„Inventând abstractul”, la MoMA

Celebrând centenarul naşterii artei nonfigurative, MoMA din New York a organizat o mare expoziţie, intitulată „Inventând abstractul”, dechisă până în 23 aprilie, cu nume ca Malevitch, Kandinsky sau Mondrian. Dar abstracţia nu s-a născut într-un singur loc şi nici înr-o singură zi.

Titlul acestei expoziţii nu este nici el mai puţin problematic. Se poate oare apela la un model ştiinţific pentru a explica evoluţia domeniului artistic? Evident, acest mod de a intitula expoziţia trebuie înţeles diferit. Ceea ce inventează nu este arta abstractă, ci istoria ei reiterată cu ajutorul anecdotelor, miturilor.

Organizatorii plasează silueta întunecată a „Coloanei fără Sfârşit” a lui Brâncuşi în faţa unui panou cu picturi luminoase de Malevitch, producând un efect teatral de care vizitatorul îşi va aminti desigur, mult timp după închiderea expoziţiei.

Picasso, Femeie cu mandolină

Traversând pragul expoziţiei, vizitatorul întâlneşte un frumos Picasso, „Femeie cu mandolină” din 1910. Pentru ochiul neiniţiat, nimic nu explică splendida izolare în care se găseşte personajul, ba chiar, privind de aproape, nu descoperă nici femeia, nici mandolina.

Este un demers cu atât mai uşor cu cât artiştii înşişi au contribuit bucuros la legenda nonfigurativului prin fabule privind începutul, iluminările bruşte, o revelaţie cvasi-mistică. Se pare astfel că renunţarea la arta figurativă era o alegere atât de radicală încât a fost însoţită de speculaţii metafizice stranii pentru a justifica stupefianta dispariţie a subiectului.

Robert Delaunay, Champ de Mars

Dar, înainte de orice, trebuie stabilit cât mai exact sensul cuvântului „abstracţie”. Acest termen nu este decât una dintre denumirile folosite de critici în primele decenii ale secolului al XX-lea. „Nonfigurativ”, „artă pură”, „artă obiectivă”, „abstracţie lirică”, „biomorfism”, lista este lungă şi trebuie să-i mai adăugăm şi neologismele inventate de artişti: „suprematism”, de Malevitch, „neoplasticism” de Mondrian sau „artă concretă” de Theo van Doesburg. O problemă de termeni, desigur, dar şi una de stil şi de intenţii ale diferiţilor creatori care arată că, de fapt, abstracţia se declină la plural.

Despre arta abstractă şi expoziţia de la „MoMA” vorbesc criticul Itzak Goldberg, în catalogul expoziţiei „Inventing Abstraction 1910-1925”, Georges Roque în volumul „Qu’est-ce que c’est l’art Abstrait?”, editat la Gallimard, şi Jean Perreau în „Les Ambivalences de l’Art Abstrait”.

Francis Picabia, În memoria dragii mele Udnie

Definiţia cea mai curentă a abstracţiei revine mereu asupra excluderii formelor naturale din operă. Artiştii abandoneză deliberat orice referire la lumea obiectivă. Valoarea estetică a lucrărilor lor rezidă numai în raportul între forme şi culori. Altfel spus, creatorii caută un nou limbaj universal care nu vizează nici imitarea, nici iluzia şi care s-ar adresa spectatorului fără niciun fel de mediere. Un fel de esperanto pictural.

În faţa dificultăţii pe care această ruptură o impune obişnuinţelor noastre vizuale, trebuie să ne reamintim că există cel puţin un domeniu artistic care n-a vizat niciodată reprezentarea realităţii: muzica. De fapt, pentru numeroşi creatori, sonorităţile armonioase sau disonante, care formează un univers autonom, vor deveni modelul prin excelenţă. Imaginată ca echivalentul plastic al unei partituri muzicale, pânza, după faimoasa formulă a lui Maurice Denis, devine „o suprafaţă plană acoperită de culori într-o anumită ordine a asamblării”. Nu întâmplător noţiuni precum compoziţie, vibraţie sau gamă fac parte atât din vocabularul muzicienilor, cât şi din acela al pictorilor.

O călătorie în timp şi spaţiu

Pictură semnată de Frantisek Kupka

Întreaga expoziţie având ca scop retrasarea istoriei abstracţionismului a devenit obligatoriu o călătorie în timp şi în spaţiu. Căci nonfigurativul nu s-a născut dintr-odată. Nu este vorba despre a sugera, cum s-a făcut adesea, că întreaga a doua jumătate a secolului al XIX-lea a dus inevitabil către abstracţionism. Complexitatea procesului artistic ne obligă să constatăm că, în realitate, există fenomene şi decizii estetice care determină distanţarea picturii de mimetism şi concentrarea asupa propriilor ei mijloace.

