„Inventatorul” Renaşterii

O expoziţie originală, “Pietro Bembo şi Inventarea Renaşterii”, deschisă până în 19 mai, la “Palazzo del Monte” din Padova, celebrează gustul estetic al unui eminent umanist, scriitorul Pietro Bembo. Prieten al ilustrului Baldassare Castiglione, pictat de Rafael, numit cardinal în 1539, Bembo a constituit, de-a lungul vieţii, o colecţie enciclopedică şi erudită, împăcând dragostea pentru Antichitate şi pentru Moderni, care a figurat printre cele mai importante ale Renaşterii.

Expoziţia “Pietro Bembo şi Inventarea Renaşterii” este, de fapt, o fascinantă epopee traversând capodoperele de la Mantegna la Rafael, de la Giovanni Bellini la Tizian, pe care Bembo le-a colecţionat.

Expoziţia urmăreşte un sens cronologic, punctând pe viaţa lui Bembo, pe operele veneţiene ale lui Bellini, Giorgione şi Aldo Manuzio, urmând Ferrara, teatrul pasiunilor trăite cu Lucrezia Borgia, apoi Curtea de la Mantova, unde cunoaşte operele lui Mantegna, trecând prin Urbino, unde i-a cunoscut pe tânărul Rafael, pe Perugino şi Gian Cristoforo Romano.

Activitatea sa de mecena a fost încoronată în Roma Papilor.

Într-o scrisoare din 1542, Bembo se referă la pasiunea pentru obiectele de artă, alese, după cum mărturisea, “după propria mea senzualitate”.

Primul muzeu al Renaşterii

Francesco Francia, Lucrezia

După curatorul expoziţiei, Guido Beltramini, aceasta reprezintă gustul eclectic al cardinalului, umanistului, lingvistului şi scriitorului. “Bembo a fost unul dintre regizorii Renaşterii”. Colecţia unică adună nu numai sculpturi şi picturi, de la Rafael la Mantegna, dar şi monede şi manuscrise antice, conservate de Bembo care se interesa de diversele domenii ale culturii, dintr-o perioadă a Italiei cuprinsă de criză şi profunde diviziuni.

El a fost factorul ideii unificării Italiei, plecând de la limba naţională, publicând în 1552 codul regulilor limbii italiene, fondat pe scrierile lui Petrarca şi Boccaccio, impunând dialectul toscan ca instrument în creaţia literară, care a devenit cu timpul limba italiană cultă.

Ideile sale au contribuit, printre altele, la formarea în secolul al XVI-lea a stilului muzical denumit „madrigal”.

Pietro Bembo este o figură poliedrică a Italiei Renaşterii. Veneţian din naştere, padovan prin adopţie, el a fost poet, istoriograf, Bibliotecar al Republicii Veneţiene, literat care a influenţat într-un mod determinant literatura renascentistă. Pietro Bembo s-a născut în anul 1470 la Veneţia într-o veche familie de nobili. Tatăl său, Bernardo Bembo, senator al Republicii Serenessime, a ocupat importante funcţii publice, fără a neglija pasiunea pentru studiul literaturilor clasice. Pietro creşte sub influenţa tatălui, posesor al unei bogate biblioteci personale. Îşi însoţeşte tatăl în diversele sale călătorii, venind astfel în contact cu centrele culturale cele mai importante ale timpului. Între anii 1478 şi 1480 se află la Florenţa, unde – în timpul lui Lorenzo de Medici „Magnificul” – viaţa culturală a metropolei toscane trecea printr-o perioadă înfloritoare. Aici Pietro Bembo învaţă să aprecieze dialectul toscan, pe care îl va cultiva tot restul vieţii. Zece ani mai târziu, se găseşte la Ferrara (1497-1499), la curtea principelui d’Este, devenită un important centru literar şi muzical. Aici îl întâlneşte pe Ludovico Ariosto, cu care iniţiază o primă lucrare, „Gli Asolani”, un dialog asupra iubirii, imaginat în localitatea Asolo, la curtea Caterinei Cornaro, lucrare care va apărea în 1505. După această primă perioadă de pregătire, pleacă la Messina, unde timp de doi ani studiază limba greacă la faimoasa şcoală a lui Constantin Lascaris, după care îşi ia doctoratul în litere la renumita universitate din Padova.

