Invitaţie la lectură

„Poarta neagră. Scriitorii şi Închisoarea”

Explozia memorialisticii foştilor deţinuţi din puşcăriile comuniste, după 1990, a însemnat o surpriză pentru public şi a produs entuziasm în rândul cititorilor, precum şi o preocupare susţinută pentru studiul acestui nou capitol al literaturii. Nu s-a produs însă un interes asemănător şi pentru prezenţa închisorii în literatura sau publicistica epocii anterioare, deşi au scris despre ea autori ca Ioan Slavici, Tudor Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza, Zaharia Stancu ş.a., iar cunoaşterea ei este utilă pentru înţelegerea atrocităţilor comise în puşcării după 1948.

Scris cu pasiune şi cu acribia documentară a istoricului literar, studiul profesorului Mircea Anghelescu, “Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea”, îşi propune – şi reuşeşte – să umple acest gol.

„Literatura închisorilor este o literatură a oamenilor care s-au găsit într-o situaţie excepţională: nimeni nu este pregătit pentru o astfel de experienţă, de aceea ea produce revelaţii şi reacţii neaşteptate”, scrie Mircea Anghelescu.

Vineri, 14 iunie, de la ora 18.00, la Librăria Bastilia din Bucureşti, va avea loc lansarea volumului de critică şi istorie literară, “Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea”, semnat de Mircea Anghelescu şi apărut recent la Editura “Cartea Românească”, disponibil şi în ediţie digitală.

Participă, alături de autor, Luminiţa Corneanu şi Cosmin Ciotloş.

Mircea Anghelescu este profesor emerit al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti. A fost paleograf la Secţia de manuscrise a actualei Biblioteci Naţionale, cercetător ştiinţific principal şi director adjunct (1990-1994) al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române (1994-2003) şi preşedinte al Asociaţiei de literatură generală şi comparată din România (2009-2011). A publicat 15 volume de istorie literară şi mai multe ediţii din opera lui D. Caracostea, N. Filimon, M. Gaster, D. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, D. Ralet, Radu Rosetti ş.a. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţii critice (1983) şi Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române pentru istorie literară (1986).

“Furtuna războiului”

“Concisă, minunat scrisă, exhaustivă… o capodoperă”, scria Sir Jan Kershaw în “The Guardian Books of the Year”. Cea mai bună carte de istorie în Marea Britanie.

Al Doilea Război Mondial a durat 2.174 de zile şi în el şi-au pierdut viaţa 50 de milioane de oameni. Cu greu ne mai putem imagina astăzi dimensiunile lui. Scrisă de cel pe care “The Economist” l-a numit “cel mai strălucit istoric militar britanic”, Andrew Roberts, aceasta este o istorie magistrală, bazată pe o concepţie nouă asupra motivelor care au dus la înfrângerea germanilor şi a japonezilor. Teza lui Roberts este că nu neapărat Aliaţii au câştigat, ci mai degrabă Hitler a pierdut războiul din cauza unor decizii strategice greşite şi a nerenunţării la ideologia nazistă.

Perfectă pentru cititorii care doresc o viziune nouă asupra luptelor decisive de la Dunkerque la Ziua Z, “Furtuna războiului” este o examinare puternică, solid documentată, a cauzelor şi a consecinţelor marii conflagraţii.

Lumea a fost “norocoasă” să aibă oameni de calibrul lui Roosevelt şi Churchill, chiar şi al lui Stalin, în ciuda tuturor greşelilor sale, atunci când fusese ameninţată de Adolf Hitler. “Dacă Germania ar fi fost în stare să deţină controlul asupra tuturor teritoriilor pe care le ocupase în 1941 şi nu ar fi invadat Rusia, ar fi avut o populaţie la fel de numeroasă ca a Statelor Unite, chiar dacă, cel puţin în ceea ce priveşte prima generaţie, numai un procent de 60% ar fi avut germana ca limbă maternă. Dacă ar fi valorificat această populaţie numeroasă de europeni bine educaţi şi muncitori în slujba ambiţiilor Reich-ului, Hitler ar fi putut construi cea mai formidabilă supraputere a lumii. Din fericire pentru omenire, a fost un nazist mult prea încrezător şi nerăbdător – Operaţiunea Barbarossa fusese dictată, în primul rând, de obiective ideologice, nu militare – pentru a investi ani de eforturi susţinute necesari consolidării incredibilei reuşite din 1940. Hitler, când s-a confruntat cu personaje de calibrul lui Franklin Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Stalin, a descoperit că-şi găsise mai mult decât nişte adversari pe măsură”.

