Între avangardă şi basm

Moştenirea lui Merce Cunningham

Merce Cunningham, care a părăsit această lume în iulie 2009, la vârsta de 90 de ani, n-a fost numai unul dintre autorii cei mai originali, atingând geniul în arta dansului, dar şi cel mai influent în coregrafia ultimilor 50 de ani. Cunningham a fost liderul avangardei americane de-a lungul unei cariere de 70 de ani, fiind o bună parte a vieţii sale şi unul dintre cei mai mari dansatori ai Statelor Unite. În calitate de coregraf a extins frontierele dansului, dar şi ale artelor vizuale şi ale spectacolului contemporane. A creat peste 150 de coregrafii de-a lungul a şase decenii.

El decisese, în perfectă coerenţă cu estetica creaţiei sale de act pur şi unic, că compania sa, instrument al operei lui, îşi va înceta cu desăvârşire activitatea după doi ani, adică în 2011, după ce şi-ar fi îndeplinit toate angajamentele.

Dimpotrivă, conservarea coregrafiilor semnate de el şi eventuala lor reprezentare de către alţii constituie o altă problemă. Mai complexă şi nu foarte clară.

Compania de Dans Merce Cunningham, fondată în 1953, s-a pregătit deci să respecte voinţa fondatorului ei, în timpul celor doi ani de „Legacy Tour”, început în februarie 2010, producându-se în diferite programe cu piese semnificative din vastul repertoriu al coregrafului. „Legacy Tour” se va termina în 31 decembrie 2011 după spectacole în 40 de oraşe. Sunt perezntate 18 lucrări din creaţia lui, relevante şi pentru colaborările sale cu artişti de avangardă, ca John Cage, Jasper Johns, Robert Rauschenberg.

Compania a avut un impact profund şi avangardist încă din 1953, când a fost înfiinţată. Ghidată de interesul lui Cunningham pentru spaţiu, timp şi tehnnologie, ea a forjat un stil distinct, în care dansul a depăşit aproape limitele corpului omenesc. Astăzi este formată din 14 dansatori, 7 bărbaţi şi 7 femei, care evoluează în creaţiile maestrului cu colaborarea unor muzicieni şi artişti vizuali contemporani.

Anul acesta, după spectacolele de la „Joyce Theatre” din New York, în martie, turneul a continuat în Franţa, la Nîmes, în Germania, la Ierusalim. La mijlocul lunii iunie, ea a sosit la Moscova, apoi a evoluat la Festivalul de la Marsilia, iar în iulie s-a întors în Statele Unite pentru un program special, „Merce Fair”, la Lincoln Center Festival, în New York.

Merce Cunningham Dance Company, Antic Meet

Programul s-a vrut variat şi reprezentativ pentru trei perioade diferite ale creaţiei lui Cunningham, întorcându-se de la „CRWDSPCR” din 1993, la „Quartet” din 1982 şi „Antic Meet” din 1958, piesă muzeală, piesă-emblemă, care n-a mai fost prezentată de 40 de ani. Diferită de ceea ce publicul de astăzi este obişnuit să vadă în baletele lui Cunningham, ea rămâne un exemplu de colaborare între coregraf, compozitorul John Cage, cu „Concertul pentru pian şi orchestră”, şi scenograful Robert Rauschenberg. În „Antic Meet”, opera sa cea mai apropiată de teatrul absurdului, el aminteşte de Eugène Ionesco. Într-o serie de fotografii celebre poate fi văzut Merce Cunningham, cu un scaun în spate sau purtând uu pulover fără spate, şi, în jurul lui, cinci dansatoare în costume de paraşutist. În 1958, el îi mărturisea lui Rauschenberg că ideile pentru această piesă i-au venit de la filmul „Fraţii Karamazov”. La prima vedere, „Antic Meet” aminteşte mai curând de filmele mute ale lui Charlie Chaplin şi Buster Keaton. Dar el include un dans pentru două femei, început amuzant, care se transformă treptat într-un fermecător balet. Elemente de decor, o uşă, o cutie mare traversează scena aparent fără niciun motiv. Muzica este plină de efecte staccato. Solo-ul lui Cunningham cu scaunul şi duetul care urmează sunt exerciţii perfecte ale stilului coregrafului, în sensul despărţirii obiectului de asociaţia sa utilitară.

