„Faust”, în direct de la Opera Bastille din Paris

După succesul înregistrat la organizarea primei transmisiuni live în România a unui spectacol de la Opera Regală din Londra (Covent Garden) – manifestare ce a avut loc pe 28 septembrie -, Opera Naţională Bucureşti va continua seria evenimentelor extraordinare de acest gen cu o altă premieră: primul spectacol difuzat în direct de la Opera Naţională din Paris. Dacă prima transmisiune a fost „Faust” de la Londra, iar în rolul Margaretei a putut fi admirată celebra soprană Angela Gheorghiu, luni, 10 octombrie, spectatorii vor avea ocazia unică să urmărească în direct acelaşi titlu, dar în montarea Operei din Paris, rolul titular fiind interpretat de Roberto Alagna.

Alături de Roberto Alagna vor cânta Inva Mula – Margareta, Paul Gay – Mefisto, Tassis Christoyannis – Valentin, Alexander Duhamel – Wagner, Angélique Noldus – Siebel, Marie-Ange Todorovitch – Martha. Capodoperă a artei lirice franceze, „Faust”, opera lui Gounod inspirată de drama cu acelaşi nume semnată de Goethe, este una dintre cele mai apreciate lucrări din repertoriul clasic.

Spectacolul se va desfăşura sub bagheta dirijorului Alain Altinoglu. Regia montării pariziene îi aparţine lui Jean-Louis Martinoty, decorurile sunt semnate de Johan Engels, costumele de Yan Tax, regia de lumini a fost concepută de Fabrice Kebour, iar maestru de cor este Patrick Marie Aubert.

Transmisiunea începe la ora 20.30 şi durează aproximativ patru ore. Evenimentul este realizat cu sprijinul Asociaţiei „Friends of Opera”.

Seria de transmisiuni în direct care vor fi organizate la Opera Naţională Bucureşti va continua cu spectacole realizate pe scena câtorva dintre cele mai importante teatre lirice din lume, ca Balshoi Teatr, Teatro Real – Madrid, Gran Teatre del Liceu – Barcelona, Arena di Verona, Scala din Milano ş.a.

Frumoasele aventuri muzicale ale lui Alagna

Inva Mula şi Roberto Alagna în Faust

25 de ani de carieră, o aură de star de necontestat de la Viena la New York, o mulţime de titluri de glorie şi mereu debutant. Noi roluri, noi cuceriri, noi idei. Prinţul tenorilor se află la Paris, în „Faust” de Gounod.

De 25 de ani este cap de afiş, dar anul acesta a apărut pentru prima dată pe coperta revistei „Diapason”. În 1998 a împărţit-o cu soţia sa, Angela Gheorghiu. Intervievat din nou în 2003, a stat în umbra compozitorului György Ligeti, dispărut de curând. „France Musique” l-a invitat o singură dată, cu ocazia „Sicilienilor”. Şi, înainte de „Mariano”, n-a fost niciodată la „Radio Classique”. La doi paşi de vârsta de 50 de ani este nemulţumit de lipsa de recunoaştere mediatică. În schimb, publicul îl adoră.

Alagna în Faust, pus în scenă de Jean-Louis Martinoty

Născut în Franţa dintr-o familie de emigranţi sicilieni a început să cânte într-un cabaret din Paris, influenţat de filmul lui Mario Lanza şi reluând o mare parte a repertoriului cubanezului Rafael Ruiz. Debutează în 1988, în rolul Alfred Germont din „La Traviata”, în compania Operei din Glyndebourne, rol pe care l-a cântat de peste 150 de ori. Faima sa a crescut rapid, fiind chemat la „Scala”, sub direcţia lui Riccardo Muti, la „Covent Garden”, în 1992, şi la „Metropolitan”, unde debutează în rolul Rodolfo din „La Bohème”. Consacrarea mondială i-o aduce rolul din „Romeo şi Julieta” de Gounod, la Covent Garden în 1994.

Deşi este cetăţean francez, recunoaşte că în suflet a devenit francez mult mai recent: din momentul în care a cântat „La Marseillaise” pe Champs-Elysées, la 14 iulie 2005. A descoperit de asemenea că a devenit francez când a înregistrat albumul „Sicilienii”. Este pasionat de cântecele siciliene, franceze sau mexicane.