În 1945, în ciuda tuturor înfrângerilor de pe continentul european, mai exista totuşi un lucru care îi putea aduce lui Hitler o remiză, dacă nu chiar câştigarea războiului. “În iunie 1942, fizicianul german Werner Heisenberg îi raporta lui Hitler că o cantitate de uraniu nu mai mare decât un ananas ar fi în stare să distrugă un oraş întreg. Dar emigranţii germani şi evrei care aveau cunoştinţele şi geniul necesare pentru a produce fisiunea atomului lucrau deja în New Mexico, nu alături de Heisenberg. Nazismul lui Hitler îl făcuse să piardă şi ultima şansă, deşi scăzută, de a obţine victoria”. S-a spus despre împăratul Napoleon al III-lea că numele său fusese atât opera, cât şi ruina sa. În mod asemănător, Hitler se impusese datorită hotărârii sale, a voinţei de putere şi a politicilor sale, care păreau, oricât de greşite ar fi fost, să ofere o speranţă Germaniei în anii ‘30. Şi totuşi, exact aceste elemente au fost cele care au dus la prăbuşirea sa în deceniul următor.

Andrew Roberts este unul dintre cei mai prestigioşi istorici britanici, autorul unor cărţi premiate şi ecranizate: “Napoleon And Wellington”, “Hitler and Churchill” şi “Masters and Commanders”.

“Valsul florilor”

Volumul cuprinde nouă povestiri dintre cele mai frumoase creaţii ale lui Yasunari Kawabata, traduse pentru prima dată în limba română. În povestirile sale inteligente şi emoţionante, autorul se dovedeşte şi aici un maestru al prozei scurte. Cronicarul de la “Washington Post” aprecia: “Limbajul acestor povestiri este atât de rafinat, de bogat în detalii pentru fiecare text în parte, încât orice încercare de a le rezuma ar risca vulgarizarea”.

“Valsul florilor” are muzicalitatea şi graţia baletului compus de Ceaikovski. Suzuko şi Hoshie, balerine şi discipole ale lui Takeuchi, trăiesc o criză morală declanşată de întoarcerea fiului rătăcitor Nanjo, trimis de maestru să studieze în Europa. Este povestea emoţionantă a pasiunii obsesive pentru dans. Hoshie, Suzuko şi Nanjo au crescut în spiritul sacrificării personale în numele unui scop mai înalt, cel artistic. Personajele povestirii sunt prinse ca într-un dans al vieţii, uneori hieratic şi spectaculos, alteori morbid şi frizând pierderea lucidităţii, pentru ca la final disciplina de fier a acestei arte, reflectată asupra personalităţii fiecăruia, să-şi spună cuvântul.

Având frumuseţea echivocă şi enigmatică a stampelor lui Hiroshige, maestrul peisajului nipon, “Un rând de copaci” dezvăluie, dincolo de metafora inexplicabilei desfrunziri a unor arbori de ginkgo, drama din sânul unei familii. “Prima zăpadă pe Fuji” relatează întâlnirea dureroasă a unui cuplu despărţit de mult, care a trecut separat prin tragedia celui de al Doilea Război Mondial, dar şi printr-o serie de drame personale. “Tăcerea”, una dintre cele mai acute proze ale volumului, este o poveste despre pasiunea pentru scris şi consecinţele uneori dramatice ale acesteia, iar “Norii de dimineaţă” surprinde sentimentele confuze de iubire şi vină ale unei eleve pentru profesoara sa de literatură japoneză.

