INTERVIU Fiul disidentului Gheorghe Ursu: N-am avut o genă a lașității, dar din cauza regimului comunist foarte puțini îndrăzneau – Partea I 

S-a vorbit mult în ultima vreme despre nevoia de justiție și despre eroi. Despre curajul care poate avea reverberații adânci în întreaga societate într-un moment important. Curajul unui singur om de a spune adevărul.

Un astfel de om a fost și inginerul Gheorghe Ursu, ucis de Securitatea comunistă în 1985 pentru insistența sa de a rămâne vertical și de a spune adevărul în lumea dominată de minciună a regimului Ceaușescu. Ca el au fost mulți alți eroi rămași anonimi, deocamdată, dar față de care avem o datorie, ca societate. Cel puțin așa crede Andrei Ursu, fiul disidentului anticomunist Gheorghe Ursu.

Gheorghe Ursu era șef de șantier la blocul Patria de pe bulevardul Magheru din centrul Bucureștiului, grav avariat după cutremurul din 4 martie 1977. Seismul a fost unul din cele mai mari din istoria recentă a țării noastre și a ucis aproape 1.400 de oameni

în capitală. Imediat după cutremur, s-au constituit echipe de specialiști care au evaluat pagubele, iar în curând au început lucrările de consolidare acolo unde clădirile puteau fi salvate. Întreg mapamondul a fost impresionat de tragedia cu care ne confruntam, în România au început să sosească din toată lumea nu doar mesaje de susținere, ci și ajutoare pentru miile de oameni rămași fără case.

Totodată, România primea și multă atenție din partea opiniei publice internaționale. În toiul acestor eforturi salvatoare, la doar câteva luni de la cutremur, Nicola
e Ceaușescu a oprit brutal lucrările de consolidare, astfel încât blocurile de locuințe afectate au fost doar parțial puse în siguranță, stâlpii de susținere ajungând doar la primele două sau trei etaje din întreaga clădire. Așa au rămas până în zilele noastre, în marea lor majoritate.

Inginerul Ursu a denunțat public acest act iresponsabil și criminal al lui Nicola
e Ceaușescu, printr-o scrisoare care a ajuns în 1978 cu mari eforturi la Paris, la radio Europa Liberă, postul de radio din afara țării care reprezenta o tribună a adevărului despre regimul Ceaușescu. Gheorghe Ursu a fost singurul care a avut curajul să critice public decizia lui Nicolae Ceaușescu de a nu consolida clădirile din București care fuseseră afectate de cutremurul din 1977.

A plătit cu viața câțiva ani mai târziu acest gest de mare curaj. A fost arestat de Miliție în septembrie 1985, i s-a intentat un proces de drept comun pentru deținerea de valută, după ce, în urma perchezițiilor de acasă, au fost găsiți 17 dolari americani.

În fapt, era anchetat de Securitate și somat să se dezică de adevărurile pe care le dezvăluise în scrisoarea către Europa Liberă și să-și denunțe prietenii și apropiații. Au urmat două luni de bătăi cumplite din partea anchetatorilor – în principal ofițeri de Securitate, dar și din partea unor deținuți de drept comun. După anchetare, disidentul Gheorghe Ursu era bătut constant în celulă de doi deținuți, Marian Clită și Radu Gheorghe, puși special acolo de Securitate ca să-l tortureze.
Inginerul Ursu a murit la 17 noiembrie 1985 în Spitalul Penitenciarului de la Jilava.

Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la moartea sa și 35 de ani de când fiul său, Andrei Ursu, încearcă din răsputeri să facă dreptate în ceea ce a devenit un proces istoric și plin de semnificație pentru întreaga societate. Cei doi ofițeri de Securitate acuzați de uciderea prin torturare a inginerului Ursu, Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, au fost achitați definitiv în 2023, printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie care a născut controverse și a revoltat întreaga societate.

În decembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a revenit asupra acestei hotărâri și procesul s-a reluat în martie 2025. Unul dintre inculpați, Marin Pârvulescu, a decedat în cursul acestui an, la vârsta de 85 de ani. Celălalt inculpat, Vasile Hodiș, în vârstă de 72 de ani, a lucrat în SRI după 1989 până la începutul anilor 2000. Ulterior, a fost director al Direcției juridice din Direcția Vămilor și apoi director al aceluiași departament de la Agenția Domeniilor Statului.

Am stat de vorbă cu Andrei Ursu în decembrie, o lună simbolică pentru comemorarea Revoluției anticomuniste din 1989, dar și pentru că la 17 decembrie a avut loc o nouă înfățișare în procesul care este acum din nou pe rol.

Până acum, trei persoane au fost condamnate în acest caz: colonelul Tudor Stănică, pe atunci şeful Miliţiei din Capitală, colonelul Mihai Creangă, adjunctul său, şi Maria
n Clită, colegul de celulă al disidentului.

Tudor Stănică, condamnat la 10 ani de închisoare, nu a făcut nicio zi de detenție invocând motive medicale de mai bine de două decenii încoace. Mihai Creangă a scăpat după zece ani, iar deţinutul de drept comun Maria
n Clită a ieşit din puşcărie după nouă ani pentru bună purtare. În prezent, Clită este din nou în penitenciar, unde execută o condamnare de 14 ani primită în Danemarca, fiind acuzat de uciderea unei stewardese.

🔴 Cotidianul: Procesul Gheorghe Ursu care a fost reluat în acest an este important pentru a face dreptate memoriei acestui inginer disident, dar și tuturor victimelor regimului comunist.

Andrei Ursu: Procesul este abia la început, e vorba de o revizuire a cauzei, iar la fond și la apel a durat de fiecare dată câțiva ani. Sunt mulți martori, au mai rămas destui în viață, deși unii s-au prăpădit, până la urmă și unul din inculpați a trecut în neființă, dar a rămas unul și mergem mai departe cu procesul, care este practic la reînceput. Deci vor fi audiați din nou martori și probabil că va mai dura, cred eu, vreun an.

Deși acesta e un proces care e departe de a fi la început, el durează deja de 35 de ani. V-aș ruga să ne spuneți de ce este important acest proces pentru dumneavoastră și, de fapt, pentru noi toți. Luptați cu înverșunare și cu o deosebită reziliență de atâția ani să faceți dreptate într-un caz care pentru unii este elucidat, pentru alții este încă o enigmă, iar pentru unii nu își are rostul.

Da, noi considerăm că își are rostul, nu numai pentru noi, pentru memoria tatălui meu, pe care l-am iubit și care merită să i se facă dreptate în sine pentru lupta, pentru curajul lui, pentru ce a făcut el pentru a conștientiza riscurile seismice din acest oraș. El, efectiv, a refuzat să se dezică de scrisoarea citită la Europa Liberă, pe care o scrisese încă din 1978. Când l-au găsit până la urmă – mai scrisese și alte scrisori între timp -, dar în 1984, în decembrie, chiar pe vremea asta îi cotrobăiau prin birou și au găsit, au aflat că el a fost autorul acelei scrisori. În anchetă i-au cerut să se dezică de acea scrisoare, în care îl acuzase pe Ceaușescu de crimă. Nicolae Ceaușescu dăduse un ordin efectiv criminal care a pus în pericol sute de clădiri, iar acel pericol planează asupra Bucureștiului și azi.

După cutremurul din 1977, din martie.

După cutremurul din 1977, în 4 iulie 1977, Ceaușescu a ordonat să se sisteze toate consolidările la blocurile afectate. Era un ordin pe care toți inginerii l-au considerat foarte periculos, foarte mulți s-au arătat scandalizați, dar între ei. Le era frică, era o teroare, efectiv. Securitatea urmărea mișcările, mai ales după acea ședință. Ceaușescu nu a vrut să se știe că el a dat acel ordin.

A fost o ședință secretă, cu ușile închise.