Roberto Alagna şi Angela Gheorghiu în La Rondine

Câte trofee! De la „Serenades” din 1997, incursiunile sale în zona comercială au fost toate soldate cu succese. Romeo sau Werther, Faust sau Rodolfo, niciun mare rol nu lipseşte din palmaresul acestui tenor liric. Şi niciun teatru, de la Viena la New York. Dar Alagna a căutat întotdeauna roluri noi. S-a luptat pentru „Cyrano de Bergerac” de Alfano. Nu cu „Tosca”, ci cu secreta „Francesca da Rimini” de Riccardo Zandonai a revenit la Opera din Paris în stagiunea trecută. Pe disc, opera începutului de stagiune nu este al nu ştiu câtelea Verdi, ci aproape imposibilul de găsit „Fiesque” de Edouard Lalo. Pe agendă, „Troienele” de Berlioz, „Africana” de Meyerbeer, „Alceste”, „Regele Arthur”, „Adrienne Lecouvreur” până la „La Juive” de Halevy, la Orange, în 2015. Plus câteva noutăţi: „Variaţiunile enigmatice” de Patrick Burgan, pe un libret de Eric-Emmanuel Schmitt, un „Houdini” de Laurent Petitgirard, un „Toulouse Lautrec”, un „Wojtyla” (înainte de Ioan Paul al II-lea)…

Recent, pe o temperatură de 35 de grade, la Marsilia, o sală în picioare l-a aclamat pe Rodrigo, într-una dintre operele cel mai puţin populare ale lui Massenet, „Cidul”.

Îi plac provocările, ca şi împlinirea propriilor vise

În Cavaleria Rusticana, cu Beatrice Uria-Monzon

De cele mai multe ori, Roberto Alagna răspunde propunerilor unor roluri. Uneori le sugerează el însuşi, aşa cum s-a întâmplat cu „Cyrano”. Şi-ar dori să cânte în „Neron” de Anton Rubinstein şi în „Zingari” de Leoncavallo şi speră că, la un moment dat, un dirijor va descoperi importanţa acestor opere, în pofida constrângerilor pe care le suportă teatrul liric. Iar numele Alagna nu este întotdeauna cea mai bună motivaţie, pentru că deranjează. Rolul din „Cidul” i l-a propus Nicolas Joel şi tot el l-a invitat să cânte în „Ţara surâsului”, în „Alceste” de Gluck şi în „Regele Arthus” de Chausson. Este mulţumit pentru că îi plac provocările la fel de mult ca împlinirea propriilor vise.

Pe scenă a cântat întotdeauna în limbile italiană şi franceză, declarând că şi-a făcut un principiu din a nu cânta decât în limbile pe care le înţelege nu superficial, ci în fiecare cuvânt, în fiecare intenţie, pentru a nu denatura sensul precis, intenţionat de autor. Obligaţia interpretului este de a transmite publicului acest sens. Altfel se pierde fineţea sentimentelor, se pierde culoarea limbii respective, care devine neutră, ceea ce se răsfrânge şi asupra muzicii. Este motivul preferinţei pentru aceste două limbi, deşi a înregistrat o bună parte a turneului cu „Mariano” în spaniolă şi are un disc cu arii cântate în germană şi rusă.

Roberto Alagna cu Anna Netrebko, în Manon

Pentru 2013, an aniversar Verdi şi Wagner, Roberto Alagna a înregistrat, pentru filmul „Wagner şi Lili”, de Jean-Louis Guillermou, duetul din „Lohengrin” şi preludiul din „Tannhäuser”. Şi dacă va fi să cânte un rol complet, va opta pentru „Tannhäuser” în franceză, pentru că Wagner însuşi a realizat o versiune pentru Monte Carlo. „Nu există acum destule opere italiene şi franceze pe aş vrea să le interpretez? Nu se găsesc oare pentru Wagner tenori mai potriviţi? Când am îndrăznit să cânt Radames, mi s-a reproşat că m-am aventurat dincolo de repertoriul meu!”, exclama el într-un interviu acordat criticului muzical Ivan A. Alexandre.