Rafael, Portretul Elisabettei Gonzaga

Reîntors la Veneţia, ia parte la activitatea literară susţinută de Aldo Manuzio în cadrul tipografiei sale şi editează în 1501-1502 împreună cu acesta „Le Canzoniere” ale lui Petrarca şi „Le Terze Rime” ale lui Dante, un prim pas în promovarea ca limbă literară a limbii denumite „il volgare” (limba vorbită de majoritatea populaţiei în diversele regiuni ale Peninsulei Italice şi care făcea trecerea de la latina vulgară spre viitoarea limbă italiană). Pentru prima dată doi autori de opere în „volgare” devin obiect de studii filologice, până atunci rezervate exclusiv autorilor clasici ai antichităţii. A influenţat cultura europeană codificând regulile poetice. Cu Aldo Manuzio a revoluţionat şi conceptul de carte, ocupându-se de volumele clasice de mic format, care puteau fi citite în afara aulelor universitare. Împreună cu Aldo Manuzio a inventat cartea de buzunar care circula în întreaga Europă în secolul al XVI-lea.

Se întoarce la Ferrara în anul 1502, unde o cunoaşte pe Lucrezia Borgia, soţia lui Alfonso d’Este, care îi devine amantă. Bembo era un personaj complex, erudit şi pragmatic, un teoretician al dragostei platonice şi practicant al celei carnale. “Gli Asolani” reprezintă un tratat în trei cărţi, în formă de dialog, asupra iubirii, care va fi publicat în 1505 cu o dedicaţie pentru Lucrezia Borgia.

Considerat chintesenţa Renaşterii, Bembo a avut o viaţă culturală extraordinară şi foarte variată. La Ferrara petrecea zile întregi discutând poezia lui Ludovico Ariosto.

Sebastiano del Piombo, Christos care poartă crucea

Părăseşte Ferrara în 1505, când jumătate din populaţia oraşului este decimată de o epidemie de ciumă. Între 1506 şi 1512 trăieşte la Urbino, unde începe să lucreze la opera sa majoră, „Prose nelle quali si ragiona della volgar lingua”, publicată mai târziu, în anul 1525.

În anul 1521 se mută la Padova, unde locuia amanta sa, Ambrogina Faustina della Torre, de la care a avut trei copii, dar cu care nu s-a căsătorit pentru a nu-şi periclita cariera sa bisericească.

La 69 de ani a fost nominalizat cardinal de către Papa Paul al III-lea şi a pus bazele legendarei Biblioteci de la Vatican. Dincolo de faptul că a fost prietenul lui Rafael şi Michelangelo, a fost protectorul artiştilor precum Giovanni Bellini, Sansovino, Sebastiano Del Piombo, Tizian, Benvenuto Cellini, Valerio Belli, ale căror opere le-a colecţionat şi care l-au inspirat. În anul 1539 este numit cardinal de către Papa Paul al III-lea Farnese, primind şi episcopatele din Gubbio şi Bergamo. Se stabileşte definitiv la Roma, dedicându-se teologiei şi istoriei clasice.

Portret semnat de Giorgione

Cu “biretta” (beretă), cu bustul drept şi privirea vie, Pietro Bembo apare ca un cardinal viguros în portretul pe care Tizian i l-a făcut la puţină vreme după ce a devenit cardinal. Omul, care a avut un parcurs ieşit din comun, era totuşi, la acel moment, în vârstă de 70 de ani. El figura printre personalităţile cele mai influente de la curtea papală şi din societatea literară italiană. Operele lui poetice, compuse începând cu sfârşitul secolului al XV-lea, erau traduse în Franţa şi în Spania, rolul de istoriograf al Republicii Veneţia conferindu-i, de asemenea, o mare autoritate intelectuală în oraşul său natal şi legături privilegiate cu elitele europene, care i-au permis să-şi afirme poziţia de moştenitor al lui Dante, Boccacio sau Petrarca, părinţii fondatori ai literaturii din peninsulă.

