Iliescu și privatizarea puterii în România post-1989

Venirea la putere a lui Ion Iliescu în decembrie 1989 nu a reprezentat o ruptură reală de sistemul comunist, ci, dimpotrivă, a consfințit reconsolidarea acestuia sub o formă disimulată. Schimbările de suprafață au mascat, în realitate, o reconfigurare a vechii structuri de putere printr-un proces care poate fi numit, fără exagerare, privatizarea statului.

Evaluarea mandatului lui Iliescu în termeni de „ce a făcut bine” sau „ce a făcut rău” este, în acest context, secundară. Ceea ce contează esențial este că fundamentele regimului comunist au fost conservate și reciclate în noile forme ale democrației postdecembriste. A fost, mai curând, o lovitură de stat mascată, urmată de o tranziție regizată, în care puterea a rămas în mâinile acelorași grupuri, sub un ambalaj democratic formal.

Ipoteza că Iliescu ar fi fost un „secretar general onorabil” în cadrul Partidului Comunist Român este irelevantă istoric. O astfel de prezumție nu poate justifica conduita sa ulterioară, în calitate de lider al unui regim care a blocat reformele reale, a tolerat violența instituțională și a sabotat sistematic orice tentativă de construcție democratică autentică.

Faptul că Ion Iliescu a fost inculpat pentru crime împotriva umanității, în legătură cu represiunea din decembrie 1989 și cu mineriadele ulterioare, ar trebui să prevaleze asupra oricăror onoruri simbolice acordate în virtutea fostului său statut. Menținerea privilegiilor aferente calității de fost președinte echivalează cu o legitimare oficială a violenței de stat, a manipulării sociale și a deturnării voinței populare.

Adulatorii săi – sau cei care adoptă o poziție pretins „obiectivă” – par astăzi lipsiți de orice combustibil ideatic. În realitate, nu putea veni cineva mai nociv decât Iliescu, întrucât formele răului absolut sunt, în esență, similare. El a reprezentat clasa care a controlat România în mod absolut, iar acea putere s-a metamorfozat în hidoșenia administrativă actuală, în care statul, legile și Constituția sunt confundate cu persoanele fizice care dețin, temporar, funcții publice. România a fost astfel transformată într-un stat confiscat pe persoană fizică – un proces început deliberat sub conducerea lui Ion Iliescu.

Dacă FSN și parlamentul său ad-hoc ar fi instituit, încă din 1990, o democrație autentică, pluralistă și funcțională, Iliescu ar fi putut fi debarcat chiar înainte de alegerile „libere” din mai 1990.

Moștenirea lui Ion Iliescu nu trebuie glorificată, ci analizată critic, cu rigoare și responsabilitate istorică. Ea este, în fond, o moștenire a imposturii instituționale, a violenței politice legitimate și a confuziei între interesul public și interesul personal. Este o moștenire care trebuie respinsă ferm și, simbolic, interzisă.

Ion Iliescu a fost un aparatcik care a parazitat ideea de democrație, reciclând lozincile anilor ’50 cu o stupefiantă lejeritate. Aranjamentele și schemele sale nu au fost conjuncturale, ci s-au transformat în structuri durabile, care afectează grav funcționarea statului român până astăzi. În acest sens, Iliescu nu a fost doar un simbol, ci un arhitect al modelului politic mafiotizat care definește postcomunismul românesc.

El nu merită onorurile care i-au fost declanșate, iar faptul că acestea au fost acceptate – ba chiar încurajate – de instituții ale statului constituie o greșeală istorică și morală. A tolera această glorificare tardivă echivalează cu o complicitate simbolică la deturnarea sensului democratic al istoriei recente. Dar cine să se opună? Creaturile directe și indirecte ale acestui sistem?

Istoria nu trebuie rescrisă pentru a proteja imaginea unor lideri. Dimpotrivă, este nevoie de asumarea lucidă a trecutului, inclusiv a celor mai întunecate episoade ale sale, pentru ca astfel de deturnări ale voinței populare să nu mai fie posibile.

Deși nu mai este la conducerea statului de peste două decenii, efectele sistemului său toxic se resimt cu o acuitate dureroasă în administrație, justiție și cultura politică actuală. Din acest motiv, Ion Iliescu nu aparține trecutului, ci unui prezent care refuză să se elibereze de moștenirea sa.