Teme incitante la festivalul din Oraşul Papilor

O înfiorătoare caniculă. A trecut deja o săptămână de la începutul Festivalului de la Avignon. Programul acestei ediţii este, mai mult ca oricând un ecou al actualităţii, cu spectacole care abordează genul, migranţii, fără a uita tragedia, cu spectacolele Thyeste de Thomas Jolly, care a inaugurat Festivalul sau trei piese amintind de Eschil, alăturate de Olivier Py.

Sunt propuse 47 de spectacole, dintre care 8 de dans şi două destinate copiilor.

12 dintre piesele propuse se apleacă asupra noţiunilor feminin şi masculin, o temă politică şi actuală care provoacă dezbateri şi critici.

Pe podul de la Avignon nu vor fi, aşa cum se spune în cântecelul pentru copii, “domni” şi “frumoase doamne” care dansează. Cea de a 72-a ediţie, ce se desfăşoară între 6 şi 24 iulie, a fost concepută sub semnul depăşirii categoriilor. Olivier Py, directorul festivalului, şi-a propus, după propriile sale cuvinte, să coloreze manifestarea “în violet”, contopire a albastrului şi rozului. Sunt abordate teme care travestiul, transexualitatea, refugiaţii, gays…

În cadrul Foiletonului teatral de la Avignon, la aceste întâlniri zilnice, trebuie amintită crearea lui David Bobée, Doamnelor, Domnilor şi restul lumii, ce se va desfăşura între 7 şi 21 iulie.

Cunoscut pentru lupta sa împotriva discriminărilor, directorul Centrului Dramatic Naţional din Rouen proclamă dreptul de a nu fi desemnat printr-un gen: “Din momentul în care acceptăm că toţi suntem diferiţi, ne putem gândi la o adevărată egalitate. Şi toată lumea poate coabita”. Pe scenă, pe lângă Béatrice Dalle, actriţa sa favorită, Bobée reuneşte sociologi, jurişti, liceeni, adolescenţi transsexuali, elevi ai Centrului Dramatic din Saint-Etienne. În program: un “tribunal” al genului, o carte blanche acordată lui Virginie Despentes.

Cunoscut pentru montarea sa Lucreţia Borgia, cu Béatrice Dalle, Bobée care a colaborat cu regizorul rus Kirill Serebrennikov, consemnat la Moscova din 2017, îi va consacra acestuia un episod din Foileton. Ca şi la Cannes, un scaun gol va fi pus pe scenă în semn de omagiu. Vara aceasta, la Avignon, se va vorbi araba, prin prezenţa a numeroşi artişti şi a unor spectacole angajate politic.

Lumea arabă este onorată mai ales cu Mama, o piesă a egipteanului Ahmed el Attar despre femeile din ţara sa, care reproduc sistemul patriarhal în educaţia fiilor lor.

În Retour de Amir Reza Koohestani este vorba despre doi părinţi care vorbesc despre copiii lor şi viitorul acestora în societatea iraniană. Un alt iranian, Gurshad Shaheman, aduce Il pourra toujours dire que c’est pour l’amour du prophète (Se va putea spune întotdeauna că este din dragoste pentru profet), un spectacol despre migranţi şi discriminare.

Libanezul Ali Chahrour va prezenta May He Rise And Smell The Fragrance, o coregrafie despre comportamentul bărbaţilor în ritualul funerar şiit.

În muzică, este anunţată cântăreaţa algeriană Souad Asla, iar Abdullah Miniawy va mixa în Cri du Caire (Strigăt din Cairo), stilul sufit şi rap-ul. Către sfârşitul festivalului, un tânăr regizor, Etienne Gaudillère, propune Pale Blue Dot, o poveste a Wikileaks, cu personajele Julian Assange, Chelsea Manning şi chiar Hillary Clinton.

Regizorii Thomas Jolly şi Julien Gosselin semnează trei dintre spectacolele festivalului. Primul a prezentat versiunea sa a piesei Thyeste de Seneca, în Curtea de Onoare a Palatului Papilor. În această piesă, “cea mai sângeroasă din istoria teatrului”, cum o caracterizează Olivier Py, este vorba despre copilărie, despre neliniştile copilăriei. Au urcat pe scenă copii de la cursurile de Măiestrie ale Operei Comice şi cei de la secţiunea Măiestrie Grand Avignon.