„CRWDSPCR” este o prescurtare a expresiei „Crowd Spacer” şi provine din limbajul „Life Forms”, pe care Cunningham îl folosea la acel moment pentru construirea la computer a mişcărilor corpului. Este o piesă dinamică, cu costume colorate concepute şi distribuite aleatoriu, pe o muzică executată live de autorul John King şi de Talehisa Kosugi, muzician inseparabil de Cunningham în ultimii 30 de ani ai creaţiei sale.

Quartet. Foto Yi-Chun Wu

Piesa, sau evenimentul cum ar fi spus Cunningham, cea mai importantă din program a fost, după părerea criticilor, „Quartet”, reluată şi ea după foarte mulţi ani. Muzica vocal-virtuală a lui David Tudor este produsă de Kosugi cu bateria sa de instrumente electronice. „Quartet” a fost conceput nu pentru patru, ci pentru cinci dansatori, unul dintre ei fiind iniţial Merce însuşi, care avea atunci 63 de ani. Acum, rolul a fost preluat de Robert Swinston, fost asistent al lui Cunnigham şi actualmente „director de coregrafie” al companiei. Este vorba despre un dialog între acest dansator, cu mişcare esenţializată, şi cvartetul format din trei femei şi un bărbat, care evoluează independent de el. Construcţia dansului este minimală, trecerile între mişcări sunt reduse la minimum. O concepţie sobră producând o tristeţe detaşată, un eveniment de dans ce rămâne gravat în memorie.

Spectacolele, în ansamblul lor, sunt interesante şi pentru că prilejuiesc admirarea pe scenă a ultimului grup de dansatori ai companiei care au lucrat direct cu Cunningham, iar în mişcările lor foarte elaborate se poate vedea ultima tuşă a maestrului.

Ultimele două spectacole va avea loc la New York în Park Avenue Armory, în 29 şi 31 decembrie.

O Cenuşăreasă englezoaică

Elisha Willis în Cinderella în viziunea lui David Bintley. Foto Bill Cooper

În coregrafia reputatului David Bintley, pe muzica lui Serghei Prokofiev, spectacolul de la Coliseum din Londra, oferit de „Birmingham Royal Ballet”, a fost un succes fulminant.

În stagiunea din acest an, în Anglia au fost prezentate mai multe versiuni ale acestui balet, dar BBC a decis că aceasta este singura pe care o preia.

Una dintre preocupările lui Bintley în această creaţie a fost distanţarea de celebra coregrafie din 1948 a lui Frederick Ashton. El a schimbat unele personaje şi modul de a reprezenta altele. Schimbarea cea mai evidentă a fost încredinaţrea rolurilor surorilor vitrege unor femei, în timp ce Ashton distribuise balerini în travesti. De altfel, Ashton însuşi şi Robert Halpman rămân inegalabili în realizarea acestor partituri.

Tatăl Cenuşăresei a murit recent şi acest episod apare într-un scurt prolog. Mama vitregă, ce nu apărea în baletul lui Ashton, reapare în baletul gândit de Bintley. Pantofii de dans atât de iubiţi aparţineau mamei Cenuşăresei, dar aceasta îi dăruise unei femei fără căpătâi, care i se păruse misterioasă şi care se va dovedi a fi de fapt Zâna.

Variaţiile Zânelor în primul act sunt bine concepute. Dacă la început protagonista are un aer puţin prea patetic, graţie transformării sale pentru bal, ea apare strălucitoare de frumuseţe. Valsul lui Prokofiev pentru scena balului i-a inspirat lui Ashton un pas de deux genial. Bintley nu se ridică la acelaşi nivel, deşi se dovedeşte un coregraf foarte muzical şi sensibil.

Elisha Willis, excelentă dansatoare, a interpretat rolul titular, reuşind să redea imaginea tristă a tinerei persecutate înainte de a se metamorfoza în prinţesă la intervenţia Zânei-Naşe, interpretată de Victoria Marr. Surorile vitrege sunt amuzante: cea grasă şi lacomă, întrupată de Carol-Ane Millar, şi cea slabă, interpretată de Gaylene Cummerfield, au dat o notă umoristică. Prinţul lui Iain Mackay a fost o revelaţie ca stil şi alură, ca expresivitate în tandreţea arătată Cenuşăresei. Marion Tait, într-o elegantă rochie neagră, a fost o mamă vitregă de o frumuseţe sinistră. Decorurile au fost semnate de Macfarlane.