Întâlnire la vârf Clint Eastwood

Realizatorul american Clint Eastwood l-a ales pe regele DiCaprio pentru a încarna figura lui J. Edgar Hoover, sulfurosul şi inamovibilul director al FBI, între 1924 şi 1972. Un film biografic, centrat pe descrierea vieţii celebrului şef al Biroului Federal de Investigaţii.

Edgar Hoover, longevitate record la Washington

Născut în 1895, J. Edgar Hoover a fost patronul atotputernic al FBI-ului din 1924 până în 1972. Longevitate record la Washington. Om plin de contradicţii, bântuit de morală şi ros de ideea devierii, temut tot atât pe cât era de admirat, respectat în aceeaşi măsură în care era bârfit şi chiar urât. Patriot înveterat, obsedat de ameninţarea comunistă. A pus sub supraveghere numeroase personalităţi, strângând despre ele observaţii compromiţătoare, prin orice mijloc. Tot atâta muniţie repertoriată cu grijă în dosare secrete pe care le folosea ca mijloc de şantaj.

Drama se concentrează în special pe viaţa privată a personajului, pe relaţia sa specială cu Clyde Tolson, care în final a moştenit toată averea lui Hoover, dar şi asupra carierei sale scandaloase, fiind şi Maestru Mason în Loja Federală din Washington. A fost acuzat adeseori de depăşirea competenţelor FBI, de hărţuirea disidenţilor politici şi a activiştilor de tot felul, a adunat dovezi prin metode ilegale. A avut o reputaţie de hipervigilent faţă de criminalitate. Scenariul filmului a fost scris de Dustin Lance Black şi este regizat de Clint Eastwood într-o distribuţie de excepţie: Judi Dench, Armie Hammer, Naomi Watts, pentru a cita numai câteva nume.

Clint Eastwood dă indicaţii în timpul filmărilor

Despre Edgar Hoover se spune că dorea să coordoneze spionajul mondial. Departamentul de Stat urmărea supremaţia. Hoover a organizat o operaţiune de compromitere a lui McCarthy. În primele luni de la alegerea lui Eisenhower, dosarele lui McCarthy creşteau sub greutatea afirmaţiilor care susţineau că „CIA angajase în neştire un mare număr de agenţi dubli – indivizi care, deşi lucrau pentru CIA, erau de fapt agenţi comunişti ce aveau misiunea să plaseze date eronate”. Întrucât acesta i-ar fi fi spus lui Foster Dulles într-o conversaţie privată că CIA nu este nici inviolabilă, nici imună la investigaţii, directorul şi-a dat seama că propria supravieţuire era în joc. A organizat o echipă de ofiţeri CIA care să pătrundă în biroul senatorului cu o cameră şi un microfon, de preferat ambele. Metodologia era aceeaşi folosită de Edgar Hoover: „adună cât mai multe mizerii şi împrăştie-le”, subliniază jurnalistul Tim Weiner de la „The New York Times”, în volumul „CIA. O istorie secretă”. Hoover cunoştea de asemenea unele dintre cele mai adânci secrete ale familiei Kennedy, inclusiv aventurile sexuale pe care le avusese în timpul războiului preşedintele ales cu o femeie suspectată că ar fi fost spioană nazistă şi îi împărtăşise aceste informaţii şi lui Dulles. Hoover era, de asemenea, personajul căruia îi străluceau ochii de fiecare dată când se gândea la baza din Mexic, care avea cele mai mari şi mai active operaţiuni de interceptare telefonică din lume.

CIA şi FBI nu şi-au cumpărat niciodată informaţiile. Era „o incompetenţă flagrantă”, declara Edgar Hoover într-un memorandum din 1963 care a rămas secret până la cumpăna dintre secole.