La moartea sa, cu opt ani mai târziu, la Roma, Pietro Bembo a lăsat moştenitorilor nu numai un renume fără egal, dar şi o bogată colecţie de picturi, sculpturi moderne şi reanascentiste, medalii, incunabule şi manuscrise miniate.

O extraordinară galerie de portrete

Tizian, Tobie copil şi Îngerul Veneţian

Graţie inventarului făcut în 1568 la cererea lui Torquato Bembo, fiul lui Pietro, colecţia este bine cunoscută astăzi, deşi ea a fost dispersată. De la familia Bembo, a trecut la familia Gradenigo şi Dolfin, până la vânzarea ei definitivă de către Cornelia Dolfin Gradenigo în 1815.

Acest extraordinar patrimoniu, care forma un mic muzeu, este astăzi împărţit între mai multe instituţii şi colecţii private. Nu este întotdeauna simplu de identificat numeroasele opere care o constituiau şi făceau din ea cea mai diversificată colecţie a timpului. Totuşi, cercetările din ultimele decenii au permis identificarea mai multor opere, oferind o idee despre excelenţa şi diversitatea gusturilor proprietarului ei.

Perugino, Sfânta Maria Magdalena din Galeria Palatina din Florenţa

Prima descriere a colecţiei lui Pietro Bembo şi, în consecinţă, cea mai preţioasă îi aparţine cronicarului veneţian Marcantanio Michiel, autorul unei serii de note despre cele mai mari colecţii veneţiene între 1521 şi 1543.

În afara reşedinţelor lui Alvise Cornarom, Leonico Thomeo sau Marco Mantova Benavides, Michiel a vizitat palatul lui Pietro Bembo de la Padova, puţin înainte de 1530. El a descoperit acolo nu numai manuscrise autografe ale unor autori celebri sau codexuri miniate, dar şi sculpturi şi bijuterii antice, mici bronzuri produse la Padova în acei ani şi o colecţie de tablouri “moderne” de Rafael, Sebastiano del Piombo, Giovanni Bellini, Andrea Mantegna, Jacometto Veneziano sau Hans Memling. Din păcate nu se ştie unde erau dispuse aceste obiecte, dar numărul lor este atât de mare încât este clar că nu puteau fi păstrate într-un cabinet de lucru sau o cameră. Este de presupus că întreaga casă era invadată de obiecte de artă şi de cărţi admirabile în italiană, olandeză, portugheză, germană sau ebraică.

Giorgione, Portret de tânăr

Printre tablouri, genul cel mai bine reprezentat era portretul.

Bembo poseda o adevărată galerie de portrete de poeţi: “Un tablou pe panou, cu portretele lui Navagero şi Bezzano, de Rafael din Urbino”, “un portret al lui Sanazaro de Sebastiano Veniziano (Sebastiano del Piombo), efectuat după un alt portret”, portretele lui Dante, Petrarca şi Boccaccio şi două portrete ale colecţionarului, de Rafael şi Jacometto Veneziano. “Micul portet al lui Pietro Bembo, executat pe când locuia la Curtea de la Urbino” de Rafael, este asociat uneori “Portretului de tânăr” de la Budapesta, fără niciun fundament real, în timp ce acela semnat de Jacometto, arătându-l pe Bembo din profil, la 11 ani, nu a fost găsit. Alte “portrete” sunt mai enigmatice. Nu se ştie cine a fost autorul “Portretului Madonnei Laura, prietena lui Petrarca, inspirat de o Sfântă Margareta care se găseşte pe un zid de la Avignon”.

