Fascinaţia Marelui Atelier al Sudului

Sudul a fost o infinită sursă de inspiraţie pentru pictori. Expoziţia de la Marsilia şi Aix-en-Provence evocă acest pământ al modernităţii, de la impresionism la postimpresionism, de la fovism la cubism şi la experienţele suprarealismului şi artei abstracte.

La Muzeul „Granet” din Aix-en-Provence şi la „Muzeul de Artă” din Palatul Longchamp din Marsilia, este deschisă, până în 13 octombrie, o expoziţie diptic, intitulată „Marele Atelier al Sudului”. Reunind peste 200 de opere, realizate între 1880 şi 1960, expoziţia are două capitole, astfel încât fiecare dintre ele să aibă opere ale unor artişti de prim ordin. Pentru acest motiv, capitolul din Marsilia, purtând subtitlul „De la Van Gogh la Bonnard”, este axat pe „culoare”, etalând opere multor artişti, de la Van Gogh la Renoir, trecând prin Matisse, Picasso, Monet, Signac, Cross, Derain, Dufy, Braque. La Aix-en-Provence, sub titlul „De la Cézanne la Matisse”, tema principală este „forma”.

Albert Marquet, Terasa al Estaque, 1918

Cele două voleuri ale expoziţiei prilejuiesc vizitatorilor întâlnirea cu lucrări de Jean-Francis Auburtin, Francis Bacon, Max Beckmann, Pierre Bonnard, Georges Braque, Victor Brauner, Charles Camoin, Paul Cézanne, Henri-Edmond Cross, Salvador Dalí, Nicolas de Staël, Maurice Denis, André Derain, Jean Dubuffet, Raoul Dufy, Emile-Othon Friesz, Paul Gauguin, Armand Guillaumin, Auguste Herbin, Moïse Kisling, Achille Laugé, Fernand Léger, André Lhote, Aristide Maillol, Man Ray, Henri-Charles Manguin, Albert Marquet, André Masson, Henri Matisse, Joan Miró, Amedeo Modigliani, Claude Monet, Francis Picabia, Pablo Picasso, Auguste Renoir, Georges Ribemont-Dessaignes, Ker-Xavier Roussel, Paul Signac, Chaïm Soutine, Leopold Survage, Graham Sutherland, Pierre Tal-Coat, Félix Vallotton, Louis Valtat, Vincent van Gogh, Théo van Rysselberghe, Bram van Velde, Geer van Velde, Claude Viallat, Maria-Helena Vieira da Silva.

Andre Derain, Faubourg de Collioure

În cadrul programului „Marseille-Provence, Capitală Europeană a Culturii”, „Marele Atelier al Sudului” este fără îndoială unul dintre evenimentele-far.

Pornind de la figurile tutelare ale modernităţii, Vincent Van Gogh şi Paul Cézanne, operele prezentate sunt menite să demonstreze felul în care Sudul, în sens larg, din nordul Spaniei în nordul Italiei, cu câteva incursiuni în Africa de Nord, a fost un fabulos laborator de elaborare a modernităţii în pictură.

La cumpăna dintre secole

Auguste Renoir, Stânci la Estaque

Expoziţia începe, nu întâmplător, cu opere datate 1880. Anii care au urmat acestei date au însemnat dezintegrarea grupului impresionist, curentul ce începuse în pădurea Fontainebleau, se dezvoltase în Saloanele Refuzaţilor şi pe terasa cafenelei Gerbois. Conceptele acestui curent şi-au dezvăluit noutatea deconcertantă la acea vreme în prima mare expoziţie impresionistă din 1874. Cu mai puţin de 20 de ani mai târziu, în 1886, când s-a închis cea de a opta şi ultima expoziţie impresionistă, Monet şi prietenii săi s-au îndepărtat, fiecare alegând să lucreze pe cont propriu. Efortul lor comun aparţinea deja trecutului.

