„Apelul Vigano” a atras atenția lumii asupra preocupărilor unor decidenți de a profita de pandemie pentru a suspenda libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor și de a obține ilegitim avantaje. Cardinalul Gerhard Müller a spus-o răspicat, după ce mulți au semnalat situația.
În România, o asemenea preocupare s-a observat cu ochiul liber. După meschinăria aducerii, fără examinare medicală serioasă, a unui milion de diasporeni, într-o stare de urgență sanitară, s-a dat o ordonanță, în fapt, militară, prin care „stați în casă” a devenit obligația. În contextul tulbure creat, a fost instalat abuziv un guvern de diletanți, de uz mai mult privat, care a fost păstrat prin prelungirea „urgenței” („demenței”, cum spunea un parlamentar al guvernării!) cu „alerta”. Iar acum decidenții vor „alegeri” în grabă, sperând în păcălirea cetățenilor spre un rezultat care să împiedice aducerea în justiție a abuzurilor. Azi, teama de justiție ieșită de sub control este atât de intensă, încât se desfigurează orice.
Lumea a luat o înfățișare tot mai aspră. Apărarea democrației nu mai face față frecvenței abuzurilor. Din „alegeri” au ieșit în unele țări dictatori butaforici cu scopuri rudimentare. Așa cum Der Spiegel observa deunăzi, a revenit obsesia de tristă faimă a „dispensării” cumva de rivali politici. Cleptocrația este acum un fenomen, încât marile puteri ar trebui să fie precaute în privința a ceea ce sprijină în diferite țări (Sarah Chayes,Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton& Company, New York, London, 2015). Se înscenează procese în fond politice, pentru a constata peste ani că inculpații au fost nevinovați. Acuzarea generalului Michael Flynn a arătat concludent cum se pervertește o anchetă de către “statul profund”. Doar că ea a întâlnit forța justiției americane, care a putut destrăma măsluirile. La începutul pandemiei, fiecare țară din Uniunea Europeană a fost lăsată să se descurce singură, încât președinta Comisiei Europene a trebuit să ceară scuze Italiei. În locuri dintre cele mai civilizate din lume, cetățenii protestează împotriva discriminării. Violențele au reintrat în obișnuit.
Fiecare dintre fapte spune deja mult. Cum se explică situația în care s-a ajuns?
O explicație psihologică, de genul acumulării de tensiuni neevacuate, mai cu seamă sub restricțiile impuse de pandemie, nu este de ajuns. Cei mai mulți oameni s-au supus restricțiilor, deși strategiile anticovid-19 au fost cam la repezeală. Nu satisface nici reactivarea conspiraționismului, chiar dacă este sesizabil că, pe fondul expansiunii comunicațiilor și al absenței reglementărilor, se produc manipulări năucitoare.
Sunt de părere că trebuie privit mai profund. Ca totdeauna, nu în ideologii și în propagandă, ci, înainte de orice, în realități. Trăim, de fapt, derapaje ale democrației și statului de drept democratic pentru că nici la nivelul luării deciziilor nu se înțelege ce este o societate. Desigur, nu este niciodată vorba doar de neînțelegere, ci și de voință, de calcule sumbre. Totul începe însă cu neînțelegerea.
În anii treizeci, se apăra înlocuirea în manuale a societății, ca unitate a civilizației, cu „viața” înțeleasă darwinist, ca luptă. În anii cincizeci, socialismul răsăritean a luat societatea drept unitate de sporire a producției industriale. Desigur, azi se ia formal distanță de trecut, dar se practică tot o simplificare grosieră. Pentru neoliberalismul anilor optzeci, din care se alimentează decizii în prezent, societatea nu este decât o mișcare browniană influențată de media sau de alte forțe.