Graţie lui Michiel se ştie că Pietro Bembo era interesat mai ales de întemeietorii limbii literare italiene şi de omologii lor în pictură. În afară de Dante, Petrarca şi Boccaccio, prezenţa în colecţie a unui “Portret al lui Gentile da Fabriano”, mare pictor al stilului gotic de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea, realizat de Jacopo Bellini, unul dintre discipolii lui şi unul dintre primii artişti ai Renaşterii veneţiene, atestă această preocupare.

Eusebio, Cronicile canonice, Londra

Colecţia cuprindea şi multe “quadretti”, rezervate în general delectării personale şi exclusive a comanditarilor, ilustrând mitologia romană sau având teme alegorice sau sacre.

Michiel a evocat celebra “Venus adormită văzută din spate” de Giulio Campagnola, o copie pe pergament (din piele de capră) a originalului pierdut al lui Giorgione, cunoscut numai după versiunea gravată. El remarcă şi “un mic tablou arătându-l pe Crist mort susţinut de doi îngeri, de Domenico?, ucenic al lui Campagnola”. Probabil, acest tablou, rămas şi el neidentificat, avea aceeaşi compoziţie cu gravura datată şi semnată Domenico Campagnola.

De altfel, în general, colecţia lui Pietro Bembo cuprindea numeroase opere ale unor artişti padovani, care au lucrat între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor. În afară de Giulio şi Domenico Campagnola, figura cea mai importantă a acestui grup de artişti era Andrea Mantegna, activ la Padova în a doua jumătate a secolului al XV-lea. “Circumcizia” şi “Sfântul Sebastian cu coloană”, descris “mai mare decât natura”, păstrat astăzi în Galeria Franchetti de la “Ca’ d’Oro” din Veneţia, suscitau desigur admiraţia contemporanilor lui Bembo. Mantegna era unul dintre pictorii renumiţi ai Italiei încă de la începutul secolului al XVI-lea. Se mai ştie, tot de la Michiel, că Pietro Bembi avea şi un mic “Cupidon adormit” pe care îl primise de la Isabella d’Este.

Colecţia de sculpturi

Relicvariu conţinând părul Lucreziei Borgia, de la Pinacoteca Ambrosiana

Prezenţa unui mare nud în manieră antică, destinat iniţial să decoreze palatul lui Lodovico Gonzaga, completa ideal grupul de bronzuri, de medalii şi de piese din marmură pe care cardinalul le importase din Roma sau le achiziţionase în călătoriile sale. Dar el se putea lăuda şi cu exemplare ale portretelor sculptate ale lui Caracalla, Antonius, Domiţian sau celebrului Brutus, prezent în multe opere veneţiene din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Alte sculpturi susţineau confruntarea între arta antică şi cea contemporană colecţionarului. Micile bronzuri padovane – Michiel vorbeşte de “mici figuri în bronz moderne” – făceau pandant celor antice. Se poate imagina confuzia pe care această confruntare o putea provoca novicilor. Numai un expert, ca Michiel, putea distinge între cele două stiluri. Colecţia lui Bembo prelungea oarecum scrierile şi teoriile sale despre imitaţie. Să ne amintim că Bembo a luat parte, încă de la sosirea lui la Roma, în serviciul Papei Leon al X-lea, la dezbaterea privind imitaţia, lansată de Pico della Mirandola şi că a publicat, în 1513, un răspuns la o scrisoare a acestuia. Ecletismul şi unitatea stilistică reprezentau cele două provocări ale dezbaterii. Modelele aduse în discuţie erau Cicero şi Virgiliu, autori pe care Bembo îi admira în mod deosebit.