O ședință secretă, dar cu toți șefii de institute, toți membrii comisiilor care expertizaseră clădirile și le declaraseră în pericol. Sunt aceleași clădiri care se află și astăzi în pericol, sunt alea cu bulină roșie, câteva sute, dar cu tot cu cele cu alte grade de urgență și de periculozitate sunt cam două- trei mii de clădiri care trebuie consolidate. Sunt unele într-un pericol iminent care, dacă avem un nou cutremur de aceeași magnitudine ca atunci, se vor dărâma și vom avea mii de victime, poate chiar zeci de mii după unele estimări – depinde de modul cum se face estimarea și când lovește cutremurul. Tatăl meu a simțit, a știut, ca și ceilalți ingineri, că exista un mare pericol. Era un profesionist și avea această conștiință, datoria față de locatari. El a încercat să mai consolideze chiar după, peste ordinul lui Ceaușescu.

S-a oferit, chiar, să plătească turnarea unor stâlpi din banii lui.

Da, da. Eu nici n-am știut lucrul ăsta, l-am aflat ulterior din dosarele Securității de la CNSAS. Securitatea îl luase la ochi încă de atunci și spunea „inginerul Ursu încearcă să mai consolideze, chiar dacă plătește din propriul salariu”. N-a reușit să consolideze întreaga clădire, era foarte mult.

Lucra la blocul Patria.

La blocul Patria, care și astăzi trebuie consolidat cât mai urgent, e într-o stare îngrozitoare de degradare, o stare de pericol foarte mare pentru locatari și este foarte trist că se tărăgănează lucrările acolo, dar să sperăm că se va consolida. Bani am înțeles că există, un proiect s-a pus în mișcare. Dar trebuie făcut cât mai urgent, fiindcă, efectiv, cutremurul poate să vină oricând, în clipa asta. E o chestiune de timp, iar timpul e din ce în ce mai scurt, fiindcă avem o anumită periodicitate a cutremurelor din Vrancea și deja a cam trecut termenul. Este un mare pericol.

🔴 Voiam să vorbim și despre tatăl dumneavoastră, să evocăm figura tatălui dumneavoastră, pentru că pentru această ambiție de a-și dori să continue lucrările de consolidare – salvatoare pentru clădiri și pentru oamenii care le locuiesc- a plătit cu viața. A scris o scrisoare de protest pe care a reușit să o facă să ajungă la Europa Liberă, acest post de radio care emitea dintr-o lume liberă pentru o lume neliberă cum era România atunci. Era un post de radio care emitea din străinătate și care se asculta în mod clandestin în România, de unde oamenii puteau să spună lucrurilor pe nume. Acolo erau Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, ei vorbeau fără teamă și fără menajamente despre realitatea îngrozitoare din România. Acolo s-a citit această scrisoare pe care a trimis-o tatăl dumneavoastră. Ce s-a întâmplat cu scrisoarea?

El a încercat să o trimită imediat atunci, după ședința din iulie 1977, când și-a dat seama că nu mai poate să consolideze. A venit acasă, ne-a spus „ăsta e criminal, trebuie să fac ceva”. Era disperat. Scria chiar și în jurnalul lui, „trebuie să fac ceva” și a scris acea scrisoare cu datele pe care le avea chiar atunci, la cald, și a încercat și m-a implicat și pe mine. Am fost împreună la târgul TIBCO, așa se numea pe atunci Târgul Internațional București. Și era acolo la standul belgian o doamnă pe care o recomandase un prieten de-al tatei, Camil Baciu, de la Paris. Era o doamnă care avea cetățenie română, dar și belgiană.

Și deci, teoretic, ar fi putut ajuta. Ce vârstă aveați dumneavoastră?

Eu eram tânăr, nu eram chiar copil. Și tatăl meu s-a gândit că poate e mai bine să intru eu pe fir, ca să zic așa. Aveam 19 ani în 1977 și a spus, haide, du-te să vorbești cu fata asta, că e tânără și nu bate la ochi. I-am arătat scrisoarea tatei, am închegat o conversație și ea a refuzat să o ia, când a văzut numele Ceaușescu. Deci pur și simplu era așa o obsesie, o teroare, chiar și pentru străinii care cunoșteau cum merg lucrurile în România, încât a refuzat. Tatăl meu a continuat să se gândească cum să scoată scrisoarea din țară, a făcut cerere de plecare în Occident în excursie, a așteptat un an, i-au dat răspuns negativ, ca de obicei. Tatăl meu nu era un favorizat al regimului.

