Graţioase siluete ovoidale, alături de structuri monumentale

Marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi şi americanul Richard Serra sunt protagoniştii unei mari expoziţii la „Fundaţia Beyeler” de la Basel, unde sunt expuse 35 de sculpturi ale primului şi 10 lucrări ale celui de al doilea. Expoziţia, cu siguranţă, va rămâne memorabilă. În timp, operele ambilor au ajuns printre cele mai preţuite pe piaţa de artă. „Portretul Doamnei L.R.”, capodopera brâncuşiană, a fost adjudecat la Christie’s cu peste 29 de milioane de euro, iar alte două sculpturi au depăşit în licitaţii suma de 20 de milioane. Structurile monumentale în oţel corten, auto-oxidant, ale lui Serra costă şi ele milioane de euro. O mică lucrare din 1976, „Corner prop”, a depăşit un milion şi jumătate de euro în mai 2010, la Sotheby’s.

Primul, gloria tutelară a artei moderne, deschide drumul sculpturii abstracte. Cel de al doilea, colosul american al artei contemporane, te invită s-o locuieşti. O confruntare între giganţi.

Un tânăr vecin, sculptorul american Mark di Suvero, prevăzuse: „Richard va deveni sculptor”. La sfârşitul anilor ’40, copilul din San Francisco nu făcea altceva decât să deseneze. Pentru a-şi continua studiile, la 16 ani, marele desenator a început să lucreze în timpul verii la oţelăria din Bethlehem. În 1964, cu o diplomă de licenţiat în limba engleză şi un masterat în pictură, obţinut la Yale, îl regăsim desenând la Muzeul de Artă Modernă din Paris, în atelierul reconstruit al lui Brâncuşi. În timpul celor patru luni ale stagiului parizian a înţeles cum desenează în spaţiu, cu sculptura sa, un artist.

Experimentatori neobosiţi

Brâncuşi, Adam şi Eva

Reducând formele la esenţa lor, Brâncuşi a deschis calea sculpturii abstracte. După o jumătate de secol, lucrând cu elementele fundamentale ale sculpturii din toate timpurile, masă, greutate, volum şi materie, Serra a reinventat-o, introducând privitorul în operă.

Experimentatori neobosiţi, ei au gândit forme foarte diverse care numai pentru un observator distrat pot părea simple. Pentru Brâncuşi, o siluetă ovoidală reprezenta, cu o mică particularizare, o muză adormită, capul unui copil sau un peşte. Cu două buze cărnoase, devenea „Negresa blondă”, o încrengătură de semnificaţii. Brâncuşi petrecea săptămâni, uneori luni, pentru a-şi şlefui operele în lemn, în piatră, marmură sau bronz, ca să obţină strălucirea care le oferea aspectul aerian.

Richard Serra, Spirala timpului

Serra concepe greutatea ca o strategie de a-l obliga pe privitor să trăiască în sculptura lui. El urmăreşte, pas cu pas, toate fazele realizării giganticelor sale sculpturi. După desene şi calcule matematice, adesea fruct al colaborării cu computerul, trece la model, apoi la realizarea plăcilor într-o turnătorie din Siegen, în Germania, şi, în sfârşit, la complicatul montaj al structurii, care poate dura o săptămână. Serra a explorat şi potenţialul altor materiale, cum ar fi neonul, cauciucul şi, mai ales, plumbul în ale cărui secrete l-a introdus, în a doua jumătate a anilor ’60 un prieten, compozitorul Philip Glass, care pe atunci lucra cu jumătate de normă ca instalator. Împreună cu Glass şi alţi tineri artişti, ca Chuck Close şi Steve Reich, Serra a pus pe picioare, în 1969, o companie de transporturi, numită „Low rate movers”.

Brâncuşi a negat soclul, transformându-l în parte integrantă a operei. Cu primele sale lucrări în cauciuc, Serra l-a abolit. Ambii, chiar dacă în moduri diverse, sunt totuşi fini colorişti. Brâncuşi se juca cu tonalităţile materialelor, cu striaţiile marmurei şi ale lemnului, combinându-el între ele, Serra o face prin schimbările stupefiante, imprevizibile ale oţelului corten care, oxidându-se, îşi schimbă, în timp, culoarea.

