Gerhard Richter, pictorul diversităţii de stiluri

După Londra şi Berlin, Parisul aduce un omagiu lui Gerhard Richter, pictor major al ultimilor 50 de ani. O retrospectivă la “Centrul Pompidou” şi la Muzeul “Luvru”, unde sunt expuse desenele sale. De o jumătate de secol, artistul uimeşte prin capacitatea de a se reinventa, de a transforma, cu fiecare schimbare, istoria picturii.

Un artist pictează nuduri, portrete, naturi statice. Altul, peisaje obişnuite, ceruri, munţi, marea. Există autori de picturi abstracte, care distribuie culorile în grile geometrice, şi alţii care dau frâu liber mişcărilor sacadate ale penelului şi efectelor de materialitate pe pânză. Unii pictori preferă pânzei şi culorilor de ulei suprafaţa rece a sticlei, fereastră sau oglindă pe care o încadrează, capcană stranie pentru privire. Toate aceste personalităţi artistice, care la prima vedere n-au cum să se întâlnească, devin una şi aceeaşi în Gerhard Richter, artistul născut la Dresda în 1932.

Dacă încerci să găseşti printre marii plasticieni moderni şi contemporani un alt exemplu al unei asemenea diversităţi de stiluri şi al unei asemenea fervori de reînnoire, îţi vine în minte un singur nume: Picasso.

Richter înainte de Richter

Peisaj

Pentru Gerhard Richter, care îşi serbează anul acesta împlinirea a 80 de ani, totul s-a schimbat în 1961. Trenul care îl aducea atunci din Uniunea Sovietică n-a oprit în Berlinul de Est, ci în cel de Vest. A fost momentul în care călătorul a hotărât să părăsească totul. S-a dus la Dresda, unde locuia, şi-a vândut în grabă maşina, şi-a strâns câteva lucruri şi a trecut în Vest cu soţia sa, ca simpli turişti. Câteva luni mai târziu, ridicarea Zidului a închis ermetic frontiera.

Richter a strâns într-un album de fotografii picturile realizate la Dresda. Opera lui a început acolo, dar a existat şi un Richter înainte de Richter, desenator autodidact şi fotograf amator, care şi-a câştigat întâi existenţa pictând afişe de propagandă, înainte de a fi primit la Academia de Artă din Dresda. Cinci ani de studiu tradiţional în secţia de pictură murală au făcut din el un pictor figurativ remarcabil, capabil să insufle realismului socialist „originalitate şi prospeţime”. Comandarea unei picturi monumentale pentru „Muzeul German de Igienă” de la Dresda i-a încoronat debutul. Existau în alegoria lui bucuria de a trăi în aer liber, un adevărat citat din „Dejunul pe iarbă” al lui Manet. Dar personajele îşi ascundeau pudic nuditatea în costume de baie.

Compoziţie abstractă, acuarelă

Manet, Velasquez, Caspar David Friederich, Max Beckmann figurează în panteonul lui Richter. Printre contemporani, îi admira pe Picasso şi pe Renato Guttuso. Admiraţie permisă în RDG datorită poziţiei politice a celor doi artişti care le scuza îndrăznelile stilistice.

În 1959, Richter obţine permisiunea de a călători în Occident şi vizitează „Documenta 2” de la Kassel. Este uluit de operele lui Jackson Pollock şi ale lui Lucio Fontana. „Aş putea chiar să spun că acesta este motivul adevărat pentru care am părăsit RDG”.

Betty, 1957

Pentru a cunoaşte urmarea, trebuie vizitată retrospectiva de la „Centrul Pompidou”. Organizată împreună cu „Tate Modern” din Londra şi „Neue Nationalgalerie” din Berlin, expoziţia a fost concepută în strânsă colaborare cu artistul care a supervizat atent panotarea pe mari machete plasate în atelierul său din Düsseldorf. Titlul pare banal: „Gerhard Richter/ Panorama”.

Pentru a da seamă de o jumătate de secol de creaţie cu aspecte atât de diverse, cuvântul „Panorama” evocă marile săli în care publicul uimit descoperea peisajele urbane sau scenele istorice, pictate în trompe-l’oeil şi inundate de o sursă de lumină invizibilă.

Fotografie pictată

Inventată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „Panorama” a devenit o atracţie a veacului următor. Într-o vastă încăpere în penumbră este instalată o pictură curbă. Vizitatorul aflat pe o platformă se simte înconjurat de pictură, cel mai adesea un peisaj urban sau o bătălie. Această structură curbă, organizată în jurul unui promontoriu central, a inspirat scenografia de la „Centrul Pompidou”. O sală triunghiulară se deschide către alte 9 săli şi tot atâtea teme etalate cronologic. Evocând scena acelor teatre ale iluziei de odinioară, această sală centrală constituie un fel de „turn de control” al operei dispuse în spaţiul din jur. Aici au fost plasate monocromiile gri şi panourile din sticlă ale lui Richter. Altfel spus, operele cele mai aride, cele mai „dificle” ale artistului. „Este o alegere îndrăzneaţă, ca un ecou la prima expoziţie a lui Richter de la Centrul Pompidou, în 1977, o prezentare destul de dură în care operele din sticlă erau o referinţă la Marcel Duchamp. Întreaga creaţie a lui Richter este o reacţie la ideea morţii picturii”, mărturisea comisarul expoziţiei, Camille Morineau, citat de jurnalistul Jérôme Coignard.

