Intrigi de curte, răzbunări şi superstiţii, dragoste şi ură, dezamăgiri şi speranţe

Fiica eminenţei cenuşii

Romanul aduce în prim-plan una dintre reginele mai puţin cunoscute ale istoriei, Anne Neville. Folosită din copilărie ca pion în jocurile politice ambiţioase ale tatălui ei şi aruncată necontenit între cele două tabere rivale din Războiul celor Două Roze, Casa de Lancaster şi Casa de York, Anne Neville cunoaşte din plin suişurile şi coborâşul roţii destinului.

Văduvă şi orfană la doar 14 ani, hotărăşte să-şi ia viaţa în propriile mâini, căsătorindu-se cu Richard de Gloucester, fratele regelui Edward al IV-lea. Această alianţă îi va aduce cele mai înalte onoruri – tronul Angliei la care a visat tatăl ei, dar şi cele mai mari nenorociri, duşmănii şi, în cele din urmă, chiar moartea.

“Milady mama mergea în frunte – o mare moştenire de drept şi soţia celui mai însemnat supus din regat. O urmează Isabel, pentru că ea e prima născută. Apoi eu: sunt ultima, sunt mereu ultima. Nu văd mare lucru când intrăm în măreaţa sală a tronului din Turnul Londrei şi mama o conduce pe sora mea să facă o reverenţă în faţa tronului, după care se dă la o parte. Isabel se pleacă adânc, aşa cum am fost învăţate, căci regele e rege, chiar dacă e un tânăr aşezat pe tron de tatăl meu. Dar când înaintez ca să-mi fac reverenţa, pentru întâia oară, o văd bine pe femeia pe care am venit la curte s-o cinstim.

Îţi taie respiraţia: e cea mai frumoasă femeie din câte am văzut în viaţa mea. Înţeleg pe dată de ce şi-a oprit regele oştirea când a zărit-o pentru prima oară, iar după câteva săptămâni s-a căsătorit cu ea. Are un zâmbet care se lărgeşte puţin câte puţin şi apoi îşi împrăştie lumina ca surâsul unui înger. Am văzut statui care ar părea greoaie pe lângă ea, am văzut Madone pictate ale căror trăsături ar părea grosolane pe lângă farmecul ei palid, luminos”.

„Este fascinantă înfăţişarea curţii York ca pe un centru al intrigilor.

Philippa Gregory publică un nou roman animat şi convingător, presărat cu intrigi de curte, răzbunări şi superstiţii. Admiratorii şi scriitorii care apreciază stilul ei evocator, bogat în amănunte, personajele pline de viaţă şi povestea fascinantă istorisită din perspectiva unei femei vor fi încântaţi de acest volum”, aprecia cronicarul de la “Library Journal”.

“Cel mai recent roman al Philippei Gregory îmbogăţeşte galeria de vrăjitoare, curtezani şi ucigaşi de regi din Războiul celor Două Roze, cu povestea lui Anne Neville, soţia regelui Richard al III-lea, care a trecut din patul unui prinţ în cel al unui viitor rege, în această îndelungată vrajbă de familie”, scria “New York Post”.

Philippa Gregory este una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de ficţiune istorică. A absolvit secţia de Istorie a Universităţii din Sussex şi şi-a luat doctoratul în literatura secolului al XVIII-lea la Universitatea din Edinburgh. A lucrat o vreme ca jurnalist şi producător la BBC, însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice scrisului. Până în prezent a publicat peste 20 de romane printre care se remarcă mai ales cele din cilcul Dinastiei Tudor şi cele din ciclul Războiul celor Două Roze. La Editura Polirom au apărut până în prezent alte volume ale sale, precum “Surorile Boleyn”, distins cu Premiul “Parker Romantic Novel of the Year” şi ecranizat de Studiourile Miramax, apoi “Moştenirea Bolen”, “Regina albă”, “Regina Roşie”, “Doamna apelor”.

Traducerea este semnată de Anacaona Mîndrilă.

Nadja

Pentru prima oară în limba română, romanul “Nadja”, de André Breton, una dintre pietrele de temelie ale curentului suprarealist, apare în traducere din limba franceză, cu postfaţă, note şi îngrijire de ediţie de Bogdan Ghiu.