Kandinsky, Compoziţie inspirată de un concert al lui Schonberg 1911

Astfel, odată cu apariţia fotografiei, artiştii s-au întrebat asupra rolului lor. Ei au încercat să revadă propriul câmp de acţiune prin studierea elementelor formale: autonomia tuşei, la impresionişti şi neoimpresionişti, culorile arbitrare, la Gauguin şi la fovi, simplificarea şi descompunerea formei, la Cézanne şi cubişti, sau introducerea mişcării la futurişti. Ansamblul acestor operaţii va produce diferite forme de abstracţie cam în toată Europa, dar şi în Statele Unite, prezentate în expoziţia de la MoMA. În Franţa, este vorba despre Robert Delanay şi cehul Frantisek Kupka, la München, este un rus, Wassily Kandinsky. În Rusia, vorbim despre Kazimir Malevitch, Mihail Larionov şi sculptorul Vladimir Tatlin. În Ţările de Jos, despre Piet Mondrian. În America, numele reţinute sunt Arthur Dove şi Georgia O’Keeffe.

Kazimir Malevitch

Este imposibil de rezumat aici povestea tuturor acestor aventuri individuale. Totuşi, fără a putea afirma că aceşti artişti au lucrat într-o reţea, a existat o importantă circulaţie a ideilor graţie numeroaselor publicaţii, care a permis o vedere de ansamblu, fie ea şi sumară, a acestor eforturi. Iată câteva „cazuri” semnificative ale acestei revoluţii estetice.

Gino Severini, Balerina

Locul atribuit lui Kandinsky de istoria artei este exemplul tipic al unei reuşite legate nu numai de capacităţile artistice, dar şi de un ansamblu de dispoziţii privind constituirea unor noi norme, cele ale abstracţionismului. În acelaşi timp cu activităţile sale picturale, Kandinsky are şi un discurs critic asupra artei, prin volumul său cu titlul emblematic, „Spiritualul în artă”, apărută în 1911. Este, probabil, primul artist conştient de riscul de a nu fi înţeles de public şi de critică. Pe măsură ce pânza devine „ilizibilă”, ea nu-şi mai este suficientă sieşi. Această „suprafaţă plană acoperită de culori…” devine o pagină albă; nu se mai poate realiza o pânză fără a o însoţi de un text care s-o legitimeze. Kandinsky defineşte un limbaj bazat pe funcţiile expresivă şi simbolică ale culorilor, pe ritmul produs de raporturile reciproce ale formelor pure. Termenii „abstracţie lirică” definesc perfect aceste opere din care se degajă o senzaţie dinamică de zbor.

Umberto Boccioni, Dinamismul unui jucător de fotbal

Dacă lucrările lui Malevitch nu mai respectă legile gravitaţiei, universul lui se reduce la strictul minimalism al formelor. Opera pictorului rus „Pătrat negru pe fond alb”, din 1915, a avut efectul unei bombe artistice. Acest patrulater auster izbucneşte ca un meteorit. Viziune mitică pe care cercetarea precisă a faptelor istorice o face fragilă. Este suficient să vezi pregătirile secrete ale lui Malevitch pentru expoziţia legendară „0.10”, la care a participat şi rivalul său, Tatlin, pentru a înţelege că el îşi pune cu grijă în scenă noul sistem al „lumii fără obiecte”, „Suprematismul”. Atitudinea pictorului rus, care se izolează în atelierul său toată vara anului 1915 cu scopul de a păstra caracterul de surpriză, este semnificativ pentru importanţa concurenţei care domnea atunci în sânul avangardei.

Morgan Russell, Sintonie cromatică

Totuşi, dacă formele geometrice în două dimensiuni vor constitui suprafaţa tablourilor suprematiste, particularitatea sistemului pictural al lui Malevitch rămâne efectul spaţial iraţional, în care nu există „nici plafon, nici sol, nici fundaţii, nici orizont”. Un fond alb care se întinde peste tot, presărat de o constelaţie de benzi oblice şi de suprafeţe de culoare pură, o „adevărată reprezentare a infinitului”, după propriile lui cuvinte.

Wassily Kandinsky, Inventând culorile

În ceea ce îl priveşte, olandezul Mondrian nu îşi propune să descrie realitatea. Ca un eşafodaj, pictura lui îşi expune componentele: linii drepte şi tuşe plate de culoare, ordonate într-o construcţie foarte laborioasă, realizată cu economie maximă de mijloace. Departe de sentimentul spontaneităţii şi bogăţiei cromatice a unui Kandinsky, abstracţia geometrică pe care Mondrian o numeşte Neoplasticism permite un echilibru diferit şi de fiecare dată reinventat, pentru că pictorul îşi interzice orice simetrie.

Giacomo Balla, Velocitate abstractă

Expoziţia de la „MoMA” nu se opreşte la aceşti trei părinţi fondatori. Ea permite şi descoperirea altor artişti-cheie ai abstracţionismului, precum Gino Severini, Morgan Russell, Vaslaw Nyjinski, Liubov Popova, Georges Vantongerloo, Lasylo Moholy-Nagy, Giacomo Balla, Sonia şi Robert Delaunay, Natalia Goncharova, Francis Picabia…

În plus, ea demonstrează legăturile esenţiale între domeniul pictural, muzică şi dans în acea epocă, mai puţin cunoscute.