Venirea la putere a lui Ion Iliescu în decembrie 1989 nu a reprezentat o ruptură reală de sistemul comunist, ci, dimpotrivă, a consfințit reconsolidarea acestuia sub o formă disimulată. Schimbările de suprafață au mascat, în realitate, o reconfigurare a vechii structuri de putere printr-un proces care poate fi numit, fără exagerare, privatizarea statului.
Evaluarea mandatului lui Iliescu în termeni de „ce a făcut bine” sau „ce a făcut rău” este, în acest context, secundară. Ceea ce contează esențial este că fundamentele regimului comunist au fost conservate și reciclate în noile forme ale democrației postdecembriste. A fost, mai curând, o lovitură de stat mascată, urmată de o tranziție regizată, în care puterea a rămas în mâinile acelorași grupuri, sub un ambalaj democratic formal.
Ipoteza că Iliescu ar fi fost un „secretar general onorabil” în cadrul Partidului Comunist Român este irelevantă istoric. O astfel de prezumție nu poate justifica conduita sa ulterioară, în calitate de lider al unui regim care a blocat reformele reale, a tolerat violența instituțională și a sabotat sistematic orice tentativă de construcție democratică autentică.
Faptul că Ion Iliescu a fost inculpat pentru crime împotriva umanității, în legătură cu represiunea din decembrie 1989 și cu mineriadele ulterioare, ar trebui să prevaleze asupra oricăror onoruri simbolice acordate în virtutea fostului său statut. Menținerea privilegiilor aferente calității de fost președinte echivalează cu o legitimare oficială a violenței de stat, a manipulării sociale și a deturnării voinței populare.
Adulatorii săi – sau cei care adoptă o poziție pretins „obiectivă” – par astăzi lipsiți de orice combustibil ideatic. În realitate, nu putea veni cineva mai nociv decât Iliescu, întrucât formele răului absolut sunt, în esență, similare. El a reprezentat clasa care a controlat România în mod absolut, iar acea putere s-a metamorfozat în hidoșenia administrativă actuală, în care statul, legile și Constituția sunt confundate cu persoanele fizice care dețin, temporar, funcții publice. România a fost astfel transformată într-un stat confiscat pe persoană fizică – un proces început deliberat sub conducerea lui Ion Iliescu.
Dacă FSN și parlamentul său ad-hoc ar fi instituit, încă din 1990, o democrație autentică, pluralistă și funcțională, Iliescu ar fi putut fi debarcat chiar înainte de alegerile „libere” din mai 1990.
Moștenirea lui Ion Iliescu nu trebuie glorificată, ci analizată critic, cu rigoare și responsabilitate istorică. Ea este, în fond, o moștenire a imposturii instituționale, a violenței politice legitimate și a confuziei între interesul public și interesul personal. Este o moștenire care trebuie respinsă ferm și, simbolic, interzisă.
Ion Iliescu a fost un aparatcik care a parazitat ideea de democrație, reciclând lozincile anilor ’50 cu o stupefiantă lejeritate. Aranjamentele și schemele sale nu au fost conjuncturale, ci s-au transformat în structuri durabile, care afectează grav funcționarea statului român până astăzi. În acest sens, Iliescu nu a fost doar un simbol, ci un arhitect al modelului politic mafiotizat care definește postcomunismul românesc.
El nu merită onorurile care i-au fost declanșate, iar faptul că acestea au fost acceptate – ba chiar încurajate – de instituții ale statului constituie o greșeală istorică și morală. A tolera această glorificare tardivă echivalează cu o complicitate simbolică la deturnarea sensului democratic al istoriei recente. Dar cine să se opună? Creaturile directe și indirecte ale acestui sistem?
Istoria nu trebuie rescrisă pentru a proteja imaginea unor lideri. Dimpotrivă, este nevoie de asumarea lucidă a trecutului, inclusiv a celor mai întunecate episoade ale sale, pentru ca astfel de deturnări ale voinței populare să nu mai fie posibile.
Deși nu mai este la conducerea statului de peste două decenii, efectele sistemului său toxic se resimt cu o acuitate dureroasă în administrație, justiție și cultura politică actuală. Din acest motiv, Ion Iliescu nu aparține trecutului, ci unui prezent care refuză să se elibereze de moștenirea sa.
De aceea, întrebarea nu este dacă Ion Iliescu a fost legitim, ci dacă România este, astăzi, o republică – sau doar o anexă a unui trecut care refuză să se predea, cu propriul său „fondator” încă decorat.
Ce sarpe veninos si mizerabil…?!
25 de ani din istoria postdecembrista a Romaniei au fost fara Iliescu,25 de ani in care tara a fost devalizata ,vinduta la kilogram, litru sau metru cub.Toti sacalii si scavengerii care azi il scuipa pe Ilici,in timp ce ei stau cu conturi grase prin mai stiu eu ce banci si care jupoaie tara de ultimul rind de piele,isi varsa acum veninul pe catafalcul lui .A gasit vulpea rana si metoda de exonerare pentru ticalosiile facute-Iliescu.O tara de derbedei,delatori si criminali.