“Ce este ca gen sau ca statut literar «Nadja»? Un text voit compozit, hibrid, reinventarea literaturii prin mijloace antiliterare, scriere autobiografică nu pe deplin fiabilă, însă manifest liric şi confesiune… Personajul Nadja a iscat multe legende: au existat femei (inclusiv din Norvegia) care i-au scris lui Breton pretinzând că sunt Nadja, au circulat zvonuri fie că ar fi fost asasinată, fie că, dimpotrivă, s-ar fi vindecat lucrând ca dactilografă într-un sat”, explică traducătorul.

“Nadja a inventat pentru mine o floare minunată: Floarea îndrăgostiţilor. În timpul unui dejun la ţară i s-a arătat această floare şi am văzut-o încercând, cu mare stângăcie, s-o reproducă. A revenit de mai multe ori, apoi, asupra ei pentru a-i îmbunătăţi desenul şi a le da celor doi ochi altă expresie. Mai ales sub acest semn trebuie pus timpul pe care l-am petrecut împreună şi el rămâne simbolul grafic care i-a oferit lui Nadja cheia tuturor celorlalte. De mai multe ori a încercat să-mi deseneze portretul cu păr ridicat în sus, aspirat parcă de un vânt din înălţimi, foarte asemănător cu nişte flăcări prelungi. Acele flăcări formau, în acelaşi timp, şi pântecele unui vultur ale cărui aripi grele îmi cădeau de o parte şi de alta a capului. Desenul, datat 18 noiembrie 1926, prezintă un portret simbolic al ei şi al meu: sirena, sub forma căreia ea se vedea întotdeauna din spate şi din acest unghi ţine în mână un rulou de hârtie monstrul cu ochi fulgerători iese dintr-un soi de vază cu cap de vultur, plină cu penele care întruchipează ideile”.

“Nadja” nu e doar povestea unui tânăr care vede pe o stradă din Paris o femeie şi se îndrăgosteşte de ea. Romanul începe prin a fi o astfel de poveste, simplă şi surprinzătoare, dar se transformă în istoria, pluri-stratificată şi mereu sub semnul hazardului, a unei stări mentale, un “état d’esprit” ce va deveni semnul definitoriu al curentului suprarealist.

Cartea, publicată în Franţa în anul 1928, conţine şi un set de 48 de fotografii, ce surprind oameni, locuri, obiecte şi situaţii suprarealiste. “Nadja”, care în rusă înseamnă „speranţă”, este o punte între imaginaţie şi lume, felul în care fantezia îşi găseşte loc în realitate, nu întotdeauna palpabil, ci construind o prezenţă, un mod de a fi cu spiritul în prezent şi de a te bucura pe deplin de starea de fapt.

Construind un mod de a fi al spiritului dincolo de raţional, romanul ne face să abandonăm, până la urmă, întrebarea banală: „Dar există oare cu adevărat aşa ceva?”.

André Breton s-a născut la Tinchebray, în 1896. Debutează la o vârstă fragedă, cu poeme, apoi se dedică studiului medicinei şi psihiatriei. În 1916 se alătură curentului dadaist, în ciuda obiecţiilor pe care le şi pune în pagină. Eseist, editor şi critic, este unul dintre fondatorii suprarealismului, iar manifestele sale conţin principalele linii ale curentului. Moare la Paris în 1966.

Lucarna

“Carmen se uita la soţul ei şi îl vedea îngândurat. Emilio avea scrumiera plină de chiştoace şi fuma în continuare. Într-o zi ea făcu un calcul cu banii cheltuiţi pe tutun, găsind un motiv de reproşuri aspre. Bani arşi, bani aruncaţi pe fereastră, bani care făceau trebuinţă. Viciile sunt bune pentru bogaţi, cine vrea să le aibă să se îmbogăţească mai întâi. Dar Emilio nu dăduse niciodată semne că ar vrea să se îmbogăţească. Se mulţumea cu minimum indispensabil şi nu trecea de nivelul acela. Ce bărbat şi ce viaţă!… Carmen era din altă rasă, rasa celor care văd viaţa ca pe o luptă, nu ca pe o contemplare. Ea era activă; el abulic. Ea, numai nervi, oase, muşchi, materie care naşte forţă şi putere; şi el le avea pe toate astea, dar, cu oasele subjugate, muşchii şi nervii învăluiţi în ceaţa slăbiciunii, rămânea cu nemulţumirea şi dezorientarea”.