Enigma care îl intrigă pe Clint Eastwood

DiCaprio şi Armie Hammer

Aşezat în fotoliul pe al cărui spătar este scris numele său, Eastwood observă gânditor operatorii care deplasează camera şi echipamentul pentru planul următor. La aproape 81 de ani, nu-şi arată vârsta. Pentru cel de al 32-lea film al său, a ales încă o dată un subiect complet diferit de cele ale filmelor anterioare. „Scenariul lui Dustin Lance Black mi-a plăcut teribil, povesteşte el, pentru că nu era vorba despre un film biografic în sensul tradiţional. Filmul explorează, la modul impresionist, câteva etape-cheie ale vieţii lui Hoover, printr-o serie de flash-back-uri care alternează din 1972 în 1919, apoi din 1964 în 1932, şi se opresc la aspecte inedite, mai ales relaţiile cu mama lui, încarnată de Judi Dench, şi cu Tolson. Eu am crescut în anii ’30-’40, în epoca în care el era primul poliţist al ţării. Îmi aduc aminte că l-am văzut adesea la jurnalele de actualităţi, când mergeam la cinematograf. În fruntea FBI-ului timp de 48 de ani, el a supravieţuit unui număr de 8 preşedinţi. Este un personaj fascinant şi un om foarte complex, subiect de controverse. Unii vorbesc şi acum cu admiraţie despre el, considerându-l un geniu vizionar. Alţii îl văd ca pe un manipulator periculos. Dar, la aproape 40 de ani de la moartea lui, rămâne o enigmă şi acest mister mă intrigă”.

Zi de filmare la „J. Edgar”, în studiourile Warner de la Burbank. Clint Eastwood arborează un T-shirt vintage din 1973 cu efigia „Hight Plains Drifter”. „E mai bătrân decât starul nostru”, spune el surâzând, referindu-se la Leonardo DiCaprio, care joacă rolul lui J. Edgar Hoover.

DiCaprio şi Judi Dench

Filmul va aborda şi problema homosexualităţii presupuse şi a adevăratei relaţii cu Clyde Tolson, el însuşi celibatar înrăit, care a fost numărul 2 al FBI-ului din 1930 până în 1972. „Cei doi erau indiscutabil foarte apropiaţi, explică Eastwood. Inseparabili, de fapt. Luau toate mesele împreună, îşi făceau împreună vacanţele. La moartea lui, Hoover i-a lăsat moştenire totul şi sunt înmormântaţi alături”. Destule motive pentru a alimenta presupunerile. Lectura scenariului relevă o scenă-cheie ce se desfăşoară în 1937. În vilegiatură în California, Hoover şi Tolson se ceartă violent în apartamentul lor. Are loc un schimb de lovituri. Apoi o luptă corp la corp care se termină printr-un sărut pasional. Eastwood nu vrea să insiste asupra acestei scene. „Este mai curând rezultatul unei lupte violente decât al unei dispute de amor, spune el. Au avut o relaţie sexuală? Nu ştiu. Discutând astfel, în afara contextului şi fără a vedea filmul, n-are niciun rost. Spectatorul va trebui să ajungă la concluzia pe care o doreşte. Poate că asta va face senzaţie. Sau poate, nu…”

„Ador să încarnez personaje istorice”

Şi Leonardo DiCaprio a fost entuziasmat de scenariu. „Ador să încarnez personaje istorice şi, cu Clint Eastwood în spatele camerei, proiectul mi s-a părut de-a dreptul irezistibil”. Un maraton de cercetări i-a permis să-şi facă o idee mai exactă despre Hoover, în legătură cu care nu ştia mare lucru. „M-am documentat la maximum, privind ore întregi filme de arhivă şi ascultând multe discursuri ale sale pentru a studia cadenţa vocală. Am avut şansa să întâlnesc câţiva dintre colaboratorii săi care trăiesc încă şi care m-au ajutat să înţeleg mai bine omul în intimitatea şi idiosincraziile sale”.

DiCaprio apare într-un costum din trei piese, din flanel gri. Concentrat, cu privirea fixă, cu figura fermă este el, dar ceva este schimbat. Părul este tuns scurt şi cârlionţat, nasul mai plat, bărbia proeminentă. Pentru a ajunge la această transformare, care îi conferă o asemănare izbitoare cu personajul, actorul petrece cinci ore şi jumătate în cabina de machiaj. Totul este gata pentru o primă repetiţie. Decorul este reproducerea fidelă a localurilor Biroului, situate atunci la etajul al treilea al Denrike Building, în cadrul Ministerului de Justiţie de la Washington.