Elipsa lui Richard Serra

Dispreţuite la un moment dat şi percepute ca o expresie a aroganţei artei contemporane, sculpturile monumentale ale lui Serra fac de mai mult timp, fericirea câtorva directori de muzee. Guggenheim din Bilbao i-a comandat opt piese care, din 2005, populează cu peste o tonă de oţel o întreagă sală a edificiului lui Frank Gehry. Cu numai 20 de ani în urmă, în 1989, după o lungă polemică, „Tilted Arc” a fost mutat din Piaţa Federală din Manhattan şi aruncat într-un depozit comunal oarecare. Nici începuturile lui Brâncuşi nu au fost mai fericite. La Paris, unde a ajuns mergând pe jos din România, cum se spune, lucrurile nu au mers prea bine. Dar a avut curajul de a refuza oferta lui Rodin. A ales o viaţă mai dificilă, a înfruntat polemicile. Imediat ce a fost cunoscut şi a avut colecţionari americani pasionaţi, a fost acuzat că a importat ilegal materiale industriale în Statele Unite. Era vorba despre una dintre „Păsările în spaţiu”, pe care Duchamps, agentul lui Brâncuşi, o dusese pentru o expoziţie la Galeria „Brummer” din New York.

Brâncuşi, Măiastra

Brâncuşi absorbise, prin intermediul lui Picasso, arta africană şi pe cea egipteană, sculpturile cicladice şi pe cele medievale, făcând să înflorească noul din tradiţii incredibil de vechi. Serra era un copil fascinat de bisericile romane ale lui Borromini, care reizbucnesc în sculpturile sale minunat curbate. O descoperire surpinzătoare a făcut sculptorul la Prado, privind „Meninele”: „Eu eram subiectul tabloului şi Velasquez mă privea”. El a subliniat totuşi, ca influenţe decisive, lucrările lui Pollock şi Barnett Newman, sculptura minimalistă a lui Donald Judd şi, mai ales, invenţiile lui Jasper Johns.

Richard Serra, la 71 ani, alături de una dintre lucrările sale

45 de sculpturi de Brâncuşi şi Richard Serra, în afara unei serii de desene de mari dimensiuni ale artistului american, le puteţi admira la Fundaţia Beyeler până în 21 august. Printre cele 35 de sculpturi de Brâncuşi, regrupate pe subiecte, se află toate capodoperele lui. Cele 10 piese ale lui Serra acoperă întreaga lui carieră, de la primele lucrări, istorice, in cauciuc şi plumb la structurile recente, monumentale în oţel.

Brâncuşi sublima greutatea prin strălucirea luminii

Constantin Brâncuşi, Prinţesa X, bronz

Această expoziţie, care alătură operele lui Brâncuşi şi pe cele ale lui Serra, poate fi şi pentru sculptori şi pentru conservatorii de muzeu o sursă de învăţăminte. Oamenii de muzeu vor aprecia, fără îndoială, cel mai bine performanţa de a aduna operele rarisime ale lui Brâncuşi, dar şi pe aceea de a instala zecile de tone de oţel ale operelor lui Serra în săli care n-au fost concepute pentru aşa ceva.

Serra însuşi, care nu este nici cel mai amabil, nici cel mai comod personaj, i-a adus un omagiu curatorului expoziţiei, Oliver Wick.

Brâncuşi, Sărutul

Prima sală adăposteşte capodoperele lui Brâncuşi: „Sărutul” în cele mai frumoase variante, cea rustică din 1908, cea mai masivă din 1916 şi cea aproape geometrică din 1923-1925, „Adam şi Eva”… „Sărutul” formează o cotitură importantă în opera brâncuşiană. Un fel de amestec de cubism şi de tradiţie medievală, mai ales în ochiul comun celor două personaje, cu formă de migdală, unind iubiţii care sunt, altfel, separaţi de o incizie profundă, ce desenează silueta fiecăruia. În alegerea unui cub, evocând forma capitelurilor romane, cioplitorul în piatră îşi punea deja întrebările sculptorilor de mai târziu: cum să treci de la forma sferică la cea pătrată.

Această întrebare milenară a fost una dintre preocupările lui Brâncuşi. N-a încetat toată viaţa să încerce diferite forme de socluri, până când a aflat, lucrând la „Coloana infinită”, că poate să se lipsească cu totul de el.