Să amintim că atunci nu puteai să circuli liber.

Nu se putea circula, era foarte greu de ieșit.

Trebuia să primești permisiune de la partid, de la Securitate.

Exact, absolut. Și tatăl meu chiar asta și făcea. Încerca să plece de fiecare dată când îi venea dorul de plecat și dorința de a călători, de a vedea marile opere culturale și viața Occidentului. O dată la câțiva ani făcea cerere și se ducea întâi la B.O.B., așa se numea- Biroul Organizației de Bază, unde îi dădeau răspuns negativ automat. El se scandaliza și venea cu argumente, „îmi cer dreptul de cetățean, care e consfințit în Constituție”.

El se comporta ca un om liber, de fapt.

Ca un om liber și care lua de bune niște prevederi internaționale. De pildă, în 1974 deja Ceaușescu semnase pactul de la Helsinki. Deci, acest drept era consfințit nu numai în Constituție, dar și în angajamente internaționale. Tatăl meu amintea acest lucru și le spunea „plec singur, copiii rămân aici, muncesc de atâția ani”.

Asta însemnând o garanție că se va întoarce în țară, de fapt.

Era garanția că se va întoarce, dar nu-i dădeau drumul. Mergea la organizația de sector, unde era același joc și același aviz negativ. Mergea la organizația de la capitală – la fel. Totdeauna, cu precizie, era un fel de ritual. Ajungea cu o scrisoare la ziarul Scânteia, că nu mai avea cui să-i scrie, i-a scris și lui Ceaușescu personal. Deci era, de fapt, o scrisoare adresată lui Ceaușescu, cu o copie la Scânteia, adică să fie publică. Dar, evident, nu era publicată niciodată, nu ajungea la Ceaușescu.

Securitatea, în general, îi dădea drumul să plece, din cauză că se gândeau „ăsta e prea căpos, e un risc”. Ulterior am descoperit la CNSAS că Securitatea avea un principiu, discernământul politic și juridic. Deci dacă într-un caz, chiar la nivelul ăsta, un om care încerca să iasă legal din țară făcea atâta tam-tam, cu atâta tenacitate își cerea dreptul, puneau în balanță- care e riscul mai mare? Să facă greva foamei și să iasă scandal internațional, sau mai bine îi dăm drumul și aplanăm posibilitatea de scandal? Tatălui meu îi dădeau drumul și i-au dat drumul din nou atunci, în 1978. A durat un an toată povestea asta, după un an i-au dat drumul, a plecat și acolo la Paris, primul lucru cum a ajuns, s-a întâlnit cu Virgil Ierunca și i-a dat scrisoarea.

Și de aici i s-au tras, de fapt, tot șirul de necazuri care au urmat și care au culminat cu o bătaie cumplită, care a dus la moartea lui. Ca să poată fi arestat, i s-a înscenat un proces de drept comun.

Da, de drept comun. Iarăși, în acțiune a fost și în acest caz, pe această temă, discernământul politic și juridic. Asta e chiar explicit în dosarele Securității de la CNSAS. Am descoperit de-a lungul anilor, am publicat studii pe această temă- era un imperativ al disimulării represiunii și, de fapt, al disidenței, al opoziției. Ceaușescu nu trebuia să aibă disidenți și opozanți. Toți cei care făceau acțiuni potrivnice – se numeau ostile sau dușmănoase față de regim- erau dușmani ai poporului, înscrisurile lor trebuiau confiscate, iar ei anihilați. Prin diverse metode de anihilare. Dacă se știa despre ei în Occident, până la urmă riscul era prea mare și erau trimiși în afară.