“Şi atunci, dacă stau să mă gândesc, am noroc că locuiesc în Kamakura, unde pot să văd obiecte de artă din piatră chiar şi în timp ce mă plimb. În vremurile de demult, în Japonia, nu se construia în piatră şi nici nu se făceau sculpturi mari în piatră. Se spune că acesta ar fi un semn al fragilităţii culturii japoneze. Într-adevăr, stupele în formă de ou, stupele-sipet pentru sutre, stupele cu cinci elemente şi statuile din piatră ale lui Jizo, pe care le-am văzut în templele vechi din Kamakura arătau învechite şi demne de toată mila. Arătau de parcă ar fi fost nişte pietre vechi dintr-o văgăună din munţi, nu erau de o frumuseţe care să-ţi ia ochii. Dar cu cât m-am uitat mai mult la ele, atât mi s-a transmis mai mult puternica lor frumuseţe şi am simţit o legătură cu trecutul Japoniei. Se spune că, dacă-ţi apropii urechea de deschizătura în formă de uşă din stupa lui Rikyu poţi să auzi susurul apei de ceai ca şi cum ai auzi vântul trecând printre ramuri de pin… Atâta vreme cât pe lume înfloresc flori şi se înalţă pietre, nu am nevoie să mi se facă o piatră de mormânt”.

“Legenda unei sinucideri”

“Splendid… Proza lui David Vann îşi trage seva din creaţia lui Cormac McCarthy şi a lui Hemingway”, scria cronicarul de la “The Times”. Iar cel de la “The Irish Sunday Independent” comenta: “Este genul de carte care poate fi deschisă la întâmplare şi citită cu sufletul la gură, pur şi simplu pentru cadenţa şi frumuseţea austeră a frazelor sale…”.

Acest volum marchează debutul literar al acestui scriitor remarcabil, David Vann, actualmente profesor de scriere creativă la Universitatea din Warwick, din Marea Britanie. Vann a fost marcat profund de sinuciderea tatălui său când el avea 13 ani. Prima sa culegere de povestiri, “Legenda unei sinucideri”, a trebuit să aştepte mai bine de un deceniu până să fie acceptată spre publicare, timp în care autorul ei, descurajat, a plecat să lucreze pe mare în calitate de căpitan. De asemenea, pornind de la subiectul cărţii, se află în faza de producţie un film realizat de Chris Meloni. Romanul care i-a urmat, “Insula Caribou”, a consolidat reputaţia autorului şi urmează, de asemenea, să fie ecranizat.

David Vann este un om al naturii şi al singurătăţilor. De aceea, din cauza sălbăticiei sale, iubeşte foarte mult Noua Zeelandă.

“La 30 de ani am luat feribotul spre Alaska, trecând pe lângă coasta Columbiei Britanice, pe lângă insulele înconjurate cu alb şi păduri ce se întindeau dincolo de orizont, pe lângă pescăruşi şi vulturi pleşuvi, marsuini şi balene, toate văzute îndeaproape, pe lângă apusuri în largul oceanului, pe lângă faruri şi sate mici de pescari, intrând în apele Alaskăi, unde munţii se înclinau abrupt în sus din malurile fiordurilor, şi mai departe, într-un sfârşit, până în oraşul copilăriei mele, deşirat într-o linie îngustă pe ţărm, veşnic scăldat în ceaţă – un loc al stafiilor – am simţit locul unde tatăl meu, acum mort, o luase prima dată razna, locul unde acest tată şi sinuciderea lui, infidelităţile şi minciunile lui, ca şi mila mea pentru el ar fi putut să-şi găsească pentru totdeauna sfârşitul la Ketchikan. Scări lungi de lemn, uzate ca nişte pietre, cu lemnul cenuşiu ca marea şi lunecos de ceaţă, se prăvăleau printre ierburi, ferigi şi rugi către cheiul şi oceanul de dedesubt, unde vase de pescuit, ca nişte apariţii, îşi petreceau clipele de răgaz, cu micile plute galbene încercuind cei o mie de ochi ai năvodului strâns, aşteptând. Imaginea era prea elaborată, dar mi s-a părut potrivită cu răsfăţul acelei călătorii, cu extravaganţa încercării de întoarcere în copilărie. Lumea devenise, pentru câteva scurte momente, însufleţită, iar eu, observatorul ei lipsit, pentru scurtă vreme, de luciditatea obişnuită”.