“«Lucarna» este un roman al personajelor. Se petrece în Lisabona în anii ‘40, după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, dar nu şi a dictaturii salazariste, care apare ca o umbră, ca o tăcere ce învăluie totul. Nu este un roman politic, de aceea nu era de aşteptat să fi suferit rigorile cenzurii şi din acest motiv să nu fi fost publicat. Totuşi, pentru moravurile liniştite ale epocii, un roman care încalcă regulile stabilite, în care familia nu apare ca un sinonim al căminului, ci al infernului, unde aparenţele sunt mai puternice ca realitatea, unde utopii care apar ca nişte obiective lăudabile sunt, după câteva pagini, descrise ca îndoielnice, în care se condamnă explicit maltratarea femeilor sau se relatează cu naturaleţe iubirea între personaje de acelaşi sex, exprimată cu o nelinişte personală, dar fără a fi condamnată în ochii autorului, au influenţat fără îndoială decizia de a nu fi publicat”, scria Pilar del Rio, soţia autorului.

În “Lucarna” întâlnim personajele masculine ale lui Saramago, pe cel numit pur şi simplu H, din “Manualul de pictură şi caligrafie”, pe Ricardo Reis, pe Cain, Iisus Hristos, Cipriano Algor, toată acea colecţie de bărbaţi tăcuţi, solitari. Tot în acest volum întâlnim şi femeile puternice ale lui Saramago. “Lucarna” este poarta de intrare în lumea lui Saramago şi va fi o descoperire pentru fiecare cititor.

“«Lucarna» povesteşte despre locuitorii unui apartament din Lisabona: Silvestre cizmarul, Justina, bărbatul ei mitocan şi Carmen, o nostalgică venită de pe meleagurile Spaniei. E un roman tare dificil pentru o perioadă cum a fost cea a anilor ‘50. O carte în care familia, stâlpul societăţii, e un fel de cuib de vipere din care nu lipsesc violul, dragostea între lesbiene, abuzul”, comenta “The Guardian”.

Traducerea îi aparţine Siminei Popa.

Eseu despre orbire

Un roman cutremurător, o mărturie a neîncrederii autorului, Jose Saramago, în societatea contemporană incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. Într-un oraş anonim, populat de personaje fără nume, izbucneşte o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii îşi pierd, unul câte unul, vederea şi barbaria se dezlănţuie. Unica reacţie a politicienilor este represiunea, urmată în curând de apariţia lagărelor. Din motive necunoscute, o singură persoană scapă de flagel, soţia unui medic, cea care îi va conduce pe oameni spre lumină.

Romanul a fost ecranizat în regia lui Fernando Meirelles, cu Julianne Moore şi Marc Ruffalo în rolurile principale.

“I se spune unui orb, eşti liber, i se deschide poarta care îl despărţea de lume. Du-te, eşti liber, îi spuneam noi iar, dar el nu pleca. A rămas încremenit în mijlocul străzii, el şi ceilalţi sunt înspăimântaţi, nu ştiu unde să meargă, nu se poate compara viaţa dintr-un labirint raţional, cum este prin definiţie o casă de nebuni, şi aventura, fără o mână călăuzitoare, nici zgarda de câine în labirintul dezordonat al oraşului, unde memoria nu ajută la nimic, căci nu e în stare să arate decât imaginea locurilor şi nu drumurile până acolo. Faptul că toţi oamenii orbiseră era o fatalitate de care nu erau vinovaţi, sunt necazuri de care nu scapă nimeni, dar să te apuci, numai din cauza asta să astupi ochii figurilor sfinte li se părea un atentat fără iertare posibilă… Lasă, orbi suntem cu toţii, ce putem face. Am văzut totul negru, am crezut că am adormit, dar nu, sunt treaz. Văd, spuneau cei care îşi recăpătaseră vederea. Văd, văd, într-adevăr începea să apară o poveste de pe altă lume, aceea în care s-a spus sunt orb. Băieţelul strabic murmura, probabil era în mijlocul unui somn, poate îşi vedea mama, întrebându-l mă vezi, acum mă vezi?”