Erau ceva mai protejați de faptul că se știa de ei.

Da și deseori pur și simplu plecau, cum a plecat Paul Goma și mulți alții. Membrii SLOMR și alții (n.r.: Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, înființat în 1979 de un grup de muncitori de la Șantierul Naval Turnu Severin, ca un mijloc de a apăra interesele salariaților. Membrii sindicatului au fost imediat cercetați, anchetați și arestați de Organele de Partid și de Stat; unul dintre membrii SLOMR, Vasile Paraschiv, a devenit în Occident simbolul represiunii comuniste din România, deoarece cazul său era cunoscut de organizația internațională neguvernamentală Amnesty International– sursa: Wikipedia). Cei despre care nu se auziseră încă prea multe erau trecuți sub acoperirea altor organe. Era metoda Securității, care făcea parte din doctrina prevenției lui Ceaușescu. Să nu se știe că există opoziție. Ceaușescu trebuia să fie „cel mai iubit fiu” și să apară ca un mare om de stat în afară. În această doctrină era prevăzut că, dacă apărea un opozant, trebuia să fie categorisit nebun, sau borfaș, hoț. Efectiv, chiar așa li se spunea, eu am găsit documentele astea în cercetările mele. Era un șef al Securității, Tudor Postelnicu, care în ședințe le spunea: „să-i găsim ca hoți, ca borfași, să nu avem probleme cu organizațiile așa-zise de drepturile omului”.

Pe tatăl meu l-au acuzat de posesia a 17 dolari. Era o acuzație destul de absurdă, că nici pe vremea aia nu erai băgat la închisoare pentru așa ceva. Erau niște monezi care îi rămăseseră din călătorie.

Da, și a fost un motiv de întocmire a unui dosar și prilej ca tatăl dumneavoastră să fie supus unor interogatorii, să fie dus inițial la miliție, care era un fel de poliție de astăzi, dar cu altfel de practici.

Miliția era supusă Securității, de fapt. Securitatea era instituția de forță principală de represiune politică, iar miliția era un organ adiacent.

Era un apanaj, un paravan pentru a face interogatorii, așa cum făcea Securitatea.

Exact, să îi arestăm sub acoperirea miliției. Chiar în raportul Securității pe anul 1985, când tatăl meu a fost arestat până la urmă pentru acei 17 de dolari, au spus: „am rezolvat 120 de cazuri, cele mai multe – 98- sub acoperirea miliției, iar în altele, încă vreo 20, s-a descoperit că erau, de fapt, nebuni și au fost trecuți la spitale psihiatrice”. Deci, practic, aproape toate cazurile din acel ultim trimestru din 1985, Securitatea le-a rezolvat în alte moduri, sub acoperirea altor organe. Pe tatăl meu îl anchetaseră în stare de libertate și strict pe tema scrisorilor la Europa Liberă, a afișelor pe care le ținea la serviciu, niște afișe antitotalitare.

🔴 Erau citate din Simon Bolivar, scrise în secolul XIX, care vorbeau despre tendințe totalitare, despre dictatură și care se potriveau în context și păreau amenințătoare pentru conducerea de atunci. Tatăl dumneavoastră ținea și un jurnal, avea mai multe caiete, avea acest obicei de a ține un jurnal în care apăreau numeroase persoane din viața dumneavoastră și pe care a avut inspirația să le protejeze, să le treacă sub pseudonime.

Da, el a încercat pur și simplu să-i protejeze, când și-a dat seama că Securitatea ar putea să-i identifice și să le facă greutăți prietenilor săi care apăreau în jurnal. Toți aveau dosare de atitudini dușmănoase și ostile față de partid.

