Fericirea obligatorie, cum am ajuns să zâmbim tot timpul ca într-o reclamă la pastă de dinți

Nu știu exact când fericirea a devenit obligatorie, dar bănuiesc că s-a întâmplat cam în același timp în care am început să folosim cuvinte precum manifestare, abundență și energie bună pentru a explica lucruri pe care, altădată, le-am fi numit simplu: noroc, muncă sau haos. Zilele astea, pentru că e început de an, ne fixăm obiective legate de fericirea noastră. Curând vine februarie, încep reclamele de Valentine’s Day și presiunea fericirii standard va fi și mai mare pentru noi.

Social media nu ne-a învățat cum să fim fericiți. Ne-a învățat cum să părem fericiți. Ceea ce e cu totul altă disciplină, mult mai solicitantă. Presupune un anumit unghi al feței, o viață suficient de ordonată încât să poată fi fotografiată și abilitatea de a ascunde exact lucrurile care contează cel mai mult: nesiguranța, singurătatea, îndoiala, zilele în care te simți mic și inutil fără un motiv clar.

Pe Instagram nu există dimineți în care stai pe marginea patului și te întrebi dacă asta e tot. Există doar cafea artizanală, plante verzi și lumina perfectă de la ora 8:17. Nu există relații complicate, doar my person. Nu există eșecuri, doar lessons learned. Și, mai ales, nu există tristețe care să dureze mai mult de un slide.

Citește și: Empatia ca îmbrățișare care nu se încheie

Problema nu e că oamenii se bucură de lucrurile bune. Problema e că fericirea a devenit o formă de competiție. Un KPI emoțional. Dacă nu ești fericit(ă), înseamnă că faci ceva greșit. N-ai lucrat suficient cu tine. N-ai fost destul de pozitiv. N-ai vrut destul.

Asta e partea cu adevărat obositoare: ideea că starea ta interioară e doar rezultatul voinței tale. Ca și cum viața n-ar avea contexte, pierderi, dezechilibre chimice sau pur și simplu zile proaste. Ca și cum fericirea ar fi un produs pe care, dacă nu l-ai obținut, sigur ai uitat să apeși un buton.

Există ceva profund comic în această obsesie colectivă de a părea împliniți. Pentru că nimeni nu este împlinit tot timpul. Oamenii reali sunt contradictorii. Pot fi recunoscători și nefericiți în aceeași zi. Pot iubi și regreta simultan. Pot avea o viață „reușită” și totuși să simtă un gol inexplicabil, ca o șosetă pierdută în mașina de spălat a existenței.

Dar golurile nu se postează. În schimb, se postează aniversări fericite în relații care, uneori, sunt deja pe ducă. Se postează corpuri perfecte în timp ce cineva numără obsesiv calorii sau ani. Se postează „cea mai bună versiune a mea” de parcă versiunile anterioare ar fi fost niște drafturi rușinoase.

Citește și: Ce ar spune politicienii români de azi despre Caragiale…

Fericirea obligatorie nu lasă loc pentru proces. Pentru tranziții. Pentru pauze. Nu lasă loc să spui: nu știu ce fac cu viața mea și e în regulă pentru moment. În schimb, te împinge să pui un filtru peste confuzie și să mergi mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ironia e că, în încercarea de a părea fericiți, ajungem mai singuri. Pentru că nimeni nu se simte confortabil să spună adevărul într-o lume în care toți ceilalți par să trăiască într-o reclamă perpetuă. Și pentru că adevărul — cel nefiltrat — e rar, vulnerabil și greu de „like-uit”.

Poate că soluția nu e să renunțăm la social media, ci la ideea că fericirea e o destinație permanentă. Poate că fericirea e doar o stare temporară, ca vremea bună. Vine, pleacă, revine. Și poate că împlinirea reală nu arată deloc bine în poze.

Poate arată ca o viață imperfectă, trăită sincer, fără presiunea de a demonstra nimic nimănui. Iar dacă asta nu e instagramabil, e posibil să fie exact ce avem nevoie.

Dacă vreți să citiți ceva frumos pe tema fericirii căutați cartea ”Cum să fii fericit. O abordare științifică pentru a avea viața pe care ți-o dorești” de psiholog Sonja Lyubominsky. E o carte care se bazează pe cercetări de  mai bine de 20 de ani, fiind unul dintre cele mai mari studii pe temă din lume.