Thomas Jolly aduce un decor monumental

Pentru prima dată, Thomas Jolly, talentatul regizor de 36 de ani, s-a confruntat cu scena din Curtea de Onoare a Papilor, cu această montare care dă fiori a piesei lui Seneca, în care este vorba despre infanticid şi canibalism. La picioarele zidului au apărut siluete fantomatice, cu măşti înspăimântătoare, amintind teatrul No, cu ochii ieşiţi din orbite din cauza plânsului. În fruntea acestor furii, actriţa Anne Mercier a dat glas, cu vocea ei gravă şi puternică, cuvintelor lui Seneca: cuvinte brutale, anunţând tenebrele. Prin incantaţiile sale, furia a adus din Infern spectrul lui Tantal (Eric Challier), bunicul vinovat la vremea lui de ucideea propriului fiu şi al cărui blestem a contaminat, fără voia lui, palatul nepotului său Atreu din Micene. Thomas Jolly l-a descoperit pe autorul roman, filosoful stoic care a fost preceptorul lui Nero şi un mare dramaturg, prin intermediul cercetărilor sale asupra lui Shakespeare.

Atreu, care domneşte în Argos, este un descendent al lui Iason, cel care a furat Lâna de Aur. Este, de asemenea, fratele geamăn al lui Thyeste, care a furat şi el Lâna de Aur, simbol al puterii, care i-a permis să ocupe tronul cu complicitatea soţiei lui Atreu. Dar Atreu reia puterea. Frustrarea şi gelozia îl împing la răzbunare. Îl cheamă pe fratele său sub pretextul unei împăcări şi la banchetul oferit pentru el, îi serveşte mâncăruri gătite cu carnea propriilor lui copii.

Piesa este construită în cinci părţi care respectă cronologia poveştii. Thomas Jolly îşi dovedeşte gustul pentru spectaculos, fiind servit de un decor monumental, ce a fost gândit pentru incinta Palatului Papilor. Decorul natural şi grandios de care dispune este folosit inspirat, Curtea de Onoare devenind palatul lui Atreu, deschiderile fiind luminate ca nişte imense ferestre ucigaşe, lumina aprinzându-se, stingându-se, reaprinzându-se…

Întregul spectacol este susţinut de o linie muzicală remarcabilă, compusă de Clément Mirguet şi interpretată pe scenă. Corul care însoţeşte schimbarea tablourilor este cântat de o actriţă-cântăreaţă cu alură de rapper, căreia i se vor alătura, înaintea scenei finale, un mare grup de copii, întruchipând întreaga umanitate victimă a unei drame josnice pe cale să se întâmple şi care se întreabă de ce a dispărut soarele.

Thomas Jolly, într-un costum galben-canar joacă rolul lui Atreu, un rol de monstru, aşa cum îi place lui Jolly care a interpretat deja rolul lui Richard al III-lea. El face din personaj un animal cu sânge rece, un fel de şarpe care se consacră exclusiv răzbunării sale, fără emoţie şi fără măsură.

Damien Avice, înconjurat de trei tineri de la Secţiunea de Măiestrie a Operei Comice, conferă personajului Thyeste întreaga ambivalenţă cerută de text, teroare şi fragilitate.

Criticii i-au reproşat lui Jolly lungimea scenei finale a banchetului, care suscită mai mult dezgust decât emoţie. Dar, după alte păreri, Jolly încheie abil piesa, pentru că lasă să se întrevadă maniera spiralată a răului care urmează să vină, pentru că această crimă odioasă distruge ordinea lumii.

În concluzie, o nouă lectură a tragediei lui Seneca, sesizantă, care a deschis magnific actuala ediţie a Festivalului de la Avignon.

“Înfruntând pentru prima dată Curtea de Onoare a Palatului Papilor şi alegând o piesă veche de două mii de ani, concepută ca o ţesătură de cruzime şi spaimă aproape nesuportabile, Thomas Jolly a creat o operă grandioasă, în care muzica, sunetul, vocile, lumina, interpreţii servesc magistral forţa scriiturii lui Seneca, în traducerea excepţională semnată de Florence Dupont, din acest «atentat contra umanităţii», această «crimă». O reuşită, fără îndoială. O mare reuşită şi un spectacol care va trăi mult timp…”, apreciază criticul de teatru Armelle Héliot.

O creaţie de cursă lungă… 10 ore, semnată Gosselin

Potrivit obiceiului său, Julien Gosselin a prezentat, în a doua zi a festivalului, o creaţie de cursă lungă… 10 ore: Mao II, Joueurs, Les noms, care se bazează pe trei romane ale scriitorului american Don DeLillo având ca subiect terorismul din anii 70.