Dacă ideea de “eliberare prin scris” are în ea o sămânţă de adevăr, povestirile cvasiautobiografice din acest volum reprezintă cea mai bună exemplificare. Autorul încearcă să îşi traseze traiectoria de viaţă pentru a reuşi să se împace cu el. Îşi rememorează mai întâi copilăria, momentele dureroase sau senine petrecute alături de tatăl său, apoi o călătorie cu el în Alaska, unde se retrag amândoi într-o regiune nelocuită, în mijlocul naturii sălbatice.

Legenda lui Vann este deopotrivă jurnal şi ficţiune pură. Un volum incitant pe care îl veţi citi cu mare plăcere pentru poezia lui.

“Cum repară soldatul gramofonul”

Sasa Stanisic, autorul romanului “Cum repară soldatul gramofonul”, publicat în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), a obţinut de curând “Premiul Alfred-Doblin” pe anul 2013. În valoare de 10.000 de euro, prestigiosul premiu este oferit de “Academia de Arte” din Berlin şi de “Literarisches Colloquium Berlin”.

“Cum repară soldatul gramofonul / Wie der Soldat das Grammofon repariert”, romanul de debut al scriitorului, a apărut în 2006 şi, la scurt timp, a fost adaptat pentru scenă. Tradus în peste 20 de limbi, romanul a fost nominalizat la prestigiosul “Deutscher-Buchpreis”.

“Cum repară soldatul gramofonul” este povestea unei copilării obişnuite, întreruptă de războiul din fosta Iugoslavie, un conflict pe care nimeni nu-l numeşte, preferând să se refere la el ca la un eveniment exterior care „sevaterminaîncurând”.

Naratorul, Aleksandar, este un soi de ucenic vrăjitor, un copil cu o imaginaţie (prea) bogată, care îi atrăgea mustrările profesorilor în vremurile când „toate erau la locul lor”. Dar aceasta, împreună cu harul povestitului, îi va permite să reînvie în timpul exilului o ţară ce nu mai figurează pe nicio hartă, cu o limbă ce nu mai este prezentă în niciun dicţionar.

Fără să abuzeze de detalii etnice, referinţe istorice sau resorturi emoţionale, Sasa Stanisic reuşeşte să reconstruiască, într-o proză poetică densă şi fluidă, o lume plină de viaţă şi culoare, pe care o mişcare brusca a istoriei o face să se spargă in mii de cioburi. „Sunt iugoslav – deci mă descompun”, va spune mai târziu Aleksandar, care, întors în Bosnia, se trezeşte într-un no man’s land în care nu mai găseşte un limbaj comun cu cei apropiaţi.

De pe această poziţie ambiguă, în acelaşi timp detaşată şi implicată, la frontiera dintre două lumi şi dintre două epoci, fostul „specialist în neterminaţi” îşi asumă rolul de păstrător al frânturilor de amintiri, identităţi şi locuri, cu toate că, după cum singur mărturiseşte, „cu cât aflu mai multe poveşti, cu atât pricep mai puţin”.

„Acest roman de debut este, fără nicio urmă de îndoială, senzaţia anului 2006”, comenta cronicarul de la “Freie Presse”.

„Cartea lui Sasa Stanisic este una dintre marile surprize literare ale momentului, cel mai bun roman de limba germană al anului 2006”, aprecia “Hessischer Rundfunk”.

Născut în Bosnia-Herţegovina (fosta Iugoslavie), Sasa Stanisic trăieşte de 16 ani în Germania. Autorul a mai obţinut recent Premiul pentru creaţie literară pentru copii şi tineret al oraşului Mannheim.

Următoarea sa carte va apărea în primăvara anului 2014.