Se ignoră prea des faptul că societatea nu este o adunătură de indivizi, ci conviețuirea unor individualități – cele mai multe fiind persoane responsabile. Ea nu este un organism amorf, ci un ansamblu structurat de norme juridice și etice. Munca nu este proprie doar oamenilor, căci și hominidele muncesc, societății fiindu-i caracteristică integrarea prin valori.
În anii șaptezeci, ca urmare a tragediilor secolului, dar și a protestelor noilor generații din jurul lui 1968, s-a impus recunoașterii distincția dintre „integrarea în sistem” și „integrarea socială”. Ambele țin de societatea propriu-zis modernă.
„Integrarea în sistem” constă în asumarea de către cetățeni a organizării din societate, începând cu distribuția bunurilor și a proprietății, a libertăților și drepturilor, a avantajelor și obligațiilor. Prima problemă pe care caută să o rezolve sistemele este conservarea de sine. Ele combină în acest scop mijloace diferite – inclusiv ale statului. De la Adam Smith, trecând prin Comte, la Max Weber, apoi la Milton Friedman și Alan Greenspan, acum la Robert M. Kaplan, integrarea în sistem a fost întoarsă pe diverse fețe. Tema cheie este aici accesul la resurse.
„Integrarea socială” constă în trăirea aprobativă de către cetățeni a posibilităților de a fructifica oportunitățile pentru propria împlinire. Prima problemă pe care o au de rezolvat societățile este găsirea unui cadru normativ, în fapt a instituțiilor și regulilor apte să o asigure. Ea se rezolvă veghind la calitatea legilor, dar și la sensul acestora și la respectarea lor. De la teoria alienării a lui Hegel, trecând prin Marx și Nietzsche, la Foucault și Rorty, mai nou la cardinalul Reinhard Marx și Brandom, s-a abordat, de fapt, cu optici inconfundabile, integrarea socială. Oamenii vor, firește, mereu mai mult, dar, înainte de orice, ei vor ca în conviețuire să-și regăsească aspirațiile. Tema cheie aici este justiția curată.
În societățile noastre, cuplarea „integrării în sistem” și a „integrării sociale” a rămas o chestiune deschisă. Intre timp, avem, se știe, o veritabilă cultură intelectuală în jurul ei. Bunăoară, Husserl a circumscris sfera a ceea ce se poate socoti de la sine înțelesul vieții („lumea trăită a vieții)”, care nu ar trebui subestimată. Parsons a privit cele două integrări ca „acțiuni” și le-a plasat într-o „convorbire”. Luhmann a considerat sistemul și societatea în optica stăpânirii „complexității”. Habermas a propus eliberarea „lumii trăite a vieții” de presiunile sistemului și luarea relației cu celălalt ca reper al unei reconstrucții instituționale.
Un pas nou trebuie, însă, făcut. Căci, astăzi, suntem constrânși să recunoaștem, alături de cele două integrări, o a treia – „integrarea valorilor”, care le condiționează. Argumentul este că în comunicare avem o realitate care s-a autonomizat ca mediu al vieții și determină ea însăși evenimente. Comunicarea a devenit, din „transformator” al comportamentelor din societate, subiect al istoriei. De valorile ce se răspândesc prin comunicare depind mai multe ca oricând.
Numai că, mai nou, comunicarea, chiar în forma mediilor de socializare, fracturează societatea. Nu numai că o fracturează, dar o inoculează adesea cu minciuna organizată. Știrea falsă, fake news, a devenit industrie în anii noștri. Până și cancelarul federal Gerhard Schröder a trebuit să deschidă proces în tribunal ca să dovedească că nu are păr vopsit, cum se lansase spre a-l discredita. Câți oameni nu suferă din cauza falsurilor care se lansează despre ei, a zvonisticii puse în circulație, a reconstituirilor măsluite? De la lansarea diagnozei de către Steve Tesich (1992) s-a remarcat continuu că ne îndreptăm spre epoca „postadevărului” – din care destui impostori trag deja profituri.