Subiectul de predilecţie al lui Julien Gosselin a fost întotdeauna timpul. Fie că oferă copioase fragmente din Particules élémentaires de Michel Houellebecq (Avignon 2013), sau încântă cu integrala 2666 a chilianului Roberto Bolano (Avignon 2016), acest artist de doar 30 de ani pare obsedat de evenimentele trecutului.

Spectacolul-fluviu este o călătorie în anii 1970-1980 care povesteşte vieţile intime la umbra marii istorii, pe un fundal de terorism. Între cele trei istorii nu există cu adevărat o legătură. În Joueurs, ne aflăm în New York-ul afacerilor, la World Trade Center sau la stock Exchange. O trecere de la liberalism la cel mai violent terorism de extremă stângă. În Mao II, jurnalista Brita încearcă să facă portretul lui Bill Gray, celebru scriitor aflat în pană de inspiraţie, care va accepta să ia locul unui ostatec din Orientul Mijlociu. Al treilea roman, Les Noms, vorbeşte despre misterul limbilor. Singurul fir clar pare să fie un bărbat singuratic, despărţit de soţia sa, care caută o sectă satanică ce îşi alege victimele bazându-se pe alfabet, într-o regiune mediteraneană aflată în plină criză. Spectacolul începe cu un film de o oră. Scena este transformată în studio de cinema. Pe scenă, se văd imagini filmate în direct, proiectate pe trei ecrane, dar actorii sunt invizibili, aflându-se în spatele unei cortine. Abia în ultima jumătate de oră (din cele patru cât durează spectacolul) aceştia apar în carne şi oase, într-un fel de transă colectivă, vorbind în toate limbile, goi în ploaie.

Actorii companiei lui Julien Gosselin fascinează prin precizia, implicarea lor. Se remarcă Adama Diop, Denis Eyriey, Joseph Drouet, Antoine Ferron, Noémie Gantier, Carine Goron, Caroline Mounier, Victoria Quesnel şi, desigur, Frédéric Leidgens

Geniul lui Olivier Py în “Antigona”

Olivier Py inaugurează spaţiul de la Scierie cu Antigona, spectacolul montat anul trecut cu deţinuţii centrului penitenciar Avignon-Le Pontet. Regizorul a lucrat textul în cadrul unui atelier pe care îl animă împreuă cu Enzo Verde.

Directorul festivalului, prezintă, de asemenea, în acelaşi spaţiu, Pur Présent, trei piese scurte despre politică şi finanţe, pe care le-a compus şi le-a pus în scenă. O trilogie tragică contemporană, interpretată de trei artişti acompaniaţi de un excelent pianist. Pur présent aminteşte de tragediile lui Eschil pe care Olivier Py le-a tradus şi le-a pus în scenă de 10 ani încoace. Pentru această “tragedie a prezentului nostru”, regizorul a căutat concizia, expresia fulgurantă graţie câtorva personaje puternice şi a unor situaţii extreme. Un deţinut, un cerşetor, un bancher şi fiul său, un bărbat mascat şi mulţimea, o închisoare în flăcări, o împuşcătură, o revoluţie mascată. Toate au în centru întrebarea: de ce morala şi legea sunt neputincioase şi cum să trăieşti în mod demn.

Regizorul Richard Brunel, directorul Teatrului de Comedie din Valence propune ultima sa creaţie, Certaines n’avaient jamais vu la mer (Unii n-au văzut niciodată marea), adaptarea unui roman de Julie Otsuka. Spectacolul are parte şi de o interpretă-surpriză. Celebra soprană Natalie Dessay a părăsit Opera pentru teatru. Diva care a contribuit la fermecătoarele seri de la Aix-en-Provence, cu primul recital Mozart în 1992, sub bagheta lui Armin Jordan, cu două apariţii în Regina Nopţii din Flautul fermecat în 1994 şi 2001, şi una în La Traviata în 2011, va juca pentru prima data la Avignon, între 19 şi 24 iulie, la Cloître des Carmes în Certaines n’avaient jamais vu la mer.

Cu doi ani în urmă, la primii ei paşi pe scena de teatru, a jucat în Und de Howard Barker, regizat de Jacques Vincey, primind aprecieri entuziaste de partea criticilor şi a publicului. În toamnă, va apărea în La Légende d’une vie, de Stefan Zweig, montat de Christophe Lidon la Théâtre Montparnasse.

