Focul Haric la Chișinău sau când lumina divină devine demonstrație de putere

În seara de 11 aprilie 2026, Republica Moldova a văzut încă o dată realitatea pe care mulți preferă s-o cosmetizeze, căzând în capcana Lumii Ruse. România de la Est de Prut nu are o singură geografie ortodoxă, ci două. Atât Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, subordonată Patriarhiei Ruse, cât și Mitropolia Basarabiei, aflată sub Patriarhia Română, au adus separat Focul Haric la Chișinău. Prima l-a adus în jurul orei 20:00, în scuarul Catedralei Mitropolitane „Nașterea Domnului”, unde urma să fie împărțit de mitropolitul Vladimir clerului și credincioșilor.

Mitropolia Basarabiei l-a preluat de la Iași și l-a adus pe cale terestră, cu sosire la Paraclisul Mitropolitan din Chișinău, de unde a fost distribuit parohiilor sale. Faptul că ambele au reușit să aducă lumina nu a produs imaginea unei împăcări. Dimpotrivă, a scos și mai clar la suprafață competiția pentru legitimitate, spațiu public și autoritate simbolică.

Dar ceea ce s-a văzut anul acesta nu a fost doar o dublare de ritual. Mitropolia Moldovei nu s-a mulțumit să-și deservească liturgic credincioșii. A organizat, cu ajutorul infrastructurii urbane din centrul capitalei, o adevărată punere în scenă a centralității sale pe scena din R. Moldova, ajutată copios de administrația locală condusă de primarul Ion Ceban, interzis în România. În scuarul Catedralei a fost anunțat încă de la ora 19:00 un program de cântări pascale cu artiști și colective folclorice, la ora 20:00 a avut loc procesiunea de întâmpinare a Focului Haric, apoi lecturi duhovnicești până aproape de miezul nopții, iar pentru public au fost pregătite ecrane, parcare în Piața Marii Adunări Naționale și transport public gratuit până la 4:30 dimineața. Chiar dacă formal aceste măsuri au fost prezentate drept sprijin pentru credincioși, efectul lor public a fost unul simbolic. Ceremonia din jurul Mitropoliei subordonate Moscovei a devenit marele spectacol pascal din centrul Chișinăului.

Aici începe adevărata semnificație a episodului. Într-un an în care zborurile din Israel au fost afectate de conflictul regional, Aeroportul Ben Gurion era anunțat închis cel puțin până pe 16 aprilie, iar Ministerul de Externe de la Chișinău recomanda cetățenilor să amâne deplasările și să evite pelerinajele în această perioadă, Mitropolia Moldovei a insistat să aducă Focul Haric pe cale aeriană și a prezentat reușita ca pe o victorie asupra dificultăților. Portalul oficial apropiat mitropoliei ruse a formulat explicit mesajul, și anume că „în pofida dificultăților existente în Orientului Apropiat, Mitropolia Moldovei a reușit să pregătească toate cele necesare”. Cu alte cuvinte, nu ni s-a spus doar că lumina a venit. Ni s-a spus că instituția a fost capabilă, eficientă, organizată și suficient de puternică pentru a o aduce în pofida contextului.

Aceeași logică se vede și în comunicarea de după sosire. În relatarea oficială, Focul Haric a fost adus „în al 24-lea an consecutiv”, iar mitropolitul Vladimir, „însoțit de ierarhi, clerici și credincioșii veniți de pretutindeni”, a întâmpinat lumina la Arcul de Triumf, înainte ca aceasta să fie împărțită în parohiile „Bisericii noastre”. Nu este doar limbaj bisericesc. Este și limbajul unei ocupații simbolice a centrului, inclusiv Arcul de Triumf, Catedrala, mulțimea, tradiția de peste două decenii, rețeaua națională de distribuție. Toate acestea compun o imagine care nu mai aparține numai liturghiei, ci și mesajului de putere. Focul nu mai este doar adus. El este escortat în inima orașului și prezentat ca dovada că această mitropolie rămâne instituția care deține centrul gravitațional al ortodoxiei moldovenești subordonate Moscovei.

Aici este diferența esențială dintre un gest pastoral și o demonstrație de forță. Dacă scopul era strict duhovnicesc, simplul fapt că lumina ajungea la credincioși ar fi fost suficient. Dar în aceeași seară, aceeași lumină era adusă și de Mitropolia Basarabiei, pe un traseu mai discret, prin Iași, apoi prin Ungheni și Călărași, cu distribuire la Paraclisul Mitropolitan din Chișinău și cu slujba de Înviere oficiată de mitropolitul Petru. Contrastul spune totul. O structură a mers pe logica răspândirii către comunități. Cealaltă a insistat pe logica centrului, a monumentalului și a mulțimii. De aceea, momentul din scuarul Catedralei nu poate fi citit doar religios. El a fost, în egală măsură, un exercițiu de vizibilitate și de autoritate.