Într-o lume în care nimeni nu vede nimic, în care nimeni nu ştie ce faci şi, deci, în care nimeni nu poate să te judece sau să te acuze, bunătatea nu mai are nicio justificare, nu mai are rost.

În tot acest scenariu apocaliptic, Saramago presară totuşi un strop de compasiune. Când toate celelalte animale devorează cadavrele celor deja mult prea slabi, apare “câinele lacrimilor”. O speranţă mică, amară, ce nici măcar nu îşi are rădăcina în sufletul unui om, ci în cel al unui animal.

Spre sfârşit însă, peste o degradare totală, Saramago lasă să cadă ploaia, simbol al purităţii, iar stropii ei mari spală atât mizeria trupească, cât şi cea sufletească, atât murdăria, cât şi păcatele.

În realitatea noastră, însă, ploaia nu va rezolva nimic.

Punctul Omega

Aflat constant pe lista Premiului Nobel pentru Literatură, Don DeLillo este un scriitor reprezentativ al postmodernismului american şi unul dintre marii romancieri de peste Ocean, alături de Philip Roth şi Cormac McCarthy.

Don Delillo, romancier, eseist şi dramaturg american, s-a născut în 1936, în New York. După absolvirea facultăţii, cu o diplomă în Ştiinţele Comunicării, în 1958, la “Fordham University” în Bronx, a lucrat timp de câţiva ani la agenţia de publicitate “Ogilvy & Mather”. Este considerat una dintre figurile centrale ale postmodernismului, explorând şi uneori satirizând în cărţile sale teme dintre cele mai diverse, de la consumerism, teorii ale conspiraţiei, dezintegrarea familiei, violenţă şi terorism, până la mass-media, rolul artistului în promovarea discursului social, psihologia mulţimilor şi capitularea individului în faţa identităţii de grup. Primul său roman, “Americana”, a apărut în 1971, urmat de “End Zone” (1972), “Great Jones Street” (1973) şi “Ratner’s Star” (1976), una dintre cele mai dificile cărţi ale sale, din câte susţine însuşi autorul, comparată la vremea aceea cu romanele lui Thomas Pynchon. Odată cu publicarea romanului “White Noise” (1985), premiat cu “National Book Award for Fiction”, s-a bucurat de o recunoaştere rapidă ca romancier de succes, inspirând scrierile unor autori precum Jonathan Franzen, Martin Amis sau Zadie Smith. A publicat în continuare romanele “Libra” (1988), o biografie fictivă a lui Lee Harvey Oswald până în momentul asasinării preşedintelui J.F. Kennedy, “Underworld” (1997), considerat capodopera sa, “Cosmopolis” (2003; Polirom, 2012), “Falling Man” (2007), “Point Omega” (2010; Punctul Omega – Polirom, 2012). De-a lungul carierei, i s-au decernat numeroase premii de prestigiu, printre care “Premiul Academiei Americane de Arte şi Litere” (1984), “PEN/Faulkner Award” (1992, 2012) şi “PEN/Saul Bellow Award” (2010).

Să amintim că romanul “Cosmopolis” al lui DeLillo a fost ecranizat în regia lui David Cronenberg, avându-i în distribuţie pe Robert Pattinson, Juliette Binoche, Sarah Gadon şi Paul Giamatti. “Cosmopolis” poveşteste o zi din viaţa lui Eric Packer, un magnat multimiliardar care încearcă să traverseze Manhattanul în limuzină, ca să se tundă la vechea frizerie unde mergea împreună cu tatăl său în copilărie.

Călătoria se desfăşoară cu dificultate, din cauza blocajelor în trafic provocate de o vizită a preşedintelui Statelor Unite, iar Eric are ocazia să mediteze, s-ar spune, la viaţa sa, la viitorul sau nimicnicia lumii, însă atmosfera devine încărcată, claustrofobică şi curând au loc o serie de evenimente care-i transformă ziua într-o coborâre halucinantă în infern.