Să spunem câteva nume sonore: Nina Casian…

Radu Albala, Iordan Chimet, Anatol Vieru, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Bogza, deci destul de multe persoane care aveau un anumit prestigiu atunci în lumea literelor, erau foarte mulți regizori, Mirel Ilieșiu, era și scriitorul Radu Cosașu și alții pe care tatăl meu i-a atenționat: „vezi că s-ar putea să ai necazuri”. Le spunea în timpul anchetei sale exact ce informații descoperiseră securiștii în jurnalul său, astfel încât să-i protejeze, să știe la ce să se aștepte. Niciunul dintre ei n-a avut nimic de suferit. Și e adevărat că jurnalul a fost distrus, practic, dar în dosarul penal al tatălui meu avem declarațiile tatei din timpul anchetei în stare de libertate și acolo scrie: „refuz să scriu numele lui cutare, fiindcă mi-e prieten”- deci lucruri care pentru securiști erau foarte grave. Torționarul principal al tatei, securistul Marin Pârvulescu, în anchetă, în fața instanței, în timpul procesului a fost întrebat de avocații noștri: „cum vă explicați, cum ați reacționat când Gheorghe Ursu a scris în declarația dată în fața dumneavoastră și semnată de dumneavoastră că refuză să dea nume?” El a zis: „așa ceva nu mi s-a mai întâmplat, aș fi fost sancționat de șeful meu dacă aș fi acceptat o astfel de declarație”.

Deci, pentru ei era de neconceput și asta a spus-o în anii 2020, în timpul procesului din acești ani, omul rămăsese cu această să-i spunem înfrângere, că uite un om căruia n-a reușit să-i smulgă o declarație. Dar, pe de altă parte, este o dovadă în plus pentru ce s-a întâmplat. Tocmai pentru faptul că tatăl meu nu a retractat scrisoarea și acuzațiile împotriva lui Ceaușescu și nu a colaborat cu Securitatea, nu a și-a turnat prietenii, au hotărât să fie trecut sub acoperirea miliției.

Avem toate aceste lucruri documentate în dosarul lui penal, care apropo, ne-a ajuns foarte târziu, în 2014. Am încercat să-l țin ascuns, a fost o întreagă istorie cum a ajuns până la urmă la CNSAS. În acel dosar găsim o notă de la șeful Securității, Iulian Vlad, care recomandă să fie trecut sub acoperirea miliției, fiindcă trebuie, spune Vlad, „să se vadă reacțiile față de și natura relațiilor cu ceilalți prieteni cu concepții dușmănoase”.

Iulian Vlad, fiind șeful Securității din acea vreme, șeful Securității Interne, practic, a condus Direcția a VI-a Cercetări Penale, a condus această anchetă, le-a dat indicațiile să-l treacă sub acoperirea miliției. Atunci s-a produs această turnură, securiștii i-au invocat tatălui meu ca acuzație acest pretext de deținere a celor 17 dolari și l-au arestat pe 21 septembrie 1985 sub acoperirea miliției. Ce e interesant este că a fost luat de la serviciu de securiști, a fost dus la Securitate.

Și șeful arestului miliției a declarat în proces: „Gheorghe Ursu nu era arestatul nostru, era arestatul Securității, el a venit de la Securitate, îl țineau la noi doar de formă, însă era anchetat de Pârvulescu și Hodiș”, cei doi inculpați în proces. Era sistematic bătut, nu primise doar acea bătaie finală, care i-a adus moartea, în mod clar a fost asasinat. Tatăl meu era torturat, era sistematic bătut. Sistematic și ce e interesant, după cum declară martorii – pe măsură ce era mutat în diverse camere, martorii spun că au putut stabili foarte clar progresia loviturilor, a gravității loviturilor la care era supus, inițial la față, la mâini, la palme, la tălpi.

A început să vină la un moment dat cu urme de sânge și uneori, ținându-se de burtă – începuseră să-l lovească la abdomen. După aceea, a fost din ce în ce mai dur, l-au dus la un moment dat la izolare severă, unde a stat în lanțuri timp de trei zile, o zi cu mâncare, o zi cu apă și suspendat în lanțuri. De asta, pe cadavrul său am văzut urme de cătușe până la os. Lucrul ăsta l-a constatat și avocata care l-a văzut în ultima clipă pe 15 noiembrie și a declarat asta în instanță. Deci un tratament de tortură și de anihilare totală.