Lumea Washingtonului, în 1932

Acţiunea se petrece în 1932, perioadă-cheie pentru Biroul de Investigaţii, care va deveni FBI peste trei ani, pentru că este momentul răpirii copilului lui Charles Lindbergh. Acest fapt divers senzaţional a pasionat America. Sub dubla presiune a presei şi a preşedintelui cu acelaşi nume, Herbert Clark Hoover, John Edgar Hoover, care conducea Biroul de 8 ani, va folosi toate resursele pentru a-l găsi pe vinovat. Cu un simţ acut al autopromovării şi al publicităţii, care-i vor întări imaginea de poliţist de top, nemilos.
Interiorul fumoarului. Camera este fixată în axul uşii în spatele căreia se află DiCaprio şi Armie Hammer, care joacă rolul lui Clyde Tolson, mâna dreaptă şi confidentul lui Hoover. DiCaprio intră brusc în fumoar, surprinzând agenţii federali în timpul pauzei de ţigară. Le ordonă să iasă. Examinând un vraf de scrisori împrăştiate pe o masă, ascultă dorinţele unui expert grafolog care îi cere mai multe mijloace de investigare. „Aveţi susţinerea întregului Birou. Nu fiţi timid. Este în joc viaţa unui copil”. Răspunsul este dat într-un ritm rapid. La a doua filmare, scena este gata în mai puţin de o oră. Actorul pleacă să se schimbe. În film poartă 76 de costume diferite!

Scene şi dialoguri incitante

A fost o adevărată provocare pentru Leonardo DiCaprio să joace acest personaj de la 22 la 77 de ani. Există o diferenţă între tânărul Hoover, mistuit de ambiţie, încercând să-şi facă un nume, şi bătrânul dinozaur ce se agaţă cu disperare de puterea sa, strivit de responsabilităţi, cu spiritul torturat şi paranoic.

Transformarea fizică a fost un factor crucial pentru credibilitatea filmului. Refuzând să recurgă la trucaje digitale, de altfel şi mult mai costisitoare, actorul a apelat la Sian Grigg, macheuza sa personală de la „Titanic” încoace. „Hoover avea o dentiţie oribilă, explică ea. Din această cauză nu surâdea niciodată în fotografii. În funcţie de perioade, Leo poartă un aparat dentar care-i modifică uşor maxilarul, un altul care îl schimbă şi mai mult şi un al treilea care dă impresia că are o proteză. Ca şi lentilele maron şi o a doua pereche care îmbătrâneşte albul ochilor când este mai în vârstă. Leo voia şi nasul concav. Cea mai bună soluţie a fost să inserăm un mic tub în nările lui. Am aplicat mai multe proteze de silicon pe figură, mai ales la colţul buzelor, pentru a le apleca”. Eastwood a fost impresionat de rezultat. Dar şi mai mult de DiCaprio. „Este unul dintre cei mai buni ai generaţiei lui, neezitând niciodată să-şi asume riscuri în genuri diferite. A venit foarte pregătit. Nu era un rol uşor, dar s-a implicat profund, dând dovadă de o etică a lucrului remarcabilă şi de o mare disciplină”.

Un elegant şi fascinanat Hoover

„Într-o altă scenă, din 1964, Hoover dictează o scrisoare. Aşteptând să se termine pregătirile, Leonardo DiCaprio se plimbă pe culoarul decorului, revăzându-şi monologul cu voce tare. Scenariul este deschis pe fotoliu, cu marginile pline de adnotari făcute cu creionul. Bea o cană de suc de nucă de cocos, apoi îşi hidratează lentilele de contact”, notează Jean-Paul Chaillet, aflat la Los Angeles în timpul filmărilor.

În scenariul original, Hoover scria el însuşi această scrisoare anonimă, al cărei destinatar era Martin Luther King, furibund la ideea că luptătorul pentru drepturile civice va primi Premiul Nobel pentru Pace. Dar Eastwood a decis că impactul ar fi mai mare dacă ea i-ar fi dictată lui Helen Gandy, interpretată de Naomi Watts. Scenaristul a rescris scena cu câteva ore înainte de filmare şi a perfecţionat dialogul pe platou.