Calin: Pentru EROII romani ucisi in strada si cei raniti a fost REVOLUTIE SI DORINTA DE LIBERTATE!
– asasinul președintelui Republicii
Nu a fost votat. A fost pus de sistem, prin frauda. Ca si acum. stalin a numarat voturile!
Așa este, dar și în 90, și în 92 și mai apoi în 2000 , Iliescu a fost votat. Existau și alte opțiuni și totuși a fost votat așa că a fost președinte ales al României. Eu nu l-am votat, dar asta a vrut majoritatea. În concluzie, am avut conducătorul pe care l-am meritat.
„La vremuri noi,tot noi”.Ceausescu stătea între ei și procopseală.Cât timp au dansat cu Europa, au păstrat industria pe care, oricum, nu știau s-o administreze.După în aderare, și-au dat în petec și au scăpat și de plictiseala asta numită industrie și a început era lipitorilor și încăierarea pe ciolan.De atunci tot vând și vând, și-și împart sinecuri și parandărăt. Justiția n-are timp de ei.
Într-un interviu acordat Lidiei Mitchievici, fostul general Stănculescu a spus: „Nicolae Ceauşescu a fost patriot. De nuanţă naţionalistă chiar.’
Tribunalul Militar Exceptional” – lovit de nulitate absoluta
Decretul redactat si semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie 1989, ce nu a beneficiat de un “numar de inregistrare”, decidea in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (C.F.S.N.) din Romania, instituirea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care urma “sa procedeze de urgenta – la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena”. Ion Iliescu a semnat acest document istoric in calitate de Presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl.n.). Cu toate acestea, la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista oficial, cat despre legaliatea acestui consiliu nici nu se poate discuta in termeni juridici, prima intrunire a C.F.S.N. avand loc patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie 1989, la Palatul Victoria. Nici la acea data Ion Iliescu nu a fost ales sau numit presedinte al C.F.S.N.-ului. Din insumarea logica a acestor motive rezulta ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o uzurpare de titlu si caliati oficiale, un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.
In aceste conditii “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a “judecat” pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul ilegal de constituire, este la randul sau ilegal si nul. In consecinta, sotii Ceausescu n-au fost condamnati si executati dupa un proces, ci mai de graba asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut ulterior, ca sa-si “salveze” tovarasul de drum, ca: „Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea lui”. In mod evident singurii care au avut grija sa fie in permanenta protejati au fost “pucistii”, constransi de Moscova sa organizeze un proces pe care nu si-l doreau, in loc sa recurga la o alta “metoda” mai simpla. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul unui “razboi” declansat de “Radu cel frumos”, iar din acest motiv, faptele si deciziile “emanatilor” trebuiesc judecate dupa legile razboiului si nu dupa cele aplicate pe timp de pace
Victor Athanasie Stănculescu următoarea explicaţie: „Puteam să aleg între Ion Iliescu, aflat pe poziţii, Ilie Verdeţ, care era dispus să facă repede un guvern recondiţionat si Constantin Dăscălescu, despre care aveam informaţii că vrea să cheme Marea Adunare Naţională“.
Generalul Andrei Kemenici: „Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sa vina sa-i ia, sa-i duca la Bucuresti si sa le faca proces.”
împuşcarea cuplului dictatorial a fost un act injust, săvârşit în total dispreţ faţă de lege. De ce spun asta? Pentru că nu li s-a acordat dreptul la un recurs firesc. Pentru că erau condamnaţi încă înainte de a fi judecaţi.- De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru ca erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie
Ion Iliescu: ‘Ceausescu îmi cunostea familia. Eram chiar agreeatul familiei Ceausescu. Elena o cunostea pe mama mea. Ceausescu a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Din pacate, copiii lui Ceausescu, Zoe, Nicu si Valentin au fost victime, mai ales ale mamei lor.’
Procurorii susţin că uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, după supunerea acestora la un proces penal fără respectarea drepturilor procesuale elementare, „a făcut parte integrantă din inducerea în eroare exercitată de grupul politico-militar (vârfurile decizionale ale CFSN şi ale MApN) ajuns la putere în stat şi a avut drept scop legitimarea în faţă poporului român, ascunderea filosovietismului şi preconstituirii acestei puteri”.
Întreținerea minciunii c-ar fi fost lovitură de stat sau revoluție. Nu a fost nici una nici alta. Cei ce conduc din umbră rămân aceiași. Întrebați-vă de ce nu știm de retrocedare sau despăgubiri acționarilor sau urmașilor acestora la Banca Naională a României, BNR, bacă privată 1005 la 1948 cînd s-a făcut ZISA naționalizarea.
Sa credem ca securitatea a fost decor si atunci dar si dupa?