Ca să revenim pe terenul acestor zile, distrugătorii de vitrine și incendiatorii de la New York sau Paris nu s-au creat ieri. Problema integrării sociale ca parte a unei democrații luminate a fost prea mult timp expediată sub preș, iar acum explodează în forme neașteptate. Valorile din comunicare suscită încă prea puțină atenție. Ca efect general, perceptibil, nemulțumirile au urcat iarăși la violențe, iar tensiunile cunosc o nouă ediție.
Toate acestea se petrec deoarece integrarea în societate are fracturi. Spre ilustrare, mediocrația și, nu o dată, prostocrația au înlocuit meritocrația, de care democrația rămâne legată. Abuzurile celor care ocupă funcții publice sunt curente, iar reacția promtă a slăbit. Lipsind priceperea și cultura, rolurile publice se exercită bățos și sterp, ca un fel de proprietate. Justiția devine injustă din momentul în care legile sunt socotite instrumente, iar serviciile secrete fac protocoale de cooperare cu judecătorii. Crezul democratic – „tu poți să ai dreptate, eu pot să greșesc, dar noi împreună va trebui să găsim soluția” – este disprețuit. Nemaiavând încredere în instituții, tot mai mulți cetățeni caută rezolvări pe cont propriu.
Pentru cel care ia în serios integrarea, lecția este simplă. Poți fi integrat în sistem, dar dacă integrarea socială are fracturi (cum este, de pildă, discriminarea în aplicarea legilor, care revine în actualitate cu o nouă prospețime!) se ajunge la proteste. În absența valorilor integratoare, se poate ajunge la conflicte.
Azi dau de fapt bătăi de cap fracturile integrărilor. „Integrarea socială” este în suferință, iar „integrarea valorilor” preocupă prea puțin. Se impune, totodată, și o altă lecție. Anume, că nu se poate trăi din pictarea rivalilor, din spectrul amenințărilor, din atacarea altora, cât timp tu nu ești în stare să creezi o realitate pe măsura aspirațiilor cetățenilor. Din faptul că rivalii sunt cum sunt, nu rezultă că tu ai dreptate și ești de neînlocuit.
Slăbirea integrării la care am asistat în ultimul mai bine de un deceniu se petrece în același timp cu un proces de descompunere. Este vorba de descompunerea internaționalismului – adică a acelei înțelegeri a lumii după care decizia ar trebui mutată în afara comunității, spre un centru. Un centru creditat utopic cu capacități de a rezolva orice, de la mărirea schimburilor comerciale, la fericirea individuală!
Firește, am pierde dacă nu am lua în seamă observația lui Kant – ca om mă raportez măcar mental la lume, nu doar la comunitatea locală, regională, națională, din care fac parte. Am pierde dacă nu am accepta, precum Terențiu, că sunt om și nimic din ceea ce este uman nu mi-e străin. Există, putem spune, o aspirație naturală la trecerea continuă dincolo de orizont. Până și un gânditor al „diferenței”, reactiv adesea la simplificări, precum Heidegger (Gesamtausgabe, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2019, Band 98) și-a asumat că „într-o zi, deoarece planeta pe care locuim devine tot mai mică, iar lumea și lucrurile ei pe Pământ tot mai mari, trebuie ca lumea și lucrurile ei de pe Pământ să devină unite și simple…“(p.362) în derularea lor.
Numai că din imagini sau din aspirații nu rezultă că undeva, dincolo de mulțimea comunităților, există un organism capabil să rezolve toate problemele. Din imagini, aspirații și chiar concepte nu rezultă că ele sunt și realități.