La o conferinţă de presă

Spaţiul este restrâns la biroul particular al lui Hoover, un sanctuar chic în care erau primiţi numai câţiva intimi şi care contrasta cu biroul oficial ce impunea prin opulenţă, cu mobilele sale grele, draperiile şi canapeaua de piele şi cu „amintirile” momentelor de glorie ale FBI-ului, afişate la vedere pentru a impresiona vizitatorii. Fără a uita canotiera şi masca mortuară a lui John Dillinger, duşmanul public numărul 1, a cărui capturare, în 1934, Hoover şi-a adjudecat-o.

Camera este montată pe un suport pentru travelling lateral. Tom Stern, directorul de imagine, modifică un spot, creează o atmosferă mai intimă. Schimbarea ia ceva timp. Trenează, fără să se ştie exact de ce, lucru rar întâlnit pe aceste platouri unde totul funcţionează cu o eficacitate impecabilă. Eastwood, care detestă să piardă timpul, îşi pierde răbdarea, cerând, cu o voce calmă, dar seacă, să se găsească mai repede o soluţie. Cu capul plecat, tehnicienii se agită să-l mulţumească pe Boss, cum îi spun ei. În sfârşit, totul este gata. Eastwood îşi ia monitorul de control video portativ, un model personalizat, cu mâner de lemn, creat în Franţa, pentru a supraveghea cadrul. Naomi Watts îşi ocupă locul, cu stiloul în mână, în timp ce Leonardo DiCaprio, în picioare în spatele biroului, cu ochelarii pe nas, îşi ia notiţele. În transă după o injecţie cu „vitamine”, Hoover se lansează într-o diatribă. Cu figura congestionată de ură. În pragul apoplexiei. Un crescendo halucinant ce dă fiori. „Foarte bine”, spune Eastwood. DiCaprio cere o dublă crezând că debitul verbal a fost prea lent. Regizorul acceptă.

Scenă din film

Acelaşi ecou şi la DiCaprio, care, fără a încerca să-l canonizeze pe Hoover, vede în el „un tip înspăimântător, uneori diabolic, care a preluat controlul asupra ţării cum nimeni nu fusese în stare până la el. I se pot reproşa, în mod legitim, multe lucruri, derapaje, corupţie şi mijloace îndoielnice. Dar va rămâne, fără îndoială, una dintre figurile cele mai marcante ale istoriei politice a secolului al XX-lea. Şi-a consacrat viaţa slujirii Statului în detrimentul unei existenţe normale şi chiar al unei relaţii de dragoste mulţumitoare. În fond, este destul de trist…”.

„Ceea ce îmi place la Clint este în primul rând simplitatea cu care se apropie de regie, modul în care are încredere în instinctul şi în viziunea sa. Seamănă puţin cu un antrenor de box care te sprijină în ring. M-a ajutat în arta eschivei, m-a ajutat să mă mişc mai bine, lăsându-mi în acelaşi timp o mare libertate. Şi când îşi spune părerea, nu încearcă să îndulcească ceea ce gândeşte. Merge drept la ţintă, atacând exact detaliul care trebuie să fie modificat. Directivele lui sunt sumare, dar întotdeauna pertinente”.

De la regizor la selecţioner sportiv

Clint Eastwood, la fel de seducător şi la 81 de ani, împreună cu Naomi Watts

Regizorul, producătorul şi actorul laureat al multor premii Clint Eastwood a creat şi a produs, anul trecut, drama „Hereafter,” scrisă de Peter Morgan, în care joacă Matt Damon şi Cecile de France.

O altă dramă apreciată de critică a fost, în 2008, „Gran Torino”, Eastwood fiind recompensat cu Premiul de interpretare din partea „National Board of Review” pentru rolul Walt Kowalski, singurul rol pe care l-a jucat de la „Million Dollar Baby” încoace. De asemenea, a regizat şi produs „Changeling,” cu Angelina Jolie. Filmul a fost nominalizat la „Palme d’Or” şi a obţinut „Premiul special”, când a fost lansat la Festivalul de film de la Cannes, în 2008. Pelicula a mai primit încă trei nominalizări la „Oscar”, inclusiv cea de interpretare feminină pentru Jolie, iar Eastwood a fost nominalizat la premiile „BAFTA” şi „London Film Critics”, la categoria cea mai bună regie.