Această nevoie de vizibilitate nu vine din senin. Ea trebuie citită în contextul mai larg al confruntării dintre cele două mitropolii. În contextul recentului conflict de la Dereneu, tensiunile dintre cele două jurisdicții s-au reaprins tocmai pentru că în spatele lor nu este numai o chestiune canonică, ci și una de influență socială și politică într-o țară în care peste 95% din populație se declară ortodoxă. Cu alte cuvinte, fiecare ritual major este și o măsurare de forțe. Fiecare procesiune este și o numărătoare informală a celor care răspund la chemare.

Mai mult, în cazul Mitropoliei Moldovei, subordonarea canonică față de Patriarhia Rusă nu mai poate fi tratată ca un detaliu abstract, fără consecințe publice. Mass-media a publicat periodic investigații ample potrivit căreia preoți moldoveni au fost duși în pelerinaje finanțate în Rusia, au primit carduri bancare și au fost încurajați să creeze canale Telegram care să promoveze mesaje anti-UE și împotriva guvernării prooccidentale. Consilierul pentru securitate națională al președintei Maia Sandu spunea atunci că Rusia transformă religia într-o armă.

În acest context, a vorbi despre „mitropolia rusă” nu mai este doar o formulă polemică. Este o descriere a unei realități ecleziastice care, dincolo de nuanțe și negări, are un plasament geopolitic limpede. Iar când o asemenea instituție își concentrează simbolurile în centrul capitalei, nu mai asistăm doar la o sărbătoare, ci și la o declarație de prezență politică indirectă.

În acest sens, Focul Haric din acest an a funcționat ca un mesaj dublu. Pentru credincioși, a fost lumina Învierii. Pentru rivali, a fost o demonstrație de capacitate. Pentru clasa politică și pentru societate, a fost un avertisment tăcut. Mitropolia rusă a Chișinăului și Întregii Moldove rămâne capabilă să mobilizeze, să umple centrul Chișinăului și să se prezinte drept instituția ortodoxă majoră, cu tradiție, rețea și resurse. Independent de interpretările teologice, imaginile au contat. Scuarul Catedralei descris drept neîncăpător, numeroși enoriași adunați cu lumânări și candele, lumina împărțită mulțimii înainte de slujba de Înviere. Toate acestea au transmis mai mult decât pietate. Au transmis masă critică. Iar într-o societate fracturată identitar, masa critică este limbajul cel mai apropiat de putere.

Ar fi însă o greșeală să aruncăm această interpretare asupra credincioșilor. Oamenii care au venit să ia lumină nu au venit neapărat pentru geopolitică. Mulți au vorbit simplu despre bucurie, sănătate, familie și pace. Tocmai asta face instrumentalizarea mai eficientă. Ea folosește un gest sincer de credință pentru a alimenta un mesaj instituțional mult mai rece. Credinciosul vine pentru Înviere, iar instituția folosește mulțimea pentru a demonstra că încă domină centrul simbolic al țării. Problema nu este credința oamenilor, ci modul în care această credință poate fi absorbită într-o coregrafie a influenței ruse între Prut și Nistru.

De aici și lecția politică a momentului. Statul și autoritățile locale nu pot și nu trebuie să decidă ce jurisdicție are mai mult har. Dar au obligația de a înțelege când un eveniment religios devine, în practică, vehicul de forță simbolică pentru o structură cu o miză geopolitică evidentă. Faptul că în centrul Chișinăului au fost concentrate programul artistic, logistica de transport, parcarea specială, ecranele și ceremonia de primire a luminii a produs, indiferent de intenția declarată, o asimetrie de imagine între cele două mitropolii. În Republica Moldova de azi, asemenea asimetrii nu mai sunt neutre. Ele intră direct în competiția pentru influență asupra unei societăți aflate între integrarea europeană și persistența rețelelor de soft power rusesc.

Acesta este adevărul pe care l-a scos la lumină Paștele din 2026. Nu faptul că ambele mitropolii au adus Focul Haric, ci faptul că una dintre ele a încercat să transforme aducerea focului într-un recensământ informal al supunerii simbolice. Să arate că poate aduce lumina din Ierusalim în ciuda războiului, că o poate primi sub Arcul de Triumf, că o poate distribui din centrul capitalei, că poate umple scuarul și poate vorbi în numele Bisericii noastre. În Republica Moldova, lupta pentru viitor nu se poartă doar în alegeri, în negocieri cu Bruxellesul sau în dosare de securitate. Se poartă și în ritualuri. Iar anul acesta, Mitropolia subordonată Moscovei a vrut limpede ca Focul Haric să nu fie doar lumină. A vrut să fie dovadă de forță.