Maestrul lui, Luciano Pavarotti

Cu Anna Netrebko în Romeo şi Julieta

Întrebat dacă Otello nu este un rol potrivit mai curând unui tenor cu nuanţe baritonale, Alagna a explicat că iniţial rolul, scris pentru Tamango, nu avea această caracteristică, ce s-a impus odată cu Mario del Monaco şi Ramon Vinay, în anii ’50. La început, în epoca lui Monteverdi, rolurile principale erau pentru baritoni. În Franţa au existat contratenorii, a căror tehnică flirta cu falsetul. Tenorul modern a apărut mai târziu şi a culminat cu Enrico Caruso. Totdeauna au fost voci clare. Tamango, Bonci, Borgati, chiar Guillaume Ibos, primul interpret al lui Werther şi wagnerianul Van Dyck proveneau din şcoala de bel canto în care toată lumea cânta „clair”. Şi nu numai tenorii. Şaliapin cânta clar. Pentru că „la clarté” înseamnă sănătatea, tinereţea vocii. În epoca lui Gounod, a lui Verdi, şi chiar a lui Puccini, vocea voalată era o voce bătrână. După război a apărut gustul pentru un fel de realism apropiat de cinema, pentru a obţine tragicul, pentru a face credibil pateticul, s-a căutat din ce în ce mai mult timbrul grav, voalat, până la a impune, în „Carmen”, modele de care Bizet s-ar fi folosit numai pentru bunici.

Tragedia, după părerea lui Alagna stă în cuvinte, în declamaţie. Este motivul pentru care l-a adorat pe Pavarotti, pe care îl consideră, şi la patru ani după dispariţie, maestrul lui, cu arta sa de a colora, fără a îngroşa, de a păstra intacte până la capăt tinereţea şi frumuseţea timbrului.

„O echipă nu este altceva decât un clan acceptat”

Roberto Alagna în Cyrano, la Monte Carlo

Anii 2006 şi 2007 au fost asociaţi cu o criză a tenorului. Alagna mărturiseşte că o tumoră benignă în cavitatea sinusală i-a provocat oboseală şi angoasă. Dar că, în acea perioadă, n-a anulat nimic. A asigurat toate rolurile din repertoriu, toate recitalurile şi toate înregistrările, ceea ce, consideră el, nu poate fi numit criză. În 2007 a cântat în „Manon”, la Viena, cu celebra soprană Anna Netrebko, fără niciun semn exterior de slăbiciune, deşi „pe dinăuntru credeam că voi muri”. Abia ieşit din spital, a înregistrat un disc, iar după o săptămână a creat „Ultima zi a unui condamnat”, la Champs-Elysées. Operaţia a fost o binefacere. „Înainte era ca şi cum mi s-ar fi cerut să pictez legat la ochi. Pierdeam senzaţia şi nu puteam cânta decât cu memoria tehnică. După, a trebuit să reiau imediat firul, pentru a nu risca un fel de amnezie tehnică ale cărei consecinţe s-ar fi văzut mai târziu. Am continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: „Trubadurul”, „Marius şi Fany”.

Alagna şi Marina Poplavskaya în Don Carlo

Când a ieşit precipitat din scenă la Scala în spectacolul devenit faimos cu „Aida”, a fost un adevărat scandal de presă, fiind chiar numit, în unele ziare şi bloguri, „cel mai prost tenor din lume”. Le-a citit pe toate, pentru că întotdeauna este interesat de ce se scrie despre el, iar nedreptatea îi activează energia. Este, cum spune el, „partea lui de Zorro”. În septembrie a izbucnit un scandal la Opera Naţională din Paris între el şi şeful de orchestră Alain Lombard, care a fost substituit în ultimul moment de Alain Antinoglou, în opera „Faust” de Charles Gounot, noua producţie a regizorului Jean-Louis Martinoty. Motivele dezacordului erau, printre altele, faptul că Lombard voia să taie o scenă pe care Alagna dorea s-o interpreteze. Pe de altă parte, dirijorul i-a reproşat faptul că a întârziat la repetiţii de două ori.

La rândul său, tenorul i-a replicat că schimbă mereu tempo-ul de execuţie şi a vrut să se retragă, dar teatrul l-a rugat să rămână. Alagna declara: „Nu există nicio lipsă de respect faţă de Lombard. Îl preţuiesc foarte mult”.

