Începe școală și se cuvine, credem, să lăsăm gândul liber să poposească cu neobosită răbdare la acest eveniment major din destinul celor mai mulți dintre noi. Oricât de multă sau puțină școală am urmat. De ce gând răbdător, în acest caz? Pentru că răbdarea înseamnă să te oprești din cursul cotidian acaparator al vieții și să te obligi să te întrebi, simplu, clar, ferm: câtă datorie de recunoștință am față de toți cei care, prin cursurile ținute și prin exemplul personal (pe lângă părinți) m-au făcut să fiu cel de azi? Memoria, desigur, e selectivă și uneori se îndreaptă, din păcate, de prea multe ori, spre fapte deloc semnificative. Dar, cine uită septembrie și octombrie că început, unul mereu repetat al creșterii lor spirituale, profesionale și morale, se prea poate, să nu atingă cu adevărat în timpul viețîi lor, acele înălțimi ale personalităților pe care le admirăm: pentru libertatea lor demnă; pentru integritatea lor frumoasă ;pentru curajul lor dovedit în a înfruntă împrejurările,adverse, nu arareori nedrepte sau ticăloase, nu cu încrâncenare temerară, ci, cu blândețe plină de grijă și modestie; pentru prudență și înțelepciunea devenite virtuți, prin deprinderea de a identifica binele și de a-l și face, chiar dacă această înseamnă risc, suferință, excluziune, la limita, moartea că sacrificiu cu sens etic.
Nutresc speranța că aceste sentimente și gânduri sunt mult mai des întâlnite printre semenii noștri decât apar ele exprimate în public. Prin forță vieții și a memoriei nu pot, în ceea ce mă privește, să nu evoc, în acest context, o categorie de studenți care începeau, de pildă, cursurile facultății de Filosofie, acum, aproape 60 de ani, cu tineri preparatori, șefi de promoție, precum, Gheorghe Vlăduțescu, Vasile Tonoiu și Cătălin Zamfir. Astăzi mă voi referi, cu precădere, doar la specialistul incontestabil în domeniul filosofiei grecești și române, în filosofia creștină medievală și cea neotomistă, în personalismul francez, și, deloc la sfârșit, în filosofia românească -Gheorghe Vlăduțescu. De când a început să facă seminarii despre inducția aristoteliană și până acum, 60 de serii de studenți (deci, trei generațîi de tineri studioși) de la Filosofie (și cam 35 de serii de la Litere și Limbi Străine), au învățat- despre presocraticii, Thales din Milet, Pitagora, Anaximandru și Anaximene, Protagoras, despre Socrate și Platon, despre Stagirit, despre Epicur, despre, Cicero,Seneca, Epictet și Marc Aurelian, despre Sfântul Augustin și Sfântul Toma, despre Pico della Mirandola, despre Pascal și Descartes, despre Spinoza , Kant și Hegel, despre Maritaine și Gabriel Marcel -de la profesorul Gheorghe Vlăduțescu, îndrăznesc să spun, la același nivel în care se preda filosofia veche, cea a începuturilor grecești, în universitățile consacrate.
Bursă de la Sorbona din anii 68, acordată în vremea ministeriatului profesorului Mircea Malița,(el însuși, titular de curs la Filosofie în acei ani, alături de mentorul sau, matematicianul și logicianul Grigore Moisil) i-a dat și prilejul și încrederea să predea în Universitatea din București, aidoma marilor maeștrii francezi specializați în istoria ideilor filosofiei eline și latine. De altfel, peste ani, Profesorul Vlăduțescu avea să predea, ca profesor invitat la Centrul de Studii asupra filosofiei grecești, „Leon Robin” de la Sorbona. Desigur că, rodul prețios al cercetărilor derivă, cum se întâmplă mereu când ești și profesor, mai întâi, din confruntarea cu literatură de prima mâna, dar, și, în egală măsură, prin dialogurile sale, de cele mai multe ori de tip socratic, cu studențîi,la seminar sau curs. Cei care au încă memoria bună a experiențelor care le-au marcat viață își amintesc, desigur, de aceea tăcere specială care precedă începutul fiecărui seminar, fie că era vorba de Metafizică lui Aristotel, de analiză pe text a unui Dialog platonician, de interpretarea Scrisorii către Menoiceus a lui Epicur, de analiză unui text dinainta anunțat din Manualul lui Epictet, de interpretarea unor pasaje din celebra scriere Despre sine a filosofului Împărat, Marc Aurelian, și,nu mai puțin, din cercetarea semnificațiilor categoriilor și conceptelor filosofilor greci și latini în cuprinsul filosofiei creștine -patristice și scolastice. Măiestria profesorului, atât de pasionat de metamorfozele ideilor aflate sub incidența evenimentelor istorice, nu putea să nu le trezească studenților și să-i pregătească, în acest fel, pentru noi cercetări și interpretări în orizontul atât de fascinant al legăturii tainice dintre lumea vieții și imperiul ideilor. Profesorul Vlăduțescu îi deprindea și îi deprinde pe studenți, fie că sunt la Licență, Master sau Doctorat, cu apetența pentru a descoperi ei înșiși două cai de desfășurare a interpretărilor. Prima dintre ele accentua chipul în care ideile și viziunile filosofice își au cursul lor propriu și logică lor internă. A două cale, accentua, în schimb, felul în care, evenimente sau fapte din varii arii existențiale sau culturale, inclusiv, politice sau morale, restructurează, uneori, chiar în mod radical, mersul ideilor și semnificația categoriilor și conceptelor. Fin și profund cunoscător al lui Aristotel, profesorul Vlăduțescu a adus în prim planul cercetării istoriei ideilor filosofice nuanțe interpretative extrem