Cel mai recent roman publicat de Don DeLillo, “Punctul Omega”, caută în mintea şi sufletul unui intelectual recrutat de serviciile secrete, să ajute la teoretizarea războiului, argumentele din spatele atâtor morţi ignorate de propaganda şi strategiile militare.

Don DeLillo nu se abate nici în acest roman de la una dintre temele sale preferate, războiul, dar, de această dată, o face dintr-o perspectivă inedită: nu mai abordează frontal subiectul, ci îl lasă doar ca o insinuare, să plutească deasupra desfăşurării altei drame, mai personale.

Construit cinematografic, romanul lui DeLillo se desfăşoară parcă în ralanti, acţiunii fiindu-i imprimat un ritm toropitor de încet, care însă are scopul de a scoate la iveală detalii şi înţelesuri care altfel nu ar fi fost sesizabile. “Ideea cărţii i-a venit lui DeLillo după vizionarea “24 Hour Psycho”, o instalaţie video a lui Douglas Gordon, la MoMA, New York, care proiecta cu o încetinire de două cadre pe secundă, astfel încât filmul de două ore ajunge să se întindă pe 24 de ore. Este o experienţă care modifică percepţia asupra timpului şi spaţiului, asupra nuanţelor şi a intenţiilor, a dramatismului scenelor, iar personajele lui DeLillo par a se mişca şi a se raporta la existenţă ca şi cum aceasta ar fi setată cu câteva cadre mai puţin decât se desfăşoară în ritmul celorlalţi oameni”.

Protagonistul Richard Elster, pensionar de acum, s-a retras undeva în deşert în căutarea spaţiului originar, însoţit de fiica sa şi de un tânăr regizor de film. Cei trei ajung să trăiască într-o intimitate ciudată, plină de momente de tandreţe. Însă un eveniment înfiorător pune capăt traiului lor detaşat de lume, lăsând misterul să bântuie peiajul deşertului şi al minţii.

“Un roman de idei care arată cum limba, filmul şi arta schimbă lucrurile pe care noi le percepem drept realitate”, aprecia “USA Today”.

“De cele mai multe ori, vorbeam despre nimicuri, ea şi cu mine. Nu aveam nimic în comun, din câte se părea, dar subiectele ne dădeau târcoale. Nu şofa, fiindcă nu putea executa comenzile cu mâinile şi picioarele. Unul dintre oamenii de care avusese grijă tocmai murise de o nu ştiu ce multiplă. Mama ei vorbea în ruseşte la telefon, rafale de rusă zi şi noapte. Îmi plăceau aceste conversaţii, erau liniştite, ca o stranie intensitate a fiecărei remarci răzleţe pe care o făcea. Avea trăsături obişnuite, ochi căprui, un păr şaten pe care şi-l tot dădea pe spate, după urechi. Viaţa ei era alta, nicicum apropiată de a mea, era ca o scăpare din tunelul apăsător al timpului pe care mi-l petreceam aici şi, în acelaşi timp, echilibra cumva implicarea tatălui ei în viitorul meu apropiat. Tatăl ei zicea că auzea cuvinte din interiorul lor. N-am întrebat ce voia să spună cu asta. Zicea că locuia cu mama ei în Upper Est Side, un apartament pe care îl desfiinţa cu o ridicare din umeri. Am aşteptat să mă întrebe unde locuiam, cum locuiam, cu cine, orice. Am zis: Am avut un studio pe undeva prin Queens. Mi-l puteam permite, apoi n-am mai putut. Lucrez la mine acasă. Încep proiecte, vorbesc cu oamenii, mă gândesc la alte proiecte. De unde or să vină banii? Mă gândesc la o finanţare temporară. Mă gândesc la fonduri mutuale cu plasamente în acţiuni, bani străini, fonduri de acoperire. Fiecare proiect devine o obsesie, altfel ce rost are? În clipa de faţă am proiectul ăsta, tatăl tău. Dar nu pot obţine un răspuns de la el. Mă uit la cer şi mă întreb. Pentru ce naiba mă aflu aici”.