Richter a răspuns viilor transformări de la începutul anilor ’60 prin intermediul fotografiei. El a pictat în alb şi negru clişee mărite ale arhivelor de familie sau ale tăieturilor din presă. Subiectele sunt pop (obiecte uzuale, familiare) sau sociologice (persoane apropiate, locuri turistice, imagini publicitare).

Nud coborând o scară

Departe de a fi monumentalizate prin transcrierea lor pe pânză, aceste imagini banale, cu cadraje aproximative, par să se dizolve. Ele au pierdut faimoasa precizie fotografică pentru a se risipi într-o atmosferă generalizată. Artistul a trecut cu pensula uscată peste pictura încă proaspătă, ştergând contururile. În acest fel, imaginile şi-au pierdut substanţa care le lega de modelul din viaţă. Obrajii bucălaţi ai unui copil, blana mătăsoasă a unui câine, picioarele unei femei, caroseria unui Ferrari, totul este şters, devitalizat. Şi totuşi, imaginile fascinează, câştigând prin acest procedeu o prezenţă superioară enervantei „asemănări” fotografice. Acestei serii în aparţin „Ema (Nud pe scară)”din 1966, aluzie ironică la „Nud coborând o scară” din 1912, al lui Duchamp, sau „Sul de hârtie igienică”, altă aluzie la maestru şi la faimosul său „Urinoar”. Cât despre „Tante Marianne”, din 1965, reprezentată cu micul Gerhard într-o scenă plină de tandreţe, modelul a fost eutanasiat în cadrul programului nazist, fapt descoperit mai târziu de către artist.

Fotografii repictate

Portret

La sfârşitul anilor ’80, Richter pictează direct pe fotografii, creând celebra serie „Fotografii repictate”. În 2002 a realizat o operă dintr-o fotografie găsită, pe care a mărit-o, „Pod 14 Feb 45”, imaginea unui oraş bombardat.

La Richter, dezastrul se plimbă cu paşi neauziţi. Alte pânze, ca „Bombardierele” (1963) şi, mai recent, „Septembrie” (2005), aluzie la terifiantul atentat din 11 septembrie de la New York, sau lucrările evocând anii ’30-’40 din Germania, i-au făcut pe unii critici să salute în Richter un „pictor istoric”. Denumirea pare pompoasă în faţa refuzului artistului de a realiza fie şi cea mai mică ilustrare a întâmplărilor. După mai multe tentative, el a renunţat la reprezentarea Shoah-ului, din cauză că n-a găsit o formă care să nu fie „numai spectaculară”. Citându-l pe marele negustor de artă Heiner Friedrich, el afirmă: „O pictură n-ar trebui să fie niciodată interesantă”.

Desenele rămân o parte necunoscută a operei lui Gerhard Richter pentru că pictorul a refuzat mult timp să le arate. Dorind să aducă un omagiu artistului, Muzeu Luvru l-a invitat să creeze o operă într-unul dintre spaţiile sale prestigioase. Richter a declinat oferta, considerând că o confruntare cu vechii maeştri este „un contrasens absolut”. Omagiul a luat atunci forma unei expoziţii de desene, conţinând 100 de opere pe hârtie, de la linogravuri la desen în tuş.

Blow-up-ul lui Richter

Lectură

La mijlocul anilor ’70, când se vorbea despre moartea picturii în urma concurenţei cu fotografia şi filmul, Richter şi-a redus paleta la griuri. Noua cale în pictură i-a fost deschisă de fotografie, pornind de la mărirea care evidenţiază urma pensulei pe pânză. Un detaliu infim poate da naştere unei opere gigantice. În textul catalogului, Camille Morineau demonstrează rolul esenţial al acestui „blow-up”, dincolo de ruptura presupusă dintre figurativ şi abstract, care transformă culorile proaspete în somptuoase efecte de suprafaţă. Prin dimensiunile lor insolite, naturile statice cu cranii şi lumânare, cu aparenţa lor de „Vanităţi” clasice, se datorează acestui procedeu. Observatorul atent descoperă cilindrul limpede al acestor lumânări în „Picturile abstracte” din anii ’80. În momentul în care figurativul se insinuează peste tot, pictura invită în locurile cele mai improbabile, operele pe sticlă. Reflexele generate de „11 Ferestre” din 2004 sunt un ecou tulburător la „Autoportretul” pictat în 1996. „Pictura nu mai este posibilă de acum înainte, dar Gerhard ne demonstrează că totuşi este posibilă”, scria Lawrence Weiner în anii ’90.

La plajă, din seria fotografiilor pictate

Retrospectiva de la Centrul Pompidou arată că ea nu numai că este posibilă, dar este şi necesară.

Un tablou al lui Lucio Fontana din 1959 a schimbat destinul lui Gerhard Richter. Cu această pictură şi-a început colecţia, în 1968, Frieder Burda. Pictorul şi moştenitorul unei mari dinastii de editori nu puteau să nu devină prieteni. Operele lui Richter ocupă un loc important în „Muzeul Frieder Burda”, construit la Baden-Baden de Richard Meier în 2004. Sunt expuse acolo lucrări de mari dimensiuni, alături de opere de sigmar Polke şi Anselm Kiefer. 50 dintre capodoperele acestui muzeu sunt prezentate pentru prima dată în Franţa la „Muzeul Granet”, din Aix-en-Provence: Picasso, Pollock, Rothko, Baselitz, Richter şi contemporanii săi. Fără a uita faimosul „Concept spaţial” al lui Fontana.