Știm prea bine că, mai ales după reconcilierea chino-americană (1972) și acordurile de la Helsinki (1975), în lume s-a instalat tendința nu numai spre înțelegere, ci și spre formarea de mari unități. S-a crezut că statul național este restrictiv în raport cu imperativele economiei electronizate și digitalizate, că este reticent la libertățile și drepturile fundamentale și că, la limită, devine etnostat. Globalizarea, formarea Uniunii Europene, emergența unui soi de internaționalism juridic – al promovării nu atât a valorilor, cât, din nefericire, a evaluărilor stabilite nu se știe unde și de care nimeni nu răspunde – au fost urmările. S-a crezut că transferând atribute ale statului național (începând cu economia) și despovârându-l de suveranitate, se rezolvă problemele.
Realitatea a contrazis această credință. Domenii cruciale ale vieții oamenilor nu funcționează fără statul național. Jürgen Habermas a observat că nu poate fi asistență socială evoluată (Die postnationale Konstellation. Politische Essays, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998). Pierre Mannent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006) a arătat că nu poate fi democrație fără stat național. Am argumentat că nici dezvoltarea unei țări nu se poate atinge fără stat național funcțional (A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). În ultimii ani, s-a impus adevărul că nu poate fi nici apărare în fața „justiției” injuste, pandemiilor și infodemiilor fără administrație națională competentă.
Și după experiențele ultimilor cincisprezece ani, se poate spune că este pe căi greșite internaționalismul care presupune golirea de competențe a statului național. Se vede bine aceasta în Uniunea Europeană. De la Barosso încoace, aceasta lucrează infim la aprofundarea chibzuită a unității. A ajuns să conteze mai mult improvizația birocratică de la Bruxelles decât vocea celor implicați, care cunosc situația și sunt singurii care o pot rezolva.
Nu internaționalismul ca atare este problema, căci trăim de fapt în aceeași lume și este mereu de învățat din experiențe mai bune, ci neînțelegerea lui. Cum spunea tot Heidegger, internaționalismul este firesc dacă este ieșit din națiunile însele (p. 23), nu impus acestora. Mai ales într-o lume ca cea în care trăim, legată lăuntric prin nenumărate fire!
Să recunoaștem că „integrarea socială” a fost subestimată în ultimele decenii și că abia începe examinarea „integrării valorilor”. Or, fără aceste integrări, viitorul este deschis spre orice eventualitate, unele chiar dramatice. Să mai recunoaștem că ingerințele din afară au limite clare – și de legitimitate și de eficacitate.
Dar care este alternativa practică? Teza mea este aceea că din nesigura societate a „postadevărului” nu se poate ieși fără schimbări instituționale ale democrației însăși. Ele constau, legislativ vorbind, de pildă, în asigurarea controlului cetățenilor asupra aleșilor după momentul alegerii, în restabilirea condițiilor meritocrației, în abolirea desemnărilor personale în funcții publice, în întărirea garanțiilor de dreptate în justiție, în elucidarea libertăților și drepturilor civile în sfera comunicărilor electronice, în readucerea sub control democratic a exercitării funcțiilor publice.
Este nevoie din nou de ieșirea din înțelegerea simplistă a societății și a venit ora reasumării de sine a statelor naționale. Etnostatul nu este soluție, dar nu este soluție nici internaționalismul birocratic. Ambele sunt de depășit astăzi spre reasumarea statului de către națiunea civică, în cadrul unui cosmopolitism ce rezultă din nevoile unui astfel de stat și nu caută să-i ia capul.
Toate acestea presupun implicare. „Silence is complicity” spune o maximă. Acest adevăr simplu, prea puțin respectat, a fost amintit zilele trecute de șeful poliției din Minneapolis: cine asistă pasiv la crimă devine complice. Câte abuzuri, distrugeri, degradări, crime nu au loc pentru că cetățenii stau, privind doar, la cei care le comit?