Poet, curtean şi om al Bisericii

Rafael, Portretul lui Navagero şi Beazzano

Umanist, editor şi traducător de texte în limbile greacă, latină şi toscană, Bembo era desigur foarte ataşat de colecţia sa de cărţi vechi. Se ştie că poseda ediţii prestigioase ale comediilor lui Terenţiu şi ale lungilor poeme ale lui Virgiliu. În ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă, model al mai multor generaţii de poeţi bucolici ai Florenţei şi ai Veneţiei, opera care conţinea compoziţiile sale era, cum scrie Michiel, împodobită cu “picturi în gustul antic”. Este relativ uşor de imaginat că aceste anluminuri au putut inspira unul dintre rarele cicluri pictate, ilustrând dragostea nefericită a lui Damon şi Amaryllis, destinat probabil să decoreze o piesă de mobilier.

Pictură şi poezie erau strâns legate în preferinţele lui Bembo. S-a sugerat că misteriosul “Concert câmpenesc” de la Luvru a fost inspirat de omul de litere veneţian sau că acesta a fost inspirat de pictură în culegerea sa de poeme “Gli Asolani”, publicată în 1505 la Veneţia.

Pietro Bembo a fost un comanditar şi un mecena important. În afara portretelor realizate de Rafael sau Tizian, ca şi al celor sculptate pe medalii de bronz de Cattaneo, el a fost un apropiat al lui Jacometto Veneziano şi a comandat, probabil, lui Tizian pictura “Tobie şi Îngerul”, aflată la “Accademia” din Veneţia. Această operă poartă emblema familiei Bembo şi pare să fi fost executată între 1508 şi 1512.

Dar Pietro Bembo era renumit în primul rând ca poet, curtean şi om al Bisericii. În afara de “Gli Asolani”, a publicat “Prose della volgar lingua”, în 1525, operă menită să extindă folosirea dialectului toscan în întreaga Peninsulă Italică. Aceste compoziţii petrarchiene erau admirate de contemporani şi considerate modele de eleganţă şi de sofisticare lingvistică. Este şi autorul unei culegeri de “Rime”, apărute în 1530, cu poeme din tinereţe, ca “De Aetna” şi dialoguri inedite în limba latină, care abordau tema imitaţiei sau aminteau moartea fratelui său, Carlo, portretizat de Jacometto. Majoritatea acestor compoziţii i-au fost inspirate de şederea la Urbino între 1506 şi 1512, în timpul căreia l-a cunoscut pe Baldassare Castiglione, autorul “Cărţii curteanului”.

Hans Memling, Sfânta Veronica

Acest rafinament l-a făcut să-l admire în mod deosebit pe Rafael, pe care l-a cunoscut personal, pentru că amândoi frecventau curtea pontificală în anii 1510.

Rafael şi Michelangelo primesc elogiile lui Bembo într-un pasaj, rămas celebru din “Proze”, în care poetul îşi expune admiraţia faţă de cei care i-au depăşit pe maeştrii antici, “Michele Agnolo fiorentino şi Raffaello d’Urbino, excelenţi şi atât de clari”.

Expoziţia a fost propusă de Fundaţia “Cassa di Risparmio” din Padova şi din Rovigo şi organizată de Centrul Internaţional de Studii de Arhitectură “Andrea Palladio”.

Ea se închide cu “Portretul lui Bembo în costum de cardinal”, realizat de Tizian, alături de operele lui Michelangelo şi Sebastiano del Piombo, Benvenuto Cellini, dar şi cu ale unor personaje precum Rafael matur şi Giulio Romano, care dominau panorama artistică a acelor ani.

O splendidă expoziţie care te face să retrăieşti lumea acelor timpuri, cu sculpturi rafinate în marmură şi teracota, cu o maiestuoasă sculptură din Capela Sixtină, cu instrumente muzicale unice, cărţi dintre cele mai valoroase din lume, manuscrise din perioada Renaşterii, sculpturi romane în marmură şi în bronz, ca acelea ale lui Antinoo Farnese sau Idolino di Pesaro, capodopere din vechiul Egipt… opere care povestesc bogăţia şi varietatea artei renascentiste, statutul de simbol al unei epoci.