Fragila şi puternica doamnă Doina Cornea

Este uluitor cum, în preajma unui om atît de fragil, cum este doamna Doina Cornea, te poţi vindeca instantaneu de unul dintre cele mai periculoase sentimentele care pot bîntui fiinţa umană: frica.

Am cunoscut-o pe doamna Doina Cornea imediat după Revoluţia din decembrie 1989, mai exact după invazia minerilor din 13-15 iunie ’90, cînd am şi realizat primul interviu cu domnia sa. Atît de puternică a fost amprenta acelui dialog, încît, peste un an, cînd am scos pe piaţă, împreună cu Tiberiu Pătru, revista „Cartel”, pe frontispiciul acesteia am pus un fragment din acel interviu: „Nu ne mai putem permite luxul să fim laşi”. Am reîntîlnit-o pe doamna Cornea la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara şi apoi la comemorarea revoltei muncitoreşti din Braşov şi, mult timp de atunci, mi se părea normal s-o găsesc oriunde era nevoie de un simbol al luptei anticomuniste.

În primii ani de după Revoluţie, aproape toate publicaţiile importante găzduiau opiniile doamnei Cornea ori de cîte ori se întîmpla ceva important în ţară: alegeri, greve, legi controversate, etc. Practic, Doina Cornea era societatea civilă sau, mai exact, vocea cea mai autorizată s-o reprezinte.

Radicalitatea opiniilor sale o făcea, în acelaşi timp, şi portavocea ideii de opoziţie, alături de Seniorul politicii româneşti, Corneliu Coposu, lîngă care era văzută deseori la manifestaţiile anticomuniste.

Odată cu moartea lui Corneliu Coposu, aproape toţi cei care o curtaseră atîţia ani au uitat drumul spre casa din Cluj a doamnei Doina Cornea. Încet, încet, simbolul reprezentat de Doina Cornea avea să fie acaparat de o ciudată societate civilă, formată mai ales din odraslele foştilor nomenclaturişti ai PCR şi acoliţii acestora.

Mesajul anticomunist sincer şi curat al doamnei Doina Cornea s-a transformat rapid într-un cor format din vocile celor care-l urau pe Ceauşescu doar pentru că, odată cu venirea sa la putere, părinţii lor şi-au pierdut privilegiile de care se bucuraseră sub Stalin sau Gheorghiu Dej! Multe dintre numele de familie pe care PCR le are pe frontispiciu la loc de cinste, figurează şi într-o istorie a tragediei româneşti, la capitolul ruşinea naţională. Corul acesta ciudat al copiilor de comunişti au reuşit în numai cîţiva ani să acopere vocea blîndă şi delicată a Doinei Cornea.

După moartea lui Corneliu Coposu, cei care făcuseră pîrtie pe strada din Cluj ce ducea la casa doamnei Cornea şi-au făcut propriile temple, în care au pus propriile lor statui la care s-au găsit destui snobi să se închine.

Dar, mai important pentru noi toţi este să găsim acum elementele care s-o păstreze peste vreme pe doamna Doina Cornea ca pe un simbol al luptei cu frica din noi, cu sentimentul că nu mai putem face nimic, că totul este zadarnic. Căci asta a reuşit doamna Doina Cornea în aceşti ani: să ne elibereze de spaimele fiinţei noastre, să ne salveze aspiraţiile atunci cînd păream acoperiţi de laşitate sau deznădejde.

La prima întîlnire, petrecută acum mai bine de douăzeci de ani, Doina Cornea mi-a povestit episodul “Europa liberă”, cel care a scos-o din anonimat şi a propulsat-o în elita disidenţei anticomuniste. Trimisese o lungă scrisoare la celebrul post de radio, menţionînd în final că doreşte să nu i se divulge numele. Dintr-o eroare (sau poate nu), redactorul a omis rugămintea expeditorului şi astfel profesoara de la Cluj a intrat în vizorul Securităţii.

Oricare dintre noi poate că ar fi încercat o explicaţie salvatoare în timpul lungilor şi violentelor interogatorii ce au urmat. Doina Cornea a reacţionat altfel. Şi-a asumat senin cele scrise postului de radio “Europa liberă” şi, eliberată de frică tocmai cînd era persecutată mai rău, a continuat să scrie texte împotriva partidului şi împotriva măsurilor dictate de acesta, fie că era vorba de distrugerea bisericilor şi a satelor sau despre viaţa românilor. Toate aceste texte erau semnate şi asumate de Doina Cornea!

Atunci, cînd i s-a divulgat numele pe post, Doina Cornea a descoperit că noţiunea de curaj nu stă neapărat în acte de bravură sau în gesturi ample de eroism, ci în confruntarea directă cu opresiunea. A sta faţă în faţă cu motivul propriei distrugeri şi a înfrunta un destin care oricum ţi-ar fi măcinat aspiraţiile – iată esenţa curajului!

