În 14 mai, la Festivalul Filmului de la Cannes, în secţiunea Cannes Classics, va fi prezentată capodopera lui Luchino Visconti, „Ghepardul”. Pelicula, realizată în 1963, după romanul omonim al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, a fost distinsă cu Palme d’Or pentru cel mai bun film, la cea de-a 16-a ediţie de pe Croisette. Filmul va fi prezentat în avanpremieră mondială într-o versiune restaurată digital în 4K.
Restaurarea a fost posibilă graţie „The Film Foundation” a marelui regizor Scorsese. Casa Gucci a contribuit în ultimii cinci ani cu numeroase sponsorizări, donând peste 1,5 milioane de dolari, dintre care 900.000 au fost folosiţi pentru restaurarea acestei pelicule. Viitorul film clasic care va beneficia de intervenţie va fi „La dolce vita” de Federico Fellini, de la a cărui premieră se împlinesc 50 de ani, noua versiune urmând să fie prezentată la Festivalul Filmului de laRoma din această toamnă.
Figura protagonistului „Ghepardului” este inspirată din viaţa principelui Fabrizio Salina şi a familiei sale, din Palermo, din perioada cuprinsă între 1860 şi 1910.
Don Fabrizio aparţine unei vechi familii nobiliare şi asistă la sfârşitul idealurilor morale şi estetice ale lumii sale. Filmul este o oglindă a realităţii siciliene a epocii, amintind, cu nostalgie, despre o lume pierdută. În rolul titular, genialul actor Burt Lancaster, alături de încântătoarea Claudia Cardinale, în rolul Angelicăi Sedara, şi de copilul teribil al cinematografului acelei vremi, Alain Delon, în rolul nepotului, Tancredi Falconeri, sau de distinsul Serge Reggiani în Don Francisco Ciccio Tumeo, ori a marelui actor Paolo Stoppa în Don Calogero Sedara.
Grazzano Visconti este un orăşel neo-medieval, construit la începutul secolului al XIX-lea, de către Giuseppe Visconti, Duce de Grazzano. Luchino, unul dintre cei şapte fii ai Ducelui de Grazzano, fiind pasionat de literatură, teatru şi muzică, i-a cunoscut în familie pe compozitorul Giacomo Puccini, pe dirijorul Arturo Toscanini şi pe scriitorul Gabriele d’Anunzzio. Legătura dintre viitorul regizor şi artele vizuale se intensifică în timpul şederii sale la Paris, pătrunzând în cercurile artistice frecventate de Picasso, Braque, Salvador Dali. Graţie lui Jean Renoir este fascinat de Impresionism.
Pictura după Visconti
Întors în Italia, Luchino Visconti, regizorul aristocrat, lucrează ca scenograf la Compania Teatrului d’Arte din Milano. Peliculele lui unesc literatura, muzica şi pictura. În producţia „La terra trema” („Pământul tremură”), din 1948, este inspirat de peisajele lui Courbet, dar şi de Ribera. Pitorescul lui Visconti nu se află numai în stilistica filmului, dar este surprins şi în cadrele care aduc cu picturile renascentiste, precum cel din „Rocco şi fraţii săi”. Primul film în culori al regizorului, „Senso” (titlul românesc „Livia”), realizat în 1954, pare un catalog animat al picturii secolului al XIX-lea italian. Sărutul din „Senso” este identic cu cel din pictura cu acelaşi nume al lui Francesco Hayez. Visconti construieşte un limbaj în care elementele plastice devin intrinsece acţiunii şi emoţionează. Îndrăgostit în aceeaşi măsură de Operă, realizează la începutul filmului „Senso” scene din „Trubadurul” filmate la Teatrul „La Fenice” din Veneţia. Cariera sa de regizor de operă a inclus şi o nouă versiune a „Traviatei”, cu Maria Callas, ca şi o faimoasă „Anna Bolena”, un „Falstaff” la Opera din Viena, sub bagheta lui Leonard Bernstein.
Visconti îi cere spectatorului să recurgă la cultură, la cunoştinţele sale privind temele iconografice. Chiar şi în „Ghepardul”, viziunea picturală îşi pune amprenta asupra peliculei, picnicul din film amintind de „Micul dejun pe iarbă” al lui Claude Monet, iar scena de la han, cu Părintele Pirrone, de „Mâncătorii de cartofi” ai lui Van Gogh. O evidentă suprapunere între imagini apare şi între Principele Salina, cu jacheta sa neagră, eşarfă albă şi pălărie-cilindru, şi „Portretul lui Giuseppe Verdi”, realizat de Boldini.
Tema morţii, a unei epoci, a unei societăţi este înfruntată de principe, în bibliotecă, în contemplarea tabloului „Moartea celui drept” de Greuze. La sfârşitul filmului, în timpului scenei balului, Prinţul Salina se retrage în bibliotecă. Secvenţa este foarte importantă. Ea reprezintă momentul în care Prinţul îşi conştientizează bătrâneţea. Şi pentru că Visconti s-a hotărât să termine filmul cu scena balului, îmbătrânirea se accelerează până la momentul în care Salina îngenunchează în faţa tovarăşei sale. Un moment de mare tensiune emoţională, pentru că prin el începe drumul către moarte. Scena există în romanul care a generat filmul. Lampedusa precizează acest detaliu pe care filmul îl reia. Pe peretele bibliotecii este copia unui tablou de Greuze. În scenariu, ca şi în roman, pânza este intitulată „Moartea celui drept”. În film nu este menţionat nici un titlu al acestui tablou devenit personaj principal al scenei.
Totodată, dejunurile, ceremonialele din capelă, din bibliotecă sunt descrise ca nişte somptuoase naturi moarte, ca în riguroasele naturi statice ale lui Giorgio Morandi. La fel, scena Revoluţiei reia liniile compoziţionale ale „Libertăţii conducând poporul”, a lui Delacroix.
„Ghepardul” a fost difuzat în SUA şi în Marea Britanie de Twentieth Century Fox, care a înlăturat scene importante. Versiunea americană a fost repudiată de regizor.
Distanţa între viaţa ca vis şi viaţa reală este constantă în filmele lui Visconti şi adesea sublimează în moarte. „Numai arta este atemporală şi nemuritoare, indiferent de perioada istorică în care este creată”, afirma Visconti. Pentru regizor, unicul drum unind trecutul cu prezentul.