Didier Galas îl aduce pe Ahmed, celebrul personaj al pieselor lui Alain Badiou, montate în anii 90 la festivalul de la Avignon, semnate atunci de Christian Schiaretti.

Pentru prima sa apariţie la Avignon, Chloé Dabert a ales tragedia lui Jean Racine, Ifigenia. Prima replica a piesei, spusă de Agamemnon, este deja cuceritoare prin interpretul ei, Yann Boudaud: “Da, este Agamemnon, Regele tău, cel care te trezeşte./ Vino, recunoaşte vocea care…”

Milo Rau, aplaudat frenetic

Un spectacol care se presupunea că putea fi considerat scandalos a fost un triumf. Piesa elveţianului Milo Rau, La Reprise, Histoire (s) du théâtre (I) se bazează pe o înfiorătoare crimă: uciderea unui tânăr homosexual, la Liège, cu câţiva ani în urmă. Totul este arătat cu efectele unei realităţi atroce. Criticii l-au considerat unul dintre marile momente ale festivalului, spectacolul fiind urmat de un tunet de aplauze.

Creaţia lui Milo Rau, regizorul abia trecut de 40 de ani, dar cu peste 50 de opere la activ – piese, filme -, are o forţă formidabilă. Milo Rau nu face teatru documentar, chiar dacă îşi alege adesea subiectele din realitate. El s-a aplecat asupra morţii cuplului Ceauşescu, a genocidului din Rwanda, a genocidului din războiul din Congo, a afacerii Dutroux.

În scenografia simplă a lui Anton Lukas, povestea se desfăşoară sub un ecran de cinema. Regizorul a reunit actori profesionişti şi amatori, printre care Tom Adjibi, Sara De Bosschere, Sébastien Foucault, Johan Leysen, considerat unul dintre cei mai mari interpreţi europeni. Belgianul Ivo van Hove, care a făcut senzaţie cu Les Damnés, un portret puternic al unei familii în momentul ascensiunii naziştilor în Germania, revine cu Les choses qui passent, o piesă, şi de data aceasta, despre o familie.

Oskaras Korsunovas, figură marcantă a teatrului lituanian şi european, va prezenta o piesă din dramaturgia clasică franceză, Tartuffe, în limba ţării sale.

O piesă a regizorului Didier Ruiz, Trans (Més Enllà) tratează transidentitatea pe baza mărturiilor, iar iranianul Gurshad Shaheman aminteşte problema refugiaţilor forţaţi să se exileze din cauza genului sau orientării lor sexuale.

Premiere mondiale ale Dansului

Dansul nu se află în centrul festivalului, dar fiecare piesă invitată merită să fie văzută.

Rocío Molina, Emanuel Gat şi Raimund Hoghe, trei dintre cei mai apreciaţi coregrafi, au rezervat pentru Avignon premierele mondiale ale noilor lor creaţii.

Cu Sasha Waltz, Jan Martens, Phia Ménard, François Chaignaud şi Mickaël Phelippeau ediţia este marcată de alte scriituri radicale.

Există valori sigure şi tulburătoare, adepţi ai unei scriituri coregrafice complexe şi pline de mişcare (Emanuel Gat, Sasha Waltz), adepţi ai deconstrucţiei, uneori umoristice, ca Martens, şi alteori caustice (Ménard, Chaignaud) şi alţii care practică arta portretului şi îşi împărtăşesc emoţiile (Hoghe, Phelippeau) sau care pleacă în primul rând de la muzică (Molina, Hoghe, Gat). Unii dintre ei, ca Menard şi Waltz sunt, de asemenea, apropiaţi de artele plastice.

Pasionaria este figura feminină care a revoluţionat flamenco-ul, deşi femeile s-au afirmat întotdeauna în acest dans, mai ales în balet. Dar Rocío Molina a făcut din identitatea femeii subiectul noii sale piese. Dornică să fie mamă, deşi iubea femeile, ea plasează flamenco-ul în inima provocărilor cetăţii, iar mama sa o acompanieză pe scenă pentru un duo familial sub egida unei cântăreţe complice şi acompaniate de un cvartet de muzicieni. Orice amator de flamenco iniţiat în ireverenţa şi pasiunea lui Molina a fost încântat de spectacolul Grito Pelao.