În 2007, Eastwood a obţinut două nominalizări la premiul Academiei, la categoriile cel mai bun regizor şi cel mai bun film, pentru drama de război „Letters from Iwo Jima”, care vorbeşte despre bătălia istorică a celui de-al Doilea Război Mondial, din perspectiva japonezilor. De asemenea, filmul a câştigat premiile „Golden Globe” şi „Critics Choice” pentru cel mai bun film de limbă străină şi a obţinut titlul de cel mai bun film din partea unor asociaţii de critici cum ar fi cele din Los Angeles, sau „National Board of Review”. Pelicula face parte din galeria filmelor de război ale lui Eastwood, după renumita dramă „Flags of Our Fathers,” ce spune povestea americanilor care, în timp ce ridicau steagul pe Iwo Jima, au fost imortalizaţi în celebra fotografie.

DiCaprio şi Naomi Watts

În 2005, Eastwood a dobândit premiul Academiei pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor, cel de-al doilea premiu la ambele categorii, pentru „Million Dollar Baby”. El a fost, de asemenea, nominalizat la categoria cel mai bun actor pentru interpretarea sa din acest film.

Drama extrem de apreciată realizată de el „Mystic River” a fost lansată în 2003 la Festivalul de film de la Cannes, aducându-i regizorului o nominalizare la „Palme d’Or” şi un premiu „Golden Coach” (Trăsura de aur). „Mystic River” a mai obţinut încă şase nominalizări la premiile Academiei, inclusiv două pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun film. Sean Penn şi Tim Robbins au luat Oscaruri la categoriile cel mai bun actor şi cel mai bun rol secundar, iar filmul a mai avut nominalizări şi la categoriile cea mai bună actriţă dintr-un rol secundar şi cel mai bun scenariu.

În 1993, westernul lui Eastwood „Unforgiven” a primit nouă nominalizări la premiile Academiei, dintre care trei îi erau adresate, câştigând premiile pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor, obţinând şi o nominalizare la categoria cel mai bun actor. Filmul a mai fost recompensat cu Oscaruri la categoriile cel mai bun actor dintr-un rol secundar (Gene Hackman) şi cel mai bun montaj. Eastwood a fost răsplătit cu premiul „Academy’s Irving Thalberg Memorial” în 1995.

J. Edgar Hoover

La decernarea premiilor „Golden Globe” în 1971, el a fost recompensat cu Premiul de Excelenţă internaţională în cinematografie, „Henrietta”. În 1988 i s-a acordat premiul „Cecil B. DeMille” pentru întreaga sa activitate. În anul următor el a obţinut primul său „Glob de Aur” pentru regie, pentru filmul „Bird”.

Filmele lui Eastwood au primit şi premii internaţionale din partea criticilor sau la festivalurile de film, inclusiv cel de la Cannes, unde a fost chiar preşedintele juriului în 1994. De asemenea, s-a bucurat de nominalizări la „Palme d’Or” pentru „White Hunter Black Heart” în 1990; „Bird” a câştigat de asemenea premiul pentru cel mai bun actor şi un premiu pentru cea mai bună coloană sonoră, la festivalul din 1988; iar „Pale Rider” a fost premiat în 1985.

Clint Eastwood a mai primit încă două distincţii semnificative pentru contribuţia sa la cinematografie: premiul „Lumière”, la inaugurarea Marelui Festival de Film de la Lyon, şi gradul de Comandor al Legiunii de Onoare, oferit de însuşi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy.

Leonardo Di Caprio şi Armie Hammer, Edgar Hoover şi Tolson

În momentul lansării, în ianuarie 2012, Eastwood ar fi trebuit să fie gata cu pregătirile pentru un remake, „S-a născut o stea”, cu Beyoncé. Sarcina cântăreţei a pus însă filmul pe linie moartă.

Acest contratimp îi va permite lui Eastwood să se întoarcă în faţa camerei, după „Gran Torino”. În februarie va turna „Trouble with the Curve”, sub conducerea lui Robert Lorenz, vechiul lui producător discret şi eficient. Va interpreta rolul unui selecţioner sportiv care începe să-şi piardă vederea şi se îmbarcă, împreună cu fiica sa, pentru un ultim periplu prin Statele Unite. Motiv de bucurie pentru admiratorii atât de dornici să-l revadă ca actor.