„Asistent P.”, pacat ca interventiile tale se reduc la trimiteri la lucrarile Profesorului si nu dezvolta cu puteri proprii temele abordate! Cred ca si acesta este motivul, bineinteles raportat la toti cititorii, ca vizitatorii, respectiv comentariile se imputineaza si e pacat, avand nevoie de impresiile celorlalti pentru a-si verifica propria
interpretare. Se iroseste astfel un prilej de imbogatire in toate directiile, inclusiv in ce-l priveste pe Profesor, care are astfel ocazia sa-si perfectioneze instrumentarul! Cum spuneam, mai presus de detalii si sustineri punctuale
conteaza mesajul principal si acesta este „necesitatea schimbarilor institutionale ale democratiei”! Trec peste faptul ca acest mesaj, chiar daca altfel formulat si cu alte intentii, il regasim la „expertii” din spatele si care traduc in „concepte” aceste destabilizari si sustin ca democratia dispune de instrumentele controlului „alesilor”,problema fiind
ca acest control e blocat de „alesi” prin instalarea in fruntea institutiilor respective a unor slugi credincioase.
Si revenim la ce sustin cu alte ocazii, necesitatea limitarii drastice a prerogativelor unei persoane indiferent ca e presedinte de tara, de camera parlamentara, de institutie de forta, in prim plan fiind impiedicarea numirii personale
in functii importante a celor din aval! Nu doar Justitia trebuie reformata, ca si legile ordinare si fundamentale, ci
cu prioritate trebuie jugulata posibilitatea subminarii democratiei folosindu-i instrumentele…
Îmi pare rău că trebuie să intervin. Domnul Andrei Marga nu pune accent acum pe identitate. L-a pus, într-o viziune sistematic elaborată mai recent în volumul Andrei Marga, Identitate națională și modernitate (Libris, brașov, 2018). Pe mai mult de 300 de pagini. Ca să discutăm pe fapte! Și – dacă ne referim la concepția pe care o apără contemporanii noștri – ca să luăm în seamă concepția întreagă.
„Asistent P.”, mult ti-a trebuit ca sa folosesti un limbaj elegant, dar sa stii ca nu am pus la suflet fiind in pofida
vehementei mele un tip tolerant care prefera ideea sfredelitoare atacurilor la persoana, chiar daca uneori sunt nevoit
sa devin dur pe acelasi motiv invocat de tine, faptul ca mi se interpreteaza gresit mesajele. Te asigur ca delimitez exact globalismul miliardarilor bolsevici de internationalismul ideologic marxist! Lasand la o parte gluma, pt tine,
cele doua concepte au fost intrepatrunse imediat dupa 1848, marsaluind intr-o industrializare accelerata, insotita de fortarea crearii unor infrastructuri de comunicatii feroviare-telegrafice si navale in tari inapoiate, ratiunea fiind pregatirea conditiilor purtarii unor razboaie mederne, cu deplasari rapide a trupelor, cat mai nimicitoare, globale,
macelurile bolsevice mondiale, ajungand la formele aberante de astazi! Ce au fost aceste maceluri mondiale decat forme
agresive de paralizare a Planetei? Ce se intampla azi e o repetare obstinata a aceluiasi scenariu pe o noua…scena!
Pentru mine nu se poate separa „integrarea”, oricat de frumos si logic e prezentata de acest scenariu! Pentru mine nu e intamplator ca exact in acest context RasPutin a impus o lege militara care permite utilizarea ripostei nucleare la orice atac conventional masiv! Despre Baroso si Juncker, dar si alti sute/mii de „figuri ratacite ale istoriei” scriu aici de ani de zile semnaland ca NU SUNT RATACITE, fiind instalate precis si cu repertoriul servit de la Centru. Si am dat exemple nominale inclusiv din tarile fostului Lagar de Concentrare, toti securisti cu state vechi si odraslele lor si atunci unde ni se propune sa ne integram? Simt ca Profesorul realizeaza ce se intampla si a dat subtil semnale prin
accentul pus pe identitatile nationale ce nu au dreptul sa fie sterse prin…integrare!