Traducerea Veronica D. Niculescu.

Sâmbătă seara, duminică dimineaţa

Romanul are ca sursă de inspiraţie materialul brut al experienţelor lui Alan Sillitoe, în Nottingham-ul din anii de după terminarea războiului: o copilărie dickensiană urmată de greutăţile muncii necalificate în fabricile locale. Protagonistul romanului, Arthur Seaton, un tânăr strungar cu faimă de mare băutor, dar şi de povestitor profilic, este unul dintre tinerii rebeli care ştiu mai bine decât alţii ce e viaţa, ştiu ce-şi doresc de la ea şi cum să-şi îndeplinească visurile.

Întâlnirile ascunse ale tânărului cu câteva femei măritate din oraş ajung însă subiect al bârfelor locale, iar într-o seară, când Arthur întâlneşte o domnişoară într-unul din puburile britanice atât de pline de culoare, viaţa protagonistului pare dintr-odată să nu mai fie atât de simplă.

“Iar eu o să mă lupt în fiecare zi până la moarte. De ce ne mai transformă în soldaţi când oricum şi aşa luptăm până la capăt? Luptăm cu mamele şi soţiile noastre, cu proprietarii şi şefii de echipă, cu poliţaii, armata şi guvernul. Dacă nu e una e alta – asta pe lângă munca pe care trebuie să o facem şi fără să ne mai gândim la modul în care ne cheltuim salariile. Născut beat şi căsătorit orb, lepădat într-o lume ciudată şi nebună, târât prin şomaj înspre război, cu masca de gaze pe mutră şi sirenele zguduindu-te în fiecare noapte, în timp ce putrezeşti plin de râie într-un adăpost antiaerian. Te îmbracă în uniformă la 18 ani, iar când te lasă să pleci, trebuie să asuzi iar în fabrică, iar tu te repezi să bei o halbă în plus, îţi faci de cap cu femeile la sfârşit de săptămână şi ajungi să ştii care soţi sunt în tura de noapte, iar de muncit munceşti şi nu capeţi nimic altceva decât banii care te târăsc înapoi acolo în fiecare luni dimineaţă”.

Căderea din timp

O carte tulburătoare de David Grossman, unul dintre cei mai importanţi autori israelieni, cunoscut comentator al politicii Israelului faţă de Palestina.

Un amplu şi tulburător poem „pe mai multe voci”.

“Căderea din timp” este un recviem străbătut de credinţa în forţele nesecate ale vieţii şi ale căldurii omeneşti adevărate.

Se spune că timpul vindecă rănile, dar unele răni nu se vindecă niciodată. Unul dintre eroii cărţii pleacă în căutarea a ceea ce a pierdut, sperând să regăsească acel ceva acolo, undeva, în afara timpului. Lunga sa pribegie „dincolo” este, pentru autorul cărţii, prilejul unei răscolitoare meditaţii asupra vieţii şi o răvăşitoare mărturie de iubire părintească.

„«Căderea din timp» nu este un volum autobiografic şi nici nu se petrece în Israel. Însă, pentru a-l scrie, autorul a fost nevoit să exploreze abisul profund al propriilor sale sentimente”, scria cronicarul de la “The Guardian”.

Iar Nicole Krauss comenta: „David Grossman are talentul de a se uita în sufletul unui om şi de a găsi acolo esenţa irepetabilă a umanităţii”.

„Povestea pe care o scriu e o altă casă a mea, deşi uneori durează doi sau trei ani până devine într-adevar o casă. Când am o poveste, când ştiu firea şi limbajul fiecărui personaj, nu mă simt niciodată singur. Uneori mai scriu şi câte o carte relaxantă, dar iau literatura în serios. Aici ai de-a face cu explozibili. Poţi schimba viaţa unui cititor; poţi schimba – ba chiar cred că ar trebui să schimbi – până şi viaţa ta”, mărturisea David Grossman.

David Grossman este autorul bestseller-ului “Până la capătul pământului”, roman distins în 2009 cu premiul “Albatross”, acordat de “Fundaţia Gunter Grass” din Germania, şi în 2011 cu premiile “Medicis Etranger” şi “JQ Wingate”.

Cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate şi până în prezent au fost traduse în peste treizeci de limbi.

Autorul a studiat filosofie şi teatru la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio „Vocea Israelului”.

A publicat mai multe lucrări de ficţiune, precum şi câteva volume de reportaje şi interviuri.

Printre romanele publicate de Grossman de-a lungul timpului se numără “Copii în zigzag” (1994), “Cineva cu care să fugi de acasă” (2000) şi “Până la capătul pământului” (2008).

David Grossman este Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice Leuven din Belgia şi cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa. În prezent scriitorul locuieşte în Mevasseret Zion, la periferia Ierusalimului, împreună cu soţia sa, Michal.

Mama

“Mama” este povestea unei femei aparent neînsemnate, dintr-o lume îndepărtată şi îngropată în istorie. Romanul zugrăveşte într-un limbaj viu portretul unei femei sărace dintr-o regiune rurală a Chinei. Mama cea anonimă, asemenea celorlalte personaje feminine din carte, este o reprezentare a milioanelor de femei „fără chip” din spaţiul rural. Pe măsură ce tradiţiile străvechi, pe care ea însăşi le urmează cu sfinţenie, încep să se lovească de idealurile epocii comuniste, eroina se vede silită să-şi găsească echilibrul în faţa noului rol pe care ţărănimea chineză trebuie să-l joace.

Pearl S. Buck, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938, este scriitoarea americană cea mai vândută a tuturor timpurilor. „Graţie extraordinarei sale intuiţii, Pearl S. Buck a pătruns în mintea şi în sufletul unei ţărănci chineze, descoperind şi apoi împărtăşindu-ne valorile primordiale ale existenţei”, aprecia “The Times Literary Supplement”.

„Pearl S. Buck are meritul incontestabil de a fi pus în lumină vieţile unor oameni neştiuţi, cărora le-a conferit un destin universal”, comenta cronicarul de la “The New York Times”.

Pearl S. Buck s-a născut la 26 iunie 1892, în Hillsboro, Virginia de Vest. Vorbeşte încă din copilărie deopotrivă engleza şi chineza. La scurtă vreme după absolvirea colegiului, în 1914, merge în China şi se stabileşte în provincia rurală Anhwei. În 1931 scrie romanul “Ogorul”, distins cu “Premiul Pulitzer” şi transpus ulterior într-o ecranizare de succes. În 1938, la mai puţin de un deceniu de la debutul său cu romanul “Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus” (1930), este distinsă cu “Premiul Nobel pentru Literatură”. Până la sfîrşitul vieţii, în 1973, Pearl S. Buck a publicat peste 70 de cărţi.

Surâsul jaguarului, de Salman Rushdie

“Surâsul jaguarului” este un volum scris de Salman Rushdie în urma unei călătorii în Nicaragua anului 1986, o ţară frământată şi surprinzătoare. O prezentare plină de empatie a unei lumi aflate într-o prefacere radicală, după alungarea dictatorului Somoza şi instaurarea unui guvern revoluţionar. Nicaragua anului 1986 e o ţară frământată şi surprinzătoare: guvernul sandinist poartă un război de uzură cu gherilele Contra, în Managua e penurie de alimente, în timp ce şapte poetese recită versuri în ruinele de la Grand Hotel, regiuni întregi sunt afectate de atentate, foştii revoluţionari au ajuns politicieni şi o mulţime de voluntari străini vin să participe la reconstrucţia ţării.

Asumându-şi masca jurnalistului, Rushdie izbuteşte să reproducă o stare de spirit şi să reconstituie dintr-un mozaic colorat de poveşti, momente istorice, dialoguri şi detalii cu parfum local, o lume a contradicţiilor, a speranţelor şi dezamăgirilor, a aspiraţiilor şi provizoratului.

„Incitantă şi originală prin expresie, cartea lui Rushdie ne propune o urzeală de imagini luminoase şi viu colorate despre această ţară, pe care relatările jurnalistice obişnuite n-o pot oferi”, afirma cronicarul de la “The New York Times”.