Lucrează cu fraţii săi pentru că sunt foarte buni. Primul disc pe care l-au făcut împreună a fost „Serenades”, care s-a vândut în peste 100.000 de exemplare. David şi Frederico sunt tineri. Viziunea lor despre teatru diferă mult de cea a majorităţii regizorilor actuali. În copilărie au văzut „Matrix”, ştiu ce înseamnă imagine, sunet, ritm, în ziua de azi. Sunt plasticieni şi muzicieni, cântă, compun.

Tenorul seducător Roberto Alagna

Alagna declară că filmul lui preferat este „Naşul” şi recunoaşte că în orice domeniu există clanuri. Un regizor lucrează cu scenograful său şi cu creatorul lui de costume, soliştii îşi au proprii acompaniatori, dar nimeni nu se plânge. O echipă nu este altceva decât un clan acceptat. Lucrează cu orchestratorul Yvan Cassar de 7 ani, deşi nu au nicio legătură de rudenie.

Fraţii lui au fost primii care au folosit o echipă specializată în captarea evenimentelor sportive. Din cauză că până atunci se recurgea la travelling, la montaj rapid, demnitatea operei suferea. Astăzi exemplul lor este urmat de Metropolitan Opera. În „Cyrano”, tot ei au fost primii care au folosit steadycam pe o scenă de operă. Din „Werther”, care va ieşi în curând, au făcut un adevărat film. Toate acestea pentru că nu reacţionează numai ca nişte melomani, ci în primul rând ca nişte profesionişti ai imaginii.

„Eu şi Angela ne dăm acum o nouă şansă”

Coperta DVD-ului Faust

După ce şi el şi Angela Gheorghiu şi-au anunţat despărţirea, apoi divorţul, acum au anunţat împăcarea. „Un cuplu de artişti este supus unor presiuni brutale. Mediul, ziarele, publicul… totul capătă proporţii exagerate. Trecerea timpului, criza de la 40 de ani, iluziile micii lumi aurite care ne înconjoară: e un miracol că n-am clacat mai de mult. Suntem căsătoriţi de 15 ani. Acum ne dăm o nouă şansă!”, mărturiseşte el într-un interviu.

Au şi câteva proiecte comune. Cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la debutul lor în „Boema”, la Covent Garden, directorul teatrului ar dori să programeze din nou opera, în luna iunie a actualei stagiuni. Până atunci, Alagna va cânta în „Faust”, la Paris, iar Angela Gheorghiu va evolua la Londra. Amândoi au cântat în „Faust”, la Londra, în 2004.

Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna

Există mai multe titluri ce urmează să apară pe DVD: „Francesca da Rimini”, „Marius şi Fanny”, „Cidul”. Ar dori să înregistreze şi „Manon” de la Viena, cu Anna Netrebko, care „nu e rău chiar dacă nu e perfect. Desigur, un artist trebuie să caute perfecţiunea, dar cine poate pretinde că o atinge?”, se întreabă el.

Alagna este un autodidact, dar uimeşte prin stilul lui de a cânta, nu academic, dar clasic, datorat lipsei lui de interes pentru izbucnirile temperamentale, pentru pianissimo dulce sau finalul de 30 de secunde. Alagna este interesat în primul rând de sinceritate, atât faţă de public cât şi faţă de compozitor.

Preferinţele sale

Opera Bastille

Rolul lui preferat este Cyrano. Mâncarea preferată, pastele. Îi place teatrul şi consideră magnific Teatrul antic din Orange. Soprana preferată, Angela Gheorghiu, dirijorul preferat, Anton Guadagno.

Fraza preferată: „E fabulos”.

Animalul preferat, măgarul, de care râde toată lumea, dar el face ce vrea şi este cel care a veghat în staulul în care s-a născut Mântuitorul.

Ţara preferată este întreaga planetă, iar oraşul îndrăgit, Clichy-sous-Bois, unde s-a şi născut. Tortura preferată – ascultarea propriilor discuri, veşmântul preferat, jeans.

Eroina preferată – Jeanne d’Arc, în acest moment, datorită „Cidului”. Aria preferată – „Rachel, quand du Seigneur” din „La Juive” şi un cântec mexican înregistrat în albumul său, „La Llorona”. Opera preferată, „Troienele”, compozitorul – Berlioz. Arma: vocea.