Vrem sau nu spectacolul anarhist organizat in SUA ce tinde sa se internationalizeze ne intoarce in trecutul pe care
oricat vor unii sa-l uite pt a organiza integrarea in societatea planetara, ne ajunge din urma prin indivizii acelui trecut si urmasii lor, al organizatiilor subversive create cu peste un secol in urma care la vedere sau nu au pus la cale toate destabilizarile cunoscute istoric in patria democratiei! In acest sens mi-ar place ca Proful sa ia pozitie. Ce se intampla in SUA tine de 0 conjunctura ce nu poate fi intamplatoare, pandemia ce ucide vieti, distruge prin paralizare societatea americana. E adevarat, protestarii din valul doi axat pe devalizari au probleme de integrare in societatea celor puternici,dar reala problema e valul unu,asasinii de elita incendiatori, paramilitari dezintegratori! Proful a identificat exact capacitatea Justitiei SUA de a corecta erori judiciare, fapt ce face si mai condamnabila complicitatea prin interventie declarativa, politica, media, personalitati in favoarea destabilizatorilor incendiatori ce aplica legea…talionului! Invoca statul de drept in plina escaladare anarhica. Faptul ca Proful a facut deja unele aluzii privind interpretari contradictorii, pt Dansul vadit conspirationiste le pun pe seama minimalizarii vocilor tot mai vehemente acuzand recrudescenta „neomarxismului”. Si ca un reper, de zeci de ani noile generatii de studenti, tineri in general manifesta in SUA folosind recuzita de propaganda si sloganuri ale parintilor anarhismului de la sfr sec 19, Alexander Berkman-Emma Goldman care au militat pe toate meridianele, pornind din Rusia mult mai celebrilor Bakunin, Printul Kropotkin, Tolstoi, scriitori/militanti cu arma in mana ce promovau anarhia ca instrument de distrugere a statului vazut si de seful lor Marx ca obstacol in crearea societatii fara exploatatori, doar cu exploatati. Homosexualitate, iubire libera, USR-Söros, neomarxism!
@Janos,”Profesorul Ciurdea”,Teodor,eventual si „parintele Damaschin”,care astazi lipseste din post:))))
„Betia de cuvinte „descrie pe deplin acest articol!
( Beția de cuvinte este titlul unui articol subintitulat “Studiu de patologie literară”, scris de Titu Maiorescu și publicat în 1873 în „Revista Contimporană”, în care satirizează fraza supraîncărcată și, prin aceasta, confuză, numind boala de care suferă flecarul ,“lipsă de idei”)
Corector, este cazul să te corectezi drastic. Și eu pot să-ți aplic romanul despre Tănase Scatiu sau Dinu Păturică. Faptul că Titu Maiorescu a scris beția de cuvinte nu înseamnă că a făcut-o pentru vreunul din jurul nostru. Pune Mâna pe un manual de logică de clasa a opta, ca să înveți că în ce zici este numai un sofism jalnic. Te bagi în ce nu pricepi și reduci cultura la cîteva titluri pe care l-ae reținu înainte de pauză. Așa că la carte, căci nu ai ce corecta!
Da, mă corectoare, numai că sărăcia de noțiuni este o boală mai grea decât bogăția de cuvinte! Cred că ești de acord! Uită-te bine la tine – nu pricepi nici o noțiune – cu pregătirea ta de scriitor de cafenea. Este normal că, nepricepând noțiunile, le socotești cuvinte. Se întâmplă proștilor și prostofililor. Zic să iei un dicționar de noțiuni și spoi să grăiești ceva.
Mda…asa pare dar acesta-i stilul domnului Marga si deformarea profesionala a oricarui profesor valoros. Problema pe care o pune dansul este (la modul concis) Statul National Roman versus U.E. si…ei, aici-i aici, cum le impacam pentru ca este evident ca pentru Romania incep sa devina contradictorii. Si mai concis : Iohanis si pleiada lui ne spun”stati supusi si ne va fi bine”. PSD-ul si Pro, mai ales Ponta, ne spun „Da, vrem cu U.E. dar vrem sa fim noi romanii, sefi in tara noastra” Ireconciliabil ? Se pare ca da, Germania,Olanda,Austria nu accepta Romania in club decat in conditiile in care se lasa mulsa fara niciun cuvant !