„Deşi nu are temperament de reporter, Rushdie străbate ţara cu o tenacitate de jurnalist, vizitând chiar şi spitale pline de tineri răniţi în luptele împotriva rebelilor Contra. Această carte bine argumentată cucereşte prin simpatia arătată faţă de o ţară cu probleme, ai cărei oameni politici sunt, în marea lor majoritate, poeţi”, scria în “Kirkus Reviews”.

Salman Rushdie s-a născut la Bombay (azi Mumbai) în 1947. La vârsta de treisprezece ani pleacă în Anglia, unde va studia istoria la prestigiosul “King’s College” din Cambridge. După absolvire se mută la Karachi, în Pakistan. Are o scurtă şi nefericită experienţă în televiziune, după care se întoarce în Anglia, unde îşi construieşte o carieră de scriitor profesionist.

Debutează în 1975 cu “Grimus” (Polirom, 2008), dar romanul care l-a impus definitiv a fost “Copiii din miez de noapte” (1981; Polirom, 2005, 2007), distins cu “Booker Prize” în 1981 şi “The Booker of Bookers” în 1993. Au urmat volumele “Ruşinea” (1983; Polirom, 2001, 2008), “Versetele satanice” (1988; Polirom, 2007), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989, “Harun” şi “Marea de Poveşti” (1990; Polirom, 2003, 2008), “Ultimul suspin al Maurului” (1995; Polirom, 2002, 2010), “Pământul de sub tălpile ei” (1999; Polirom, 2003, 2008, 2011), “Furie” (2001; Polirom, 2012), “Shalimar clovnul” (2005; Polirom, 2006), “Seducătoarea din Florenţa” (2008; Polirom, 2009, 2011), “Luka şi Focul Vieţii” (2010; Polirom, 2010). Pe lângă romanele menţionate, a mai publicat culegerea de povestiri “Orient, Occident” (1994; Polirom, 2005, 2009) şi volumele de publicistică “Patrii imaginare” (1992; Polirom, 2008) şi “Dincolo de limite” (2002; Polirom, 2006). În toamna anului 2012 publică simultan, în mai multe ţări, un volum de memorii din perioada fatwei. Ediţia românească a apărut la Editura Polirom, cu titlul “Joseph Anton: Memorii”.

În 1999 Franţa i-a acordat titlul de “Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres”. În 2007 i-a fost decernat titlul de “Cavaler al Imperiului Britanic”, iar în 2008 a devenit membru în “American Academy of Art and Letters”.

Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii

Un nou titlu semnat de Aurora Liiceanu, cunoscut psiholog autohton şi una dintre cele mai de succes autoare publicate de “Polirom” în ultimii ani.

Este vorba despre volumul “Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii”, o carte despre conflictul dintre carieră şi familie în viaţa femeilor, prin două exemple situate la poli opuşi: Hadley Hemingway, prima soţie a lui Ernest Hemingway, şi bine-cunoscuta Zelda Fitzgerald, soţia lui Scott Fitzgerald.

Hadley Hemingway şi Zelda Fitzgerald par să aibă în comun un singur lucru: amîndouă au fost căsătorite cu scriitori celebri. În rest, sunt complet diferite: Hadley e o femeie care a asimilat valorile mediului din care provine şi nu îşi doreşte decât o viaţă liniştită alături de soţ şi de copii; Zelda e autonomă, excentrică, încalcă toate regulile şi încearcă mereu să se desprindă de personajele feminine create de celebrul ei soţ, care o foloseşte ca sursă de inspiraţie pentru cărţile sale. Comparând personalităţile şi relaţiile lor cu partenerii de cuplu, Aurora Liiceanu ne arată că Hadley şi Zelda reprezintă de fapt două tipuri feminine pe care le putem recunoaşte cu uşurinţă şi astăzi, dacă privim atent în jurul nostru.

De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: “Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi” (2003, 2012), “Prin perdea” (2009, 2012), “Rendez-vous cu lumea” (2010, 2012), “Patru femei, patru poveşti” (2010, 2011), “La taifas” (2010, 2012), “Viaţa nu-i croită după calapod” (2011) şi “Cuvinte încrucişate” (2012).

Un volum incitant, asupra căruia vom reveni.