Atunci, în momentele confruntării cu Securitatea, Doina Cornea a descoperit că frica de tine însuţi poate avea leacul în grija faţă de toţi ceilalţi. Cînd le-a cerut celor de la “Europa liberă” să-i protejeze identitatea, Doina Cornea exprima teama faţă de propria persoană, iar cînd a fost deconspirată a descoperit că gestul său de protest putea să însemne mult mai mult şi să devină mai important pentru ceilalţi. Astfel, teama personală a fost învinsă de sentimentul aprtenenţei la o comunitate care nu-i era indiferentă. Atunci, din aceste motive, profesoara de la Cluj a devenit Doina Cornea!

Pentru noi, cei care ascultam cu înfrigurare la “Europa liberă” textele Doinei Cornea, Revoluţia din Decembrie 1989 ne-a surprins, arătîndu-ne-o pe marea noastră disidentă ca pe o femeie firavă şi fragilă, delicată şi aproape ruşinată de atenţia ce i se acorda în acele zile. Ne întrebam atunci cum a fost cu putinţă ca Securitatea s-o supună interogatoriilor atît de barbare, cînd părea că această femeie putea fi răpusă şi de o păpădie risipită de blînda adiere a vîntului primăvăratic.

Ar fi trebuit atunci să ne ruşinăm cu toţii că laşitatea din noi, generată de frică sau de spiritul de conservare, a lăsat gesturile ample de curaj pe seama unora care păreau mult mai fragili în această luptă cu un sistem atît de odios şi neiertător cum a fost acela perfecţionat de PCR şi Securitate.

Din păcate, anii ce au urmat ne-au demonstrat că nu prea am meritat sacrificiul unor oameni ca Doina Cornea. N-am fost alături de domnia sa nici în 4-5 ianuarie 1990, cînd a ieşit din acel FSN, nici în zilele mineriadei din acelaşi an, cînd Doina Cornea ne atrăgea încă o dată atenţia asupra pericolelor ce ne pasc. Şi pe Doina Cornea şi pe Corneliu Coposu i-am lăsat să fie trecuţi în istorie de nişte oameni mult mai abili, care au ştiut să scoată din noi, la suprafaţă, aceleaşi umori care ne bîntuiseră în anii dictaturii!

Astfel, parcă eram blestemaţi sau pedepsiţi pentru tăcerile noastre de atîţia ani, repetînd inconştient un destin pe care l-am fi putut schimba dacă am fi învăţat ceva din lecţia Doinei Cornea.

Într-o zi (Doamne, fie cît mai tîrziu!), Doina Cornea ne va părăsi şi mi-e teamă că abia atunci ne vom da seama cît de mult a însemnat domnia-sa pentru fiecare dintre noi. Toate cohortele de flori din lume şi toate discursurile sforăitoare (care, cu siguranţă, vor veni) nu vor putea să ne acopere ruşinea de a nu fi învăţat nimic de la un om care, asemenea unui fir de iarbă, cum spunea poetul, ţine sub el întreg pămîntul!

Cine citeşte cu atenţie interviurile sau textele Doinei Cornea poate observa că ele nu sînt lecţii de morală sau tratate despre democraţie, ci observaţii simple asupra realităţii imediate. Puse în contextul unei intransigenţe derivate din asumarea destinului de a fi deasupra evenimentului, ele devin fără voie nişte imperative ce impun respect, căci, deşi par a fi adresate anumitor persoane, conţin un mesaj atemporal, general valabil, care depăşeşte vremelnicia noastră.

Doina Cornea nu scrie pentru urmaşii noştri, ci chiar pentru noi, contemporanii săi, cu o dragoste pe care am face bine s-o merităm. Statutul său şi harul cu care a fost înzestrată i-ar fi permis să scrie ample tratate despre societate sau democraţie, pe care oricine le-ar fi publicat şi tradus în toate limbile pămîntului, dar Doina Cornea a ţinut să rămînă mereu cuplată la realitatea imediată, încercînd s-o ţină sub teroarea unor principii care definesc societatăţile democratice.

Am putea spune că n-a reuşit. Dar, pentru ratările Doinei Cornea noi sîntem vinovaţi, căci, îmbătaţi de modelele artificiale născute din subteranele unui sistem găunos şi de cuvintele meşteşugite ale unei false elite culturale, ne-am închinat mereu altor dihănii şi am dat uitării mesajul acela simplu de iubire, pe care fragila doamnă ni l-a transmis continuu de la Cluj!

Poate că e o chestiune de destin să pierdem timpul acestei contemporaneităţi cu Doina Cornea, îngurgitînd pe nemestecate surogatul oferit de o clasă politică incapabilă de gesturi înălţătoare, ori prosternîndu-ne în faţa unor intelectuali care s-au spurcat de multă vreme la arginţii căzuţi din traista unor grupări interesate de perpetuarea non-valorii. Sau poate că plătim şi acum tributul pentru complicitatea noastră cu călăii ultimelor şapte-opt decenii. Cert este că ne amanetăm în continuare viitorul pentru aceleaşi mici perspective care ne-au alimentat frica şi în vremea dictaturii comuniste.

Şi nu sînt deloc sigur că, în acest context, se va mai ivi o altă Doina Cornea care să se sacrifice în locul nostru! Nici n-am merita iarăşi un astfel de dar dumnezeiesc.

(Prefaţă la vol. „Doina Cornea – Ultimele interviuri”, aflat în curs de apariţie)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.