De data asta o abordare mult mai complexa ce incearca sa „integreze” aspecte eterogene dupa ce au fost tratate in mod separat rezultand un corp analitic armonios care unora le depaseste intelegerea fixati fiind in elementele eterogene
pe care nu le pot depasi.Indiferent de brizanta sau caracterul aparent inofensiv al unor aspecte din analiza, ceea ce trebuie sa-l preocupe pe receptor este mesajul si acesta devine cu atat mai interesant cu cat ii provoaca interesul de a-l descifra corect. De data aceasta sunt nu numai surprinse realitati si aspecte mai putin sesizabile unora, dar si propuneri principiale de iesire din impas,chiar daca nu se indica modalitatile de implementare. Ceea ce mi-a „vermißt”
in mod deosebit,aducerea tangentiala in discutie a „democratiei capitaliste” si ceea ce m-a surprins a fost inlocuirea brusca a „globalismului” cu „internationalismul”. Avand in vedere „sensibilitatile” mele marxiste faptul e cu atat mai grav cu cat a fost invocat Marx insusi si pretinsul sau stranepot, ca si o serie de ganditori dragi autorului! Cu mai mult curaj aceasta analiza se impunea asternuta pe hartie imediat dupa ce virusul bolsevic chinez a paralizat Planeta!
Si cel mai important, in Romania nu numai Justitia trebuie restructurata in prim plan fiind destructurarea statului securist, altfel vorbim…discutii!Tarile Colhozului Bolsevic european nu au fost lasate sa se descurce singure, acest Colhoz a impus prin lipsa de reactie criminala o lipsa de reactie la fel de criminala a „colhoznicilor!Nu a fost vorba
de o „neglijenta”, ci de o strategie la fel cum anarhismul din SUA e aplicarea strategiei aceluiasi „internationalism”
al Comintern. In ce priveste parodia cu „scuzele”, modelul l-a introdus cominternistul Willy Brandt sub coordonarea celebrei agente leniniste Alexandra Kollontai, responsabila in Comintern de Tarile Baltice. Trecutul e mai prezent ca oricand in prefigurarea determinista a viitorului…
Să avem pardon, Charlie! Trei chestiuni: 1. nici un autor din lume nu spune într-un articole de probabil 6 -7 pagini computerozate totul. O opinie se judecă după ce spune, nu după oceanul celor pe care nu le spune și din banalul motiv al spațiului. 2. atenție globalismul este una, internaționalismul edste alta. Profesorul marga a tratat relație celor două, dacă interesează interlocutorul meu, în cartea După globalizare (Meteor, București, 2019). El a spus în în articol la ce internaționalism se referă. El este de acord cu Terențiu și Kant, dar nu cu Barosso, Junker și alte figuri rătăcite ale istoriei; 3. domnul Marga nu a vorbit, ca tine, de democrație capitalistă. El a scris împotriva ideologicării democrației. Îmi pare rău, dar un autor cu sistematica pe care dânsul a făcit-o publică, prin scrieri, trebuie analizat mai exact. Să ne bucurăm că cineva scoate din banalități și rea credință chestiuni esențiale ale vieții românilor.
asta e un nonsens:
„În locuri dintre cele mai civilizate din lume, cetățenii protestează împotriva discriminării.”
Daca exista discriminare in tarile in care se demnostreaza inseamna ca nu exista civilizatie!