„La cumpăna dintre secole a existat o istorie paralelă a două generaţii: cea mai în vârstă, în continuare plină de vigoare şi încrezătoare în forţele ei, şi cea mai tânără, care trebuia încă să sondeze toate posibilităţile”, scria Véronique Prat, într-un documentat articol. Unii aveau experienţa, ceilalţi, îndrăzneala.

Francis Picabia, St. Tropez efect de soare

Gauguin plecase în Martinica, Renoir expunea „Femei la baie”, rezultatul mai multor ani de cercetări, Monet începea să-şi vândă pânzele cu un preţ bun. Van Gogh părăsise Parisul pentru Sudul Franţei, unde spera să regăsească culorile lui Delacroix, conturul stampelor japoneze pe care le colecţiona şi peisajele pe care le admirase în picturile lui Cézanne. „În loc să încerc să redau exact ceea ce am sub ochi, mă folosesc de culori într-un mod arbitrar, pentru a exprima cât mai puternic impresiile mele”, îi scria el fratelui său Théo. În aceeaşi perioadă, Gauguin îi scria şi el lui Van Gogh: „Folosesc o culoare destul de îndepărtată de natură, dar mai apropiată de sentimentele mele”.

Henri-Charles Manguin, Jeanne cu umbrelă

Acest rol principal al culorii în exprimarea sentimentelor pictorului se va recunoaşte în fovism, acel „borcan de culoare aruncat în figura publicului”, potrivit criticului Camille Mauclair. Fovismul a datorat mult artei lui Van Gogh de după 1888, când s-a stabilit la Arles şi a inversat termenii impresionismului. În timp ce obiectivul lui Monet, Renoir şi al celorlalţi impresionişti era transcrierea pe pânză a impresiilor provocate de lumea exterioară, Van Gogh dorea să împărtăşească, prin pictură, sentimentele sale, ca în „Câmp de grâu” sau „Vedere din Arles”. „Retrospectiva Van Gogh” de la Salonul Independenţilor din 1905 a fost o revelaţie pentru tinerii pictori fovi care proclamau autonomia culorii. Matisse şi Derain, care lucrau împreună la Collioure, realizează primele picturi în culori pure, puternice, contrastante, ca în „Cartierele din Collioure” a lui Derain. Othon Friesy şi Braque, aflaţi în 1907 la La Ciotat şi la Estaque, Duffy, care aderase la grup din 1905, adoptă aceleaşi idei estetice. Ca şi Van Gogh, Gauguin s-a opus impresionismului introducând tenta plată de culoare vie, care prin simplificare va influenţa la sfârşitul secolului mişcarea Nabi, reprezentată mai ales de Bonnard, în „Le Cannet”, şi se va regăsi mai târziu în jocul abstract de forme şi culori.

Henri-Edmond Cross, Chiparoşi la Cagnes, 1900

Acestei revoluţii prin culoare i s-a opus revoluţia prin formă, determinată de influenţa lui Cézanne, considerat, alături de Van Gogh, părintele artei moderne.

„De la sfârşitul secolului al XIX-le, toţi pictorii l-au considerat pe Cézanne ca pe un ghid ale cărui învăţături erau extem de preţioase. Opera maestrului a impus o nouă viziune asupra lumii din care se va hrăni arta succesorilor lui. Este tatăl nostru, al tuturor”, spunea Picasso.

„Dumnezeul picturii”

Joan Miro, Plajă la Cambrils

Capitolul din Aix-en-Provence abordează problema formei şi, evident, îşi găseşte punctul de referinţă în arta lui Cézanne. Termenii „formă” şi „culoare”, care pot părea opuşi, se găsesc la Cézanne strâns uniţi.

