hienele cu chip uman, care nu se sfiau şi parcă turbaseră, dădeau ocol spitalului, doar-doar vor afla primele ştirea sumbră în ce-l privea. Brrrr!
Cât s-a aflat în spital, cu două etaje mai jos, la o altă secţie, fusese internat marele istoric literar Mihai Ungheanu, care a şi decedat în scurtă vreme. Evenimentul l-a afectat imens, pentru că, în afara unui coleg de breaslă de seamă, Fănuş pierduse şi un foarte bun prieten. Şi a mai fost ceva care l-a înfuriat la maximum: sfârtecarea fără limite la care a fost supusă personalitatea proaspătului decedat de către cunoscutul killer neocominternist Vladimir Tismăneanu. Avea loc atunci când, cum se spune în popor, trupul celui decedat „nici nu se răcise”. Cum sinistra poveste s-a repetat la indigo în cazul lui Adrian Păunescu, care, chiar în clipele înmormântării sale, era demolat la TVR cu delir de Andrei Cornea, Fănuş Neagu a explodat. În noiembrie 2010 a publicat într-un ziar un extraordinar pamflet – „HOITARII”. „Observ, plin de furie, că, de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent”, scria el, denunţând apoi „valul de insulte azvârlit din prăpastia urii” asupra lui Ungheanu, ce-l avea ca autor pe Tismăneanu, cât şi „vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1” de Andrei Cornea împotriva lui Păunescu. „Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă”. „…Sunteţi de-a dreptul ticăloşi, când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.(…) tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunocut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a venit în pământ şi până a murit”. Pe când tatăl lui Volodea „raporta periodic Ambasadei sovietice tot ce se întâmpla în cadrul CC al PCR”, „tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România”. Adresându-i-se lui Andrei Cornea, Fănuş Neagu i-a scris această pildă: „Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o «Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate». Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.(…) Îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost scretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea (…) era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară (a Partidului Comunist – n.n.): Ioşka Chişinevschi, Leonte Răutu şi Ofelia Manole”. Fănuş nu putea uita că, în vreme ce Andrei Cornea şi Volodea aveau o copilărie şi o adolescenţă de basm, Păunescu suferea cumplit, întrucât tatăl său, un fost învăţător liberal, era plimbat ba pe la puşcăria Aiud, ba la Rahova, iar el nu se putea înscrie nici măcar la şcoala de tractorişti, ce să mai vorbim de liceu! Evident, celor doi hoitari li se fâlfâia de aceste tragedii!
Mi-am amintit de cazul lor în aceste zile, când alţi hoitari au sărit în haită – sau stol? – să-l devoreze pe Ponta pentru plagiatul său, deşi nu este încă dovedit oficial. Să ne înţelegem, nu-l apăr pe premier, ci mă uluieşte recurgerea rapidă la mereu reluata formulă potrivit căreia există plagiatorii lor, de care nu avem voie să ne atingem nici cu zâmbetul trist, şi ceilalţi, care trebuie aruncaţi imediat în groapa cu lei înfometaţi. Dintre neohoitarii afişaţi m-a frapat unul care a scris un articol tranşant, a ajuns să-l invoce şi pe… Hitler, după care l-a recitat integral la TVR 1, TVR Info, Antena 3, Realitatea, România TV sau B1 TV şi de fiecare dată a fost foarte vocal, condamnând categoric plagiatul, care, pentru el, era clar înaintea oricui, că doar el e enciclopedist, adică specialist în toate, precum Pico della Mirandola. El ca şi alţii nu trăiesc din varianta argheziană a bubelor, mucegaiurilor şi noroiului, ci din aceea a imundului. N-au propus niciodată ceva luminos şi stenic, se hrănesc precum viermii doar din hoituri!
