Invitaţie la lectură

„Urzeala tronurilor”

George R.R. Martin „atinge un vârf absolut din punctul de vedere al tehnicilor narative şi al scenei de acţiune. Scriitura, imaginaţia, impactul emoţional şi extraordinara construcţie a universului său presupun o nouă definire a genului fantasy”.

Autorul, ce a absolvit Jurnalismul cu „summa cum laude” la „University Illinois”, a debutat cu o serie de nuvele printre care „Regii nisipurilor”, pentru care i-au fost decernate premiile „Hugo” şi „Nebula”, apoi a continuat cu romane SF, fantasy şi horror.

În anii ’80 a fost producător şi scenarist de televiziune, editor al seriei „Twilight Zone” şi producător al filmului „Frumoasa şi bestia”. Una dintre nuvelele sale a fost ecranizată cu titlul „Zburătorii nopţii”.

În 1996, Martin a început să scrie seria fantasy „Cântec de gheaţă şi foc”, alcătuită din şapte romane, dintre care, cinci au fost deja publicate: „Urzeala tronurilor”, „Încleştarea regilor”, „Iureşul săbiilor”, „Festinul ciorilor” şi „Dansul dragonilor”, toate la „Nemira”, iar două se află încă în stadiul de proiect: „The Winds of Winter” şi „A Dream of Spring”.

Saga „Cântec de gheaţă şi foc” este considerată o capodoperă a genului, alături de trilogia „Stăpânul Inelelor” de J.R. Tolkien, fiind până în prezent tradusă în peste 30 de limbi, cu peste 2.200.000 de exemplare vândute numai în Statele Unite. Drepturile cinematografice au fost achiziţionate de HBO, care a difuzat deja primele două sezoane ale serialului.

Primul volum al seriei, „Urzeala tronurilor”, a fost răsplătit cu Premiul „Locus”, a fost finalist al premiilor „Nebula” şi „World Fantasy”, iar nuvela „Sângele dragonului”, care face parte din roman, a obţinut Premiul „Hugo” în 1997. Romanul „Încleştarea regilor” a câştigat de asemenea Premiul „Nebula”, în timp ce „Iureşul săbiilor” a fost recompensat cu premiile „Locus” şi „Jeffen”, fiind finalist al premiilor „Locus” şi „Nebula”. Al patrulea volum al seriei, „Festinul ciorilor”, precum şi „Dansul Dragonilor” au fost recompensate cu premiile „Locus” şi „Hugo” în 2012.

Într-un ţinut în care verile pot dura ani în şir şi iernile o viaţă, primejdia se arată la orizont. Vine iarna şi pe plaiurile îngheţate de la nord de Winterfell, forţe întunecate şi stranii îşi adună puterile în spatele Zidului ce protejează întregul regat Westeros. În mijlocul conflictului se află familia Stark, oameni la fel de aspri şi neîndurători ca pământul pe care îl stăpânesc. Un tărâm al extremelor, de la fortăreţele de piatră ale iernii la castelele belşugului şi ale verii, în care lorzi şi prinţese, soldaţi şi vrăjitori, asasini şi bastarzi iubesc, se luptă şi uneltesc pentru a supravieţui.

Între intrigi şi comploturi, tragedie şi trădare, victorie şi teroare, soarta familiei Stark, a aliaţilor ei şi a inamicilor atârnă de un fir de păr, în timp ce toţi încearcă să câştige cel mai periculos joc