Final de stagiune cu reprezentații de excepție la operă

„Bal Mascat”de Giuseppe Verdi, spectacol în memoria tenorului Cornel Stavru

Opera Națională București prezintă vineri, 28 iunie 2019, ora 18:30 spectacolul Bal Mascat de Giuseppe Verdi. Regia este semnată de Grischa Asagaroff (Germania), secenografia îi aparține lui Luigi Perego (Italia), iar design-ul luminilor e realizat de Gigi Saccomandi(Italia). Coregrafia poartă semnătura lui Renato Zanella, coordonatorul artistic al baletului Operei Naționale București. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Jin Wang în calitate de invitat al primei scene lirice a țării.

Pentru acest spectacol, regizorul Grischa Asagaroff a propus o concepție încărcată de simboluri, după cum însuși mărturisește:

Spectacolul Bal Mascat pe care îl montăm acum la București este la congruența modernului cu tradiționalul. Ne folosim de foarte multă simbolistică pe scenă, însă povestea este în esență aceeași. Am ales împreună cu Luigi Perego, scenograful și colaboratorul meu de aproape 20 de ani, să mutăm acțiunea în anii ’30, fapt reflectat mai degrabă în costume, dar ca localizare, ea poate fi practic oriunde în lume – câteva scurte referințe din text o plasează în America, dar scenografia este valabilă pentru orice loc, pentru că povestea este universală, transcede timpurile și locurile.

Premiera operei „Bal Mascat” a avut loc pe 17 februarie 1859 și s-a bucurat de un success răsunător. Există în libretul operei o serie de efecte melodramatice în maniera „grand opera” precum: fatalismul prezicerii vrăjitoarei, asasinul mascat în plin bal, eroul nobil care moare iertându-și ucigașii. Dar la fel ca multe alte opere din repertoriul clasic ale căror librete au mai mult caracterul unui pretext, opera „Bal Mascat” trăiește în primul rând prin frumusețea muzicii, fiind o creație demnă de pana marelui ei autor.

Costumele realizate de scenograful Luigi Perego reflectă anii ’30, perioadă în care a decis regizorul să plaseze acțiunea, însă nu sunt legate atât de mult de stil. Cât mai degrabă de personaje. Conceptul scenografiei este încărcat de simboluri, concentrat în jurul oniricului și al destinului care se împlinește, indiferent dacă personajele își doresc sau nu asta. În viziunea sa, în montarea de pe scena Operei Naționale București „timpul este protagonist, timpul este destinul, iar ceasul reprezintă un simbol al acestuia. Ceasul este viziunea viitorului, iar culoarea albastră, dominantă, simbolizează visul. Apoi, odată cu apariția vrăjitoarei Ulrica, totul se îndreaptă spre paranormal: ochiul privește către ceea ce se adeverește.”

Mezzosoprana Ljubica Vraneș, invitată în spectacolul „Carmen”

Opera Națională București prezintă duminică, 30 iunie, ora 17:00 spectacolul „Carmen” de Georges Bizet, în regia Marinei Emandi Tiron. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Vlad Conta.

Opera „Carmen” reprezintă un caz rar în lumea teatrului muzical. Dacă în ceea ce privește alte lucrări părerile pot fi împărțite, în legătură cu „Carmen”, muzicologii și publicul, elita și spectatorii din balcon, specialiștii și necunoascătorii sunt toți de acord: este o capodoperă. Mai important, această creație depășește barierele naționale. Muzicologii au catalogat-o uneori drept cea mai bună operă compusă vreodată în Franța, iar după introducerea ei în Rusia, Ceaikovski a prezis că în zece ani va fi cea mai populară lucrare de operă din lume. Filosoful Friedrich Nietzsche a numit-o una dintre cele mai originale capodopere din literatura de operă.

Întregul spectacol este, de la primul la ultimul act, o luptă în arenă, la finalul căreia nu există învingători, ci numai învinși, starea continuă de conflict fiind întreținută de prestația interpreților, îndrumați de către regizoarea Marina Emandi Tiron să redea în forță emoțiile personajelor.

Pentru această reprezentație publicul spectator o va putea urmări pe mezzosoprana Ljubica Vraneș în rolul Carmen, învitată pe scena Operei Naționale București.

„Tosca”, cea mai puternică operă a lui Puccini

Opera Națională București a prezentat joi, 27 iunie 2019, spectacolul „Tosca” de Giacomo Puccini. Regia, decorul, costumele și light design-ul poartă semnătura lui Mario De Carlo. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Tiberiu Soare. Corul Operei Naționale București va fi pregătit de către Daniel Jinga, iar corul de copii de către Smaranda Morgovan. Asistenți de regie Claudia Machedon și Paula Gherghe.

Pentru această reprezentație publicul spectator o va putea urmări pe soprana Lăcrimioara Cristescu interpretând rolul Floriei Tosca în calitate de invitată a primei scene lirice a țării.