Constantin Brâncuşi, Muza, marmură albă

Pe platforme albe, sculpturile „Cap de copil” devin pure abstracţii, „Prometeu” rezumă drumul artistului în ductul lui rotund, uşor deformat, „Muza adormită”, icoană absolută se joacă cu timpul. Baroana Renée Irana Franchon, care i-a servit de model din 1908 până în 1910, a oferit, portretul ei, în 1963, viitorului Centru Pompidou, acest bronz de culoarea aurului ce pare un tezaur provenit din Atlantida. Gura mică, întredeschisă, este uşor asimetrică. Linia nasului şi a buzelor formează un singur accident. Fruntea înaltă, ca un V, porneşte de la arcul sprâncenelor. Această abstracţie a devenit semnătura lui Brâncuşi. Iar partea cea mai minunată a expoziţiei este posibilitatea de compara materialele, bronzul, ghipsul, marmura şi patinele lor, de aur vechi, sau ca o rază de soare.

Contrastul între masivitatea operelor şi fragilitatea privitorului

Constantin Brâncuşi, Muza adormită 1910

În zilele în care desena în atelierul lui Brâncuşi, Serra a descoperit în operele acestuia, după propriile cuvinte, „o enciclopedie”, un „manual al posibilităţilor”. Sculptura se ridică dreaptă, cuceritoare. Era regula venind de la menhirele lui Obelix la obeliscurile egiptene. Brâncuşi încearcă s-o dezechilibreze, punând pe soclu capul ovoidal ale „Muzei adormite” din 1909, ou lipsit de cochetărie. Acelaşi lucru îl face Serra construind un castel de cărţi de joc din plăci de oţel cântărind mai multe tone, care rezistă prin simpla lor greutate.

Dezechilibrul este o nouă tensiune, o senzaţie fizică. Trecerea pe sub una dintre plăcile lui Serra, suspendate ca prin miracol de plafon, înseamnă o nouă experienţă a contrastului între masivitatea operei şi propria fragilitate.

Richard Serra, sculptură din Theaterplatz, Basel

Brâncuşi cochetează cu abstractul fără a merge niciodată până la capăt, interesat de ambiguitatea formelor, ca în „Prinţesa X”, percepută ca un portret şi un simbol falic în acelaşi timp, care a stârnit un adevărat scandal în epocă. Serra, în schimb, rămâne în registrul formei geometrice pure.

Operele lui Serra sunt expuse la o oarecare distanţă de aceste bijuterii atât de mici şi atât de puternice în acelaşi timp. Piesele în cauciuc ale lui Serra apar „ca într-o partitură necunoscută, în care percuţia nu strică armonia”. Şi imensele plăci rectangulare care se suprapun ân aer, din „Delineator”, mergând de la podea până la plafon şi prinzând între ele lumina, decupează un volum alb şi imaterial între cele două stele dense şi negre. O experienţă rareori trăită într-o expoziţie.

O plimbare prin expoziţie

Richard Serra, Casa din cărţi de joc, în plan secund, Prinţesa X de Brâncuşi

„Casa din cărţi de joc” a lui Serra este formată din patru plăci de plumb, de 150 de centimetri fiecare, iar „Olson”, din două plăci rotunjite din oţel corten, înalte de 10, 5 metri,

Trei sculpturi de Brâncuşi: „Prinţesa X” (1915-1916), bronz, cu o înălţime de 61,7 centimetri pe o bază de piatră de 127 de centimetri, provine de la Centrul Pompidou din Paris, „Muza” (1912), din marmură albă, de 45 de centimetri pe bază de stejat de 56,9 centimetri, vine de la „Guggenheim” din New York, „Negresa albă” (1923), din marmură cu o înălţime de 38,1 centimetri, pe bază de marmură de 24,8, se află în proprietatea Muzeului de Artă din Philadelphia.

Constantin Brâncuşi, Muza, 1912

Trezesc admiraţia alte două sculpturi ale lui Brâncuşi, „Tors de tânără fată”, din onix, de 33 de centimetri, pe o bază de calcar, provenind de la „Fogg Art Museum” din Statele Unite, şi „Măiastra” (1912), din bronz, înaltă de 55,5 centimetri, pe un soclu de calcar, operă a Muzeului Tate din Londra. În contrast cu aceste piese delicate, apare „Delineator”, opera lui Serra, formată din două panouri din oţel, de 7,9 metri, ce stă alături de „Adam şi Eva”, din lemn de stejar şi castan. „Belts”, din cauciuc şi neon, de la „Guggenheim” din New York, expuse pe un perete, au în vecinătate splendida „Pasăre” a lui Brâncuşi, din marmură, de 89,2 centimetri, pe un soclu din marmură şi calcar.

Apoi, până în 28 august, „Metropolitan Museum” din New York găzduieşte prima mare retrospectivă dedicată lui Richard Serra.