Cézanne reproşa mişcării impresioniste faptul că reducea rolul artistului numai la viziunea materială, înlăturând inteligenţa creatoare şi făcând din pictură o artă de imitaţie. El va deveni veriga de legătură între impresionism şi arta de la începuul secolului al XX-lea. Pentru Cézanne, pânza devine un domeniu al experimentării bazate pe formă, pe fracţionarea punctelor de vedere şi a culorilor modulate armonic. „Când culoarea dezvăluie întreaga ei bogăţie, forma capătă întreaga ei plenitudine”, afirma el.

Paul Cezanne, Golful Marsiliei văzut de la Estaque

Organizând în 1895 prima retrospectivă a operei lui Cézanne, galeristul Ambroise Vollard a declanşat o adevărată mişcare de opinie în favoarea artistului. Pictorii au înţeles primii că el devenise un punct de referinţă. Matisse îl considera „un fel de Dumnezeu al picturii” şi toată viaţa a refuzat să se despartă de un mic tablou de Cézanne reprezentând femei la baie, despre care spunea: „Această operă m-a susţinut moral în momentele critice ale aventurii mele de artist; în ea mi-am găsit credinţa şi tenacitaea”. Picasso, indignat că un vizitator încerca să-i vândă un fals Cezanne, exclama: „Dacă-l cunosc pe Cezanne? Este singurul, unicul meu maestru. I-am păstrat tablourile… Am petrecut ani de zile studiindu-le”. Influenţa cézanniană este vizibilă de altfel în „Nudul albastru” de Matisse ca şi în „Domnişoarele din Avignon” ale lui Picasso. Pictorul din Aix a contribuit la naşterea cubismului. În istoria artei, Cézanne este unul dintre puţinii maeştri care au atras atâtea aprecieri şi omagii din partea celor mai mari pictori ai timpului lui, ca şi de la cei mai importanţi succesori. La sfârşitul vieţii, totuşi, maestrul din Aix-en-Provence afirma că nu este decât la începutul cercetărilor sale.

Picasso, Bărci cu naiade şi faun rănit

Un omagiu postum i-a fost adus la „Salonul de Toamnă” din 1907. Pe lângă fovi, cubişti, alături de Picasso, de Matisse, de Bonnard, majoritatea pictorilor abstracţi se vor revendica de la el.

Sudul a fost un loc de vilegiatură şi pentru artiştii legaţi de mişcarea Dada şi de Suprarealism. Expoziţia se încheie cu o secţiune consacrată dezvoltării unei noi viziuni care a condus la formele artei abstracte: Miro, de Staël, van Velde…

Raoul Dufy, Peisaj din Provence

Mult timp, pictorii care făceau tradiţionalul „tur” al Italiei pentru a-şi desăvârşi formarea traversaseră sudul Franţei fără să se oprească. Începând din 1880, Midi va deveni ţinutul lor preferat. Seduşi de peisaje, fascinaţi de lumină, ei se vor reuni de-a lungul litoralului, de la Collioure la Saint Tropez, unde nu puteai ajunge decât cu vaporul. Instalat la Arles, Van Gogh, care visase Sudul ca orice om al Nordului, credea că a descoperit o lume nouă. El va descrie acest Midi pe care îl iubeau atunci pictorii: „Aici, chiar amplificând toate culorile, inclusiv razele soarelui şi albastrul admirabil al boltei cereşti, obţii calm şi armonie. Se petrece ceva asemănător muzicii lui Wagner: deşi interpretată de o mare orchestră, nu este mai puţin intimistă”.

Salvador Dali, Pescuitul tonului

Impresionant catalogul expoziţiei, semnat de Marie-Paule Vial, Directoarea Muzeului Orangerie, din Paris, Bruno Ely, Director al Museului Granet, Claudine Grammont, Responsabila Arhivelor Camoin, din Paris, Richard Thomson Watson Gordon, profesor de Istoria Artei la Universitatea din Edinburgh, Maïté Ocana, fostă directoare a Muzeu Nacional d’Art de Catalunya, din Barcelona, Christine Poullain, Directoarea muzeelor din Marseille, Fabrice Hergott, Director al Muzeului de Artă Modernă al oraşului Paris.