Figură emblematică a coregrafiei berlineze, pentru un timp co-directoare la Schaubühne împreună cu Thomas Ostermeier, iar astăzi diectoare a propriei antreprize, Sasha Waltz, această exploratoare a posibilităţilor corpului omenesc şi-a asociat-o pe stilista Iris van Herpen, foarte implicată în revoluţia tehnologică a obiceiurilor vestimentare. Cotumele piesei Kreatur sunt adevărate sculpturi care protejează, ascund şi revelează, în acelaşi timp, trupul. S-ar putea vorbi despre o asociere a dansului şi a modei.

Urmează Romances inciertos, un autre Orlando de François Chaignaud (coregrafie şi interpretare) şi Nino Laisné (regie şi conducere muzicală), susţinut de patru muzicieni (bandeon, teorbă/ chitară barocă, viola da gamba şi percuţie).

Explorările depăşirii graniţelor ale acestei figuri-far a reînnoirii scenei artistice pun întotdeauna sub semnul întrebării concepţiile noastre despre gen şi spectacol. Se întâlnesc în creaţia lui “Doncelle Guerrera, figură medievală care ne duce pe urmele unei tinere plecate la război travestită în bărbat, San Miguel de Federico Garcia Lorca, arhanghel voluptuos şi obiect de devoţiune, şi Tarara, ţiganca andaluză, mistică, seducătoare, purtând secretul androginismului ei”.

Coregraf libanez foarte interesant, Ali Chahrour, plasează în May he rise… ritualurile şiite într-un unghi de vedere contemporan, într-un recviem tumultuos în jurul durerilor şi miturilor societăţii arabe, în care o mamă trebuie să suporte moartea fiului ei. Prestaţia lui Chahrour în această ipostază este tulburătoare. În lumea arabă, nuditatea parţială a mamei îndurerate ar putea şoca. Ea generează însă o forţă simbolică şi scenică ce se transformă în semn de rebeliune şi de luptă. Când Chahrour aduce în scenă acest nou ritual, acuitatea şi precizia demersului său mărturisesc respectul lui pentru rădădcini şi profunzimea acestora.

O reluare şi o nouă creaţie poartă semnătura lui Raimund Hoghe. Adepţii fostului dramaturg al Pinei Bausch nu vor lipsi de la aceste două întâlniri.

În 36, avenue Georges Mandel avem de-a face cu un magnific omagiu, ultrasensibil şi emoţionant de la un capăt la altul, adus Mariei Callas. Pentru că Hoghe, mare meloman romantic, venerează muzica în calitatea ei de purtătoare a emoţiilor.

Canzone per Ornella este noua sa creaţie în premieră mondială. Ea este tot un omagiu, adus de data aceasta Ornellei Balestra, interpreta-far care a dat strălucire tuturor marilor lui creaţii. 

Venită din zona jongleriei, Phia Ménard creează spectacole angajate, în care reverberează întotdeauna neliniştea unui bărbat care se simţea femeie şi care devine subiectul creaţilor sale până la transformarea fizică.

Acest punct de vedere asupra lumii se regăseşte şi în Saison Sèche, în care 8 femei pun sub semnul întrebării ordinea lumii patriarhale şi normele spectacolului. Dar şi reprezentările noastre privind masculinul şi femininul.

Emanuel Gat a studiat muzica în Israelul natal şi dorea să devină dirijor înainte de a începe să danseze în compania lui Liat Dror şi Nir Ben Gal, marea pepinieră a dansului contemporan din Israel. În Story Water el lucrează pentru prima data cu un dirijor şi un ansamblul de muzicieni, Ansamblul Modern din Frankfurt, pionieri ai spectacolului muzical scenic. Pe partiturile Dérive 2 de Pierre Boulez şi Fury II de Rebecca Saunders, dansatorii declanşează o adevărată furtună, înainte de a se destinde în muzici şi dansuri tradiţionale, remixate de Gat şi de muzicieni.

Ode to the attempt este solo-ul fondator al belgianului Jan Martens. El explora, cu multă autoderiziune, munca lui şi pe cea a tuturor coregarfilor care încearcă să creeze o operă. După acest portret caustic, el a făcut o carieră fulgerătoare. Coregraful Mickaël Phelippeau a ales culoarea galben citron drept emblema sa şi navighează între coregrafie, fotografie şi performance. În Ben & Luc el lucrează cu doi dansatori veniţi din Ouagadougou, care îşi povestesc prin dans viaţa, munca şi relaţiile lor umane. Cele două spectacole sunt programate în alternanţă şi se reflectă cumva unul în celălalt.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.