Ce ar spune politicienii români de azi despre Caragiale…

Există un moment, inevitabil, în viața fiecărui politician român în care cineva – de obicei un jurnalist cu zâmbet obosit – rostește numele lui Ion Luca Caragiale. În acel moment, politicianul își drege glasul, își aranjează cravata (sau discursul populist) și spune ceva de genul: „Un mare clasic, foarte actual.” Apoi se grăbește să explice că, desigur, actualitatea este pur teoretică și că personajele acelea nu au nicio legătură cu realitatea noastră, modernă, europeană, digitalizată.

Uneori  mă îndoiesc  că ei l-au recitit în ultimii ani pe Caragiale, sau că au văzut vreuna dintre montările lui desi se joacă multe versiuni, și în țară, și în București. Cum sunt și multe filme pe  care le găsiți pe Cinemaraton, de exemplu.

De dragul unui joc de vacanță să-i luăm pe rând și pe opțiuni politice…

Liberalii ar spune că „O scrisoare pierdută” este, fără îndoială, o satiră fină despre lipsa de educație civică din secolul XIX, un avertisment istoric care ne arată cât de mult am evoluat. Ar vorbi despre Cațavencu ca despre un accident al tranziției, un personaj regretabil, dar izolat, și ar sublinia cu mândrie că azi presa este liberă, iar scrisorile nu se mai pierd, se scurg pe WhatsApp. Tipătescu? Un om energic, cu defecte omenești, dar cu intenții bune. Foarte bune. Aproape reformiste.

Citește și: Filme de Crăciun internaționale filmate în România

Social-democrații ar vedea în „O noapte furtunoasă” o dramă socială profundă, despre insecuritatea clasei de mijloc și efectele capitalismului incipient asupra familiei tradiționale. Jupân Dumitrache ar deveni, brusc, un cetățean vulnerabil, victimă a zvonurilor, a fake news-ului și a influențelor externe. Rică Venturiano? Un agitator fără rădăcini, genul de intelectual periculos care destabilizează ordinea socială. Finalul piesei ar fi prezentat ca o lecție despre necesitatea stabilității și a „liniștii în societate”.

Conservatorii ar fi profund îngrijorați. „D-ale Carnavalului” ar fi, pentru ei, dovada decadenței morale, a relativismului, a iubirilor nelegitime și a lipsei de valori. Ar cere probabil o montare „adecvată”, cu costume decente și fără interpretări moderne. Mița Baston și Didina Mazu ar fi exemplele clare ale ce se întâmplă când societatea se îndepărtează de tradiție. În același timp, ar nega vehement orice asemănare între farsele politice din piesă și viața publică actuală. Absolut nicio legătură.

Progresiștii ar descoperi în Caragiale un autor profund contemporan, aproape woke fără să știe. Ar vorbi despre misoginismul epocii, despre femei reduse la roluri caricaturale și despre structuri de putere toxice. Zoe Trahanache ar deveni un studiu de caz despre supraviețuire feminină într-un sistem patriarhal, iar Farfuridi și Brânzovenescu ar fi meme-uri perfecte despre frica de schimbare. Ar monta piesele cu decor minimalist, telefon mobil pe scenă și aplauze ironice la fiecare „curat constituțional”.

Citește și: Viața cu un artist, o formă subtilă de artă. Șase povești despre femei magice

Populiștii, desigur, ar spune adevărul. Ei ar afirma răspicat că toți sunt niște Cațavenci, mai puțin ei. Caragiale ar fi dovada că „așa e poporul român”, trădat mereu de elite, de intelectuali, de comploturi. Ar cita replici scoase din context, ar râde zgomotos și ar promite că, odată ajunși la putere, vor pune ordine în carnaval.

Și totuși, dacă ar fi sinceri politicienii români de azi ar recunoaște că nu Caragiale este actual, ci noi suntem insuportabil de fideli lui. Că râdem la teatru nu pentru că piesele sunt vechi, ci pentru că replicile sună a știri de seară. Că ne amuză Trahanache pentru că îl recunoaștem, și ne sperie Cațavencu pentru că l-am votat măcar o dată.

Caragiale nu este o oglindă a politicii românești. Este un selfie. Iar politicienii noștri, indiferent de doctrină, ar prefera să creadă că filtrul este problema.

De asta, măcar acum în vacanță, când televiziunile transmit montări vechi pe texte de Caragiale, haideți să nu ne mai luăm atât de tare în serios, nici în comentariile din social media și nici la mesele cu rudele și prietenii.