de subtile pentru înțelegerea adecvată a Evului Mediu creștin, înainte de toate, dar și a preocupărilor intelectuale și morale din Renaștere sau din perioada gândirii moderne sau contemporane. Cine-i ascultă cursurile ajunge să vadă legături necesare între fapte și întâmplări disparate din experiență sau cunoașterea comună, dar și să întrezăreasca rolul surprinzător și uneori decisiv al faptelor contingente. Așa se face că, pentru cele câteva mii de audienți ai prelegerilor titularului cursului de filosofie greacă, (cu certitudine, măcar pentru a zecea parte din ei), o idee ce-i leagă pe Aristotel de Hegel, de pildă, anume că, în filosofie și prin filosofie, gândirea face adevărul vieții prezent, a devenit o convingere intelectuală, dar și un început pentru a încerca transformarea filosofiei într-un mod de viață .Evident că,același profesor, împărtășea cu Pierre Hadot ideea că „filosofia că mod de viață ” are o semnificație” tare” pentru „cei vechi”, și era privită că un imperativ pentru cel care aspiră la titlul de înțelept antic (sceptic, epicureic sau stoic ), și, o semnificație „”slabă sau inexistentă pentru omul zilelor noastre: pentru care filosofia este, cel mai adesea, doar o simplă disciplină care se studiază în școlile secundare și în Universități. Și totuși, nu credem că sunt chiar puțini foști studenți sau doctoranzi ai profesorului Vlăduțescu, din cele trei generații care s-au parcurs în acest răstimp,care să nu fi dovedit, că pentru ei filosofia este cu adevărat și în mod deplin, chiar un mod de viață, că pentru ei virtuțile străvechi pot fi reactualizate, că pentru ei idealul înțelepciunii (care se întinde,pentru omul actual, între virtutea politeții și a bunului simt, trece prin prudență și cumpătate,curaj și loialitate, blândețe și toleranță, spirit de dreptate și simplitate,ajungând până la Iubire -„virtute mai mult decât morală”, după expresia lui A. Comte Sponville, sub formă lui Eros, Philia și Agape, revalorizate) nu s-a stins, poate fi revigorat și, oricum, merită să fie adus că scop și în societatea actuală care aspiră să fie una a post-virtuții .Că specialist în istoria ideilor filosofice, profesorul Vlăduțescu identifica continuități și rupturi, constată similarități sau diferențe, dar, că un autentic înțelept antic, indică prin analiză rațională care sunt „căile libertății și ale virtuții ” lăsându-l, însă,pe student sau cititor al cărților sale, să aleagă singur, dacă,pentru el, filosofia este un mod de viață, sau doar o disciplină predată în școală .Dacă -i citim cărțile -enumerăm doar spre exemplificare, Etică lui Epicur,1972,Filosofia în Grecia Veche,1984,Filosofia în Roma antică .1991,O istorie a ideilor filosofice, 1990, Cei doi Socrate,1996 ,,Cum mureau filosofii în Grecia veche,1998,O enciclopedie a gândirii filosofice grecești, 2001, Filosofia primelor secole creștine, 2020, -vom constată multă erudiție și enormă străduință de a da culturii române opere de referință, de incontestabilă valoare cognitivă, de cunoaștere perenă, că filosofia însăși. Cu deosebire însă în Cei doi Socrate sau în Cum mureau filosofii în Grecia veche, dar și în Filosofie și politică,2003, sau în Încercare de utopie. Pseudo român, 1998, autorul acestor opere sugerează, credem, o întrebare realmente importantă și pentru cei vechi și pentru cei noi: poate fi cineva considerat filosof dacă nu dovedește în mod constant în unitatea vieții sale o autentică atitudine filosofică în față vieții? Grea proba, dificilă încercare. Suntem convinși că, toți cei care au meditat la această interogație au ajuns singuri să ducă gândul și mai departe: poate fi considerat cineva filosof fără să aibă sentimentul adânc și copleșitor al gravității etice a vieții proprii și a vieții tuturor celorlalte ființe omenești?
Cu toată bucuria de care sunt în stare, mărturisesc că, de mulți,mulți ani, din 1967, de când am pășit în facultate, mi s-a întipărit, încet, încet, o convingere fermă: profesorul Gheorghe Vlăduțescu nu este numai creator de opere filosofice ci și o persoană exemplară prin coerență și consistența atitudinilor filosofice cu adevărat dovedite în cuprinsul întregii sale vieți. Pentru cei care-l cunosc, pentru cei care l-au întâlnit personal sau prin cărți, nu-i deloc de mirare că, un dascăl ca domnia sa având simțământul gravității etice a vieții, i-a venit, ajutat și de erudiție, să trăiască filosofia ca mod de viață, ca fel firesc de a fi. De a fi în lume și pentru semeni. De a fi unde-i este locul, printre studenți, acum la început de an universitar.
La Mulți Ani, domnule Profesor !
Vasile Morar
Francis CM: stimabile, filosofia este ceva serios. Ca să fiu concis, este concept și idee proprie prin efort propriu. Nici vorbă de așa ceva la cei pe care îi crezi statui. Sînt doar oameni care au predat cum au putut istoria filosofiei. Nu au dat nici aici ceva al lor. Și mircea florian a predat-o, dar a emis o idee – recesivitatea. Și Didilescu a predat antichitate, dar a avut o idee în logică. Ei, și alții, au și pătimit, căci au avut ceva de spus. Omul tău nu a avut așa ceva. Simpozioane (inclusiv ce se dădea la acestea), cursuri ca să ne simtem bine etc. nu sînt dovezi de gînditor. Sînt poate de persoană agreabilă. PS: dacă ai cugetat ceva, zi-o cu numele tău, nu modificîndu-l pe al meu.