Statul a fost atacat din toate partile. Pe de-o parte „privatul” , sub acoperirea sloganului diversionist ca „statul este cel mai prost gospodar,’ a acaparat prin metode imorale tot ce a putut de la stat. Pe de alta parte institutiile, organizatiile, aliantele suprastatale si corporatiile transnationale au luat tot ce-au putut de la stat. Astfel incat, in prezent majoritatea statelor sunt datoare. La cine sunt datoare statele? Este necinstit ca in aceste conditii sa-i ceri statului sa se ocupe de sanatate, invatamant, aparare si mai ales sa-i ceri statului sa-i ajute pe privati! De ce si cu ce „statul prost” sa ajute „privatul destept’? In plus toti cei care reusesc sa obtina o dregatorie in institutiile statului (de la comuna, oras, judet, tara) sau in cele suprastatale(UE, NATO…) sau in corporatii transnationale urmaresc in special sa faca pe plac stapanilor locali sau stapanilor mondiali ai democratiei. Nu le mai ramane timp si nici nu prea au voie sa se mai ocupe si de nivelul de viata, al cetatenilor simpli. Sunt multe straturi de birocratii (comuna, oras, judet, tara, UE, NATO…), dar oare cunosc si se ocupa de nivelul de viata al oamenilor simpli?
Gargara de la scoala duminicala!Un articol eclectic(din gr. eklektikos)!De acolo un buca-țic,de dincolo un buca-țic si iote o asa frumusata de imbinare mecanică a unor idei, concepții, puncte de vedere eterogene și opuse.
Talmeș-balmeş!
Corectoare de serviciu securist, vezi că te demaști. Nu discuți tema – se vede că nu o stăpânești – dar faci perorații. Vezi că este un articol foarte organizat pentru minți organizate. Așa și eu pot spune că zisul corector a fost ieri să vadă dacă oamenii sunt liberi sau l-a aplaudat pe Ludi la coadă! la plibare poate fiecare să-și lase mintea. Mai treci pe la citit și la învățat buna cuvință. Că tare nevoie ai de ea! Că ești plătit nu scuză nimic!
Zișilor corectori veniți de la colportări zise literatură ar trebui înainte de toate să li se explice că aici edste vorba – sociologic și filosofic vorbind – de criza inregrării. Domnul Marga o pune pe seama slăbirii integrării în sistem ca urmare a slăbirii integrării sociale și a valorilor neintegrative pe care le răspândește societatea media. Este un punct de vedere. Cu formația domniei sale la Max Weber, Parsons și Habermas este normală. Și au cred că treb uie să distingen integrările pentru a explica violențele de astăzi. Căci despre asta este. Desigur, distincțiile mai trebuie rafinate pentru a fi operaționale.
Băieții ăștia cu sarcină de la partid să urmărească autorii cu voce ar trebui să fie învățați – căci se vede că la timp nu au învățat – că nu convinge decât pisica dând cu bățul. Nu au vreo opinie în ce se discută, dar caută orice să împiedice oamenii să citească textul. Corectorul este cel mai bun exemplu – nici o idee în ce se discută, dar palavre pentru pisici cîte vrei. Cultivați-vă, nenicilor, că vine seara pentru voi!
Ca de obicei, domnul Andrei Marga cu subiecte proaspete, vitale, tratate cultivat și fără menajamente. Da, intelectual veritabil!
Pe vremuri stam mult prin gara…pentru ca eream stagiar si faceam naveta. Intr-o gara mica cand treceau 2 trenuri pe zi si asteptam trenul 1 ora. Printre sinele trenului ereau traverse de lemn. De multe ori crestea floarea soarelui sau chiar porumb fara sa le semene nimeni fara sa le sape fara sa le ude.
In tara asta traim. Unde Bogatia este peste tot.Dar noi nu o vedem.
Vina este a statului capusat de straini. Daca dadeau tractoare si utilaje la familiile tinere acum eream departe. Dar vechii securisti…ca si Bashinescu au pus mana pe pamant si nici nu le lucreaza ei…le dau la straini in arenda.