Înființarea Spitalului de ciumați de la Dudești

Din bogatul și diversul patrimoniu arhivistic deținut de către Muzeul Municipiului București, prin Colecția sa de Documente, se remarcă și Hrisovul emis la 1 iulie 1796 (7304) de către domnitorul Țării Românești, Alexandru Constantin Moruzi, privind înființarea Spitalului de ciumați de la Dudești.

Acesta are drept suport de scriere pergamentul și este redactat bilingv, respectiv este scris în limba română cu caractere chirilice, cu cerneală cenușie, și în limba greacă, cu cerneală neagră, textul fiind separat printr-o coloană de frunze de stejar, dispusă vertical, din care răsar subtitlurile – rezumate ale actului, scrise cu chinovar. Format din trei bucăți de pergament, lipite între ele, actul se desfășoară pe o lungime de 2,55 m. și o lățime de 0,54 m.

În frontispiciu se remarcă stema unită a Țării Românești – acvila cruciată conturnată spre dreapta – și a Moldovei – capul de bour, încadrate de cei doi aștri cerești, Soarele și Luna, totul fiind cuprins într-un medalion în stil baroc, ornamentat cu soluție de aur. Deasupra medalionului este înfățișată coroana deschisă, ca simbol al puterii domnești. De o parte și de alta sunt redați, câte doi, cei patru Sfinți ocrotitori ai așezământului spitalicesc de la Dudești – Sf. Ierarh Alexandru (30 aug.), Sf. Ierarh Visarion (15 sept.), Sf. Sfințit Mucenic Haralambie (10 febr.) și Sf. Dimitrie Basarabov (27 oct.). Această imagine – stemă, coroană și sfinți – ne conduce la ideea unei dualități a puterii laice și divine. Trei dintre Sfinții înfățișati, mai puțin Sf. Dimitrie, țin în mâna stângă câte o carte sfântă, colorată în auriu, iar cu mâna dreaptă binecuvântează pe privitori. Sunt îmbrăcați în veșminte liturgice colorate viu, în roșu, purpuriu, albastru și auriu. Au o atitudine hieratică, inexpresivă, amintind de modelele bizantine. Înfățișarea lor nu este întâmplătoare întrucât fiind „specializați” în alungarea ciumei și a foametei, aceștia aveau menirea de a alina suferinzii și, de ce nu, să ocrotească poporul drept măritor de molimă. Așadar, frontispiciul este o reflectare directă a textului, simbolizând în mentalitatea epocii alungarea forței malefice a ciumei. Ca atare, forța divină, prin puterea sa supraomenească, împreună cu puterea laică, se uneau prin fondarea acestui nou stabiliment spitalicesc.

Finalul hrisovului ne înfățișează un tablou votiv de o cu totul altă manieră, care depășește cadrul artei miniaturale și vădește influențele occidentale în miniatura românească. În registrul superior ne este înfățișată, într-un cartuș susținut de doi mari vulturi, semnătura autografă a domnului. De panglica susținută în cioc de aceștia este prins un medalion auriu, în stil baroc, având în centru ochiul Divinității, al lui Dumnezeu-Tatăl, care veghează și se află deasupra tuturor lucrurilor. În registrul inferior, în partea dreaptă, este înfățișat domnitorul-ctitor, Alexandru Constantin Moruzi, în profil, așezat în genunchi pe o pernă purpurie, care are privirea și mâna stângă îndreptate spre îngerul morții, aflat deasupra sa. Mâna dreaptă este îndreptată spre niște victime ale epidemiei de ciumă. Îmbrăcat în anteriu albastru, peste care poartă o hlamidă purpurie tivită cu hermină, are așezate alături, pe pământ, coroana și sceptrul, simbolizând puterea laică care se înclină în fața Divinității, ce este mai presus de lumea vremelnică a muritorilor. Deși domnitorul era pe atunci în etate de 30 de ani, are părul și barba redate cărunt, iar întreaga sa înfățișarea emană înțelepciune și demnitate, simbolizând înțeleptul care este nepunticios în fața morții. Gura întredeschisă sugerează un dialog cu îngerul morții căruia îi cere clemență pentru cetatea de scaun asupra căruia se abat trăznetele ciumii din mâna sa. În planul îndepărtat se zărește cetatea Bucureștilor, fiind una dintre puținele imagini ale orașului de pe malurile Dâmboviței din cursul veaculului al XVIII-lea. Apoi este schițat firav un copac care simbolizează viața, biruința asupra morții. Ochiul lui Dumnezeu-Tatăl, care veghează asupra orașului, insuflă speranța că Bucureștii nu va fi refuzat grației divine.

În anul 1795 are loc o nouă epidemie de ciumă care a provocat „multă moarte bolnavilor”, motiv pentru care domnitorul se hotărăște „a zidi un mare și statornicesc spital de ciumă, cu mult mai mare decât cel dintâiu”. Astfel că domnul desemnează pe cinstiții boieri – Ioan Moruz fost mare vistier, Constantin Caragea mare hatman și Constantin Ghica fost mare vornic – să găsescă locul potrivit pentru construcția binalei spitalului, respectiv pe moșia răposatului Nicolae Dudescu fost mare logofăt, numită Dudești. Construit din cărămidă, spitalul beneficia de două „sălășluiri pentru bolnavi”, un spital „de obște pentru prostime”, cu 15 odăi, curte și un puț, și un spital „deosebit rânduit pentru oameni de mai bună stare”, la care se adaugă un lazaret cu „40 odăi, din care 20 sunt spre partea apei Dâmboviței … și alte 20 odăi spre partea dăspre Dudești”. De asemenea, domnul rânduiește a se construi lângă lazaretul dinspre Dudești și „12 cășcioare, pentru cei ce vor fi bolnavi cu bănuială de ciumă”. Se adaugă patru odăi pentru folosința epistaților, o altă odaie mare, precum și magazii pentru păstrarea „zaharelei și altele”.

În cele 24 de „ponturi”, sunt trasate regulile de organizare a noului așezământ spitalicesc – numirea a patru epitropi; desemnarea a 60 de oameni pentru „slujba bolnavilor”, numiți „spitalioți”, scutiți de toate dăjdiile; orânduirea unui „iconom vrednic”, care să locuiască permanent în spital; numirea unui epistat cu leafă pe perioada epidemiei; „cinci sute de cămăși și izmene să fie gata totdeauna și în vremea ciumei”; desemnarea a patru lemnari și zidari care să se preocupe de „dregerea acestui spital” etc.

În final, se specifică faptul că „s-au datu și acestu domnescul nostru testamentu întăritu cu însuși iscălitura și pecetea domniei” și cu „credința preaiubiților noștri fii, Constantin vv., Dimitrie vv. Nicolae și Gheorghie vv”. De asemenea, este consemnată și „mărturia dumnealor cinstiților și credincioșilor boierilor divanului domniei”. Înaltul act domnesc este dat în „scaunul domniei … București, la al patrulea an al domniei…, la leatul de la zidirea Lumei 7304, iar de la Nașterea Domnului Dumnezeu și Mântuitorul Nostru Iisus Hristos 1796 iulie 1, de Răducanu Poenar biv al treilea logofăt condicaru”.