În oglindă cu Bacovia

Din când în când, îmi ajunge foiala produsă de diferitele forme de tânjit continuu după culturi ale personalității, mai mari sau mai mici, de la lideri politici la vânzători de vedete și mărfuri, și las să văd ce se aude fără percuția de serviciu. De obicei, pentru mine, se aude Bacovia. Știu, l-ați studiat la școală, dar nu în felul acela mă gândesc.

Puțin înainte să înceapă secolul de față, UNESCO a zis că e bine să aibă și poezia o zi a ei și i-au spus zilei cu pricina 21 martie. Așadar, mâine. Este o ocazie să pornesc pe urmele lucrurilor pe care spun că țin să le aud atunci când nu mai am nevoie să ascult cine se spune că e mai mare și mai tare în geniu poetic sau în mâncătorii politice. Știu că voiam de multă vreme să ajung să văd cele câteva încăperi în care sunt păstrate obiecte ale poetului și ale soției sale. Recunosc, totuși, că am văzut ceva case de scriitori până acum. Unele dintre ele de-a binelea memoriale. Și nu în sensul bun. De fapt, e suficient să îmi spui că avem de-a face cu un lucru „memorial“ și o să mă uit peste umăr, să nu mă calce pe gambe cineva din spate care vrea să prindă loc în față la colivă. Foarte rar am trăit și sentimentul că în spatele tocurilor de ușă cineva se ocupă să țină aerul viu de la o cameră la alta.

Depanare poetică

Ca și în cazul poeziei lui Bacovia, poți să vii dinspre cimitir (aici poți să alegi să pornești dinspre Bellu, fie el catolic ori București, Evreiesc ori al Eroilor Revoluției). Sau poți să ieși de la metrou chiar la Eroii Revoluției (nu mi se păruse până acum că stația cu pricina are nume de cimitir) și să pornești pe Șoseaua Giurgiului, cu ochii pe străzile din stânga, până dai de cea care are sub nume, în paranteză, cuvântul „poet“. Treci de gardul subțire al Bisericii Sf. Gheorghe, de băieții de la depanare și de cei care se strâng la colț cu treburile lor de cartier și faci stânga, pentru că, să dai colțul e deja deplasat să spun în context, pe George Bacovia, cum ar veni.

Colegiul de profil

Orice drum de felul acesta are elementele lui. În cazul lui Bacovia poți să cauți și adresa Colegiului Psihologilor. Nu e pe aceeași stradă cu casa poetului, dar e chiar la intrarea înspre curtea care acum găzduiește un bust în mijlocul unei grădini care întinde ritmic stinghiile țepoase ale trandafirilor, unii dintre ei, aveam să aflu, plantați de mâna Agathei Bacovia.

„E cineva la poartă“, aud din spatele casei pe când mă tot aplecam pe lângă gard ca să găsesc un unghi din care să prind bustul, placa memorială și semnul cu fumatul interzis în aceeași imagine. Îmi deschide un domn care îmi spune, „Vă așteptam! Eu sunt Costică“, și mă conduce în spatele clădirii, unde îmbracă jacheta pe care scrie cu litere mari „Paza“ și, pe rândul următor, „MLR“.

Bacovia, femeie

Mi s-a părut mereu facil să îl las pe Bacovia în găleata cu depresivi. M-a ajutat să spun că poemele lui sunt printre lecturile mele preferate atunci când a fost nevoie să amân armata. Dintr-un motiv sau altul am devenit suspect pentru psihologi imediat ce am spus asta. Sigur, nu am suflat o vorbă despre faptul că preferințele mele nu merg spre marile întunecări așa de bine cunoscute din Plumb ori spre manierizările macabre din „Scântei galbene“.

Din momentul în care ai intrat în casă fiecare colț are o poveste. Și poveștile le știe Lelia Spirescu, muzeograful pe care îl găsești aici cât este sezon de vizitare. Când am ajuns prima dată, pe terasa din spatele casei se pregătea un eveniment din seria gândită de Muzeul Literaturii pentru recuperarea figurii Agathei Grigorescu Bacovia, care este legată de poveste ceva mai mult decât cu numele. Casa a fost construită în anii ’30, pe un teren pe care ea l-a cumpărat ca să-i fie zestre în căsnicia pe care urma să o aibă cu un ofițer. Nu a ieșit, așa că a valorificat pasiunea aprinsă în orașul natal, Bacău, atunci când avea 21 de ani, pentru poetul bolnăvicios, mai mare cu 14 ani decât ea. În camera de cubică cu latura de 2 metri în care lucra și se izola poetul, lângă ușă, setul de șah și table se reflectă într-o oglindă care pornește din pământ și se oprește abia puțin înaintea unui stat de om. „El era mai mic, la 1,60, probabil că intra tot în oglindă“, îmi spune Lelia.

Mâine, de la ora 19.00, repet întâmplarea la Muzeul Bacovia dedicat lui George și Agathei în strada George Bacovia nr 63. Intrarea se pare că este liberă, dar sigur nu e degeaba.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.