Pentru premiera de pe scena Operei Naționale București, regizorul Mario De Carlo a pregătit o punere în scenă ambițioasă, după cum însuși declară: „TOSCA este cea mai tragică operă a lui Puccini. Covârșitoarea sa teatralitate se regăsește în totalitatepe scenă, în situații și în muzică. Un regizor sensibil are cu TOSCA o sarcină ușoară: trebuie să închidă ochii și… să se lase purtat. Puccini nu e un compozitor asociat verismului, dar e indubitabil că în „Tosca” autorul insistă pe detalii realiste și că este în căutare de efecte scenice în nuanțe puternice. Tocmai exacerbarea aspectelor de cruzime și morbiditate constituie un trait d’union cu coduri reprezetantive ale unui teatru care pleacă din trucurile lui Seneca și, de-a lungul execuției în scena Teatrului Elisabetan, ajunge până la râurile de sânge specifice teatrului Grand Guignol. Toți trei protagoniștii mor, și au parte de o moarte violentă. Suntem la ani lumină depărtare de morțile languroase ale eroilor și eroinelor din melodrame. Aici este nimicirea care învinge sentimentele, impulsurile și pasiunile. Supliciul este adevăratul protagonist al operei. Supliciul arhetipal care are în el însuși rațiunea și se impune ca unic element decisiv, prin ritual, exhibiție și spectacularizare. Am găsit inspirația în ceea ce Michael Foucalt numea – Splendoarea chinului.”

Impresionanta operă, care a avut la bază o piesă de teatru a dramaturgului francez Victorien Sardou, „Tosca” este, fără doar și poate, o dramă puternică, asemenea vieții din care a fost eliminată orice scenă plictisitoare; o dramă a unei mari iubiri – cea dintre o divă a muzicii de operă, Floria Tosca, și un tânăr pictor talentat, Cavaradossi -, cu realități istorice precum domnia Maria Carolina, fiica Mariei Terezia și sora Mariei Antoaneta, precum și de înfrângerea în final a Austriei asupra lui Napoleon în bătălia de la Marengo, cu acțiuni încărcate de sadism, cu sentimente extrem de puternice precum gelozia, ura, teama.

Această lucrare complexă, a cărei forță Puccini a intuit-o încă dinainte de a o compune – „o operă de care am nevoie”, spunea el pe atunci – nu încetează să-și reverbereze vraja nici după mai bine de un secol de la premiera mondială. Ceea ce înseamnă că spectatorii oricărei generații au nevoie, așa cum a avut și Puccini, de această operă. „Tosca” rămâne așadar o oglindă în care ne privim cu toții, din când în când, culmile și coborâșurile sufletului.

„Trubadurul” lui Verdi, cu titlu de premieră pe scena Operei

Opera Națională București a prezentat miercuri, 26 iunie, ora 18:30 premiera spectacolului „Trubadurul” de Giuseppe Verdi. Regia, decorurile, costumele și luminile poartă semnătura lui Mario De Carlo. Asistent scenografie Andreea Koch, Corul Operei Naționale București este pregătit de către Daniel Jinga. Asistent regie Alex Nagy. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Iurie Florea.

„Trubadurul” lui Verdi este una dintre operele sale cele mai intense, mai dramatice şi, surprinzător, accesibile publicului. Titlul a reprezentat încă de la premiera ce a avut loc la Roma, pe 19 ianuarie 1853, un succes de proporţii şi s-a păstrat de atunci în stagiunile tuturor marilor opere de pe mapamond, fapt ce validează încă o dată valoarea partiturii compozitorului italian, dar şi interesul publicului pentru această lucrare.

O poveste ce nu duce lipsă de personaje puternice în ambiţiile, dorințele şi pasiunile lor ce se înfruntă sau se dăruiesc cu nebunia tinereţii, a curajului sau a iubirii. Cu toate aceastea, decorul acestor destine este împânzit de orgolii şi uneltiri de răzbunare, ce intensifică şi mai mult flacăra existenţei şi sentimentelor lor. O istorie de dragoste captivantă, născută la intersecția a două lumi: cea nobiliară și cea a nomazilor.

Verdi a preluat din subiectul istoric ce reflectă răscoalele antifeudale ale orașelor spaniole din secolul al XV-lea câteva aspecte focalizându-și intriga pe drama psihologică a personajelor principale. Doi frați, Contele de Luna și Manrico, trubadurul, furat de Azucena încă din fașă, împărtășesc o dragoste comună pentru Ducesa Leonora. Cu toate că cei doi nu cunosc secretul despărțirii lor. Leonora îl iubește pe trabadur, însă surprinși de Contele de Luna, duelul dintre cei doi este iminent. Leonora, neștiind deznodământul luptei, dar auzind zvonul că Manrico a fost ucis de gărzile contelui, își jură să se călugărească. Iubitul ei trubadur ce a scăpat cu viață, o caută la mănăstire pentru a fugi împreună. Armata Contelui de Luna asediază ascunzătoarea îndrăgostiților, iar bătrâna Azucena, căutându-și fiul în tabăra inamică, ajunge să fie prinsă și condamnată la moarte. Încercând să își salveze mama, Manrico este capturat și aruncat în închisoare. Disperată, Leonora îi promite Contelui că se va căsători cu el în schimbul libertății lui Manrico. Crezându-se învingător, Contele are o surpriză. Leonora preferă să se otrăvească și moare în brațele iubitului ei, dovedindu-i nemărginita fidelitate. Orbit de furie, contele o forțează pe Azucena să urmărească execuția lui Manrico. La sfârșit, bătrâna țigancă îl anunță că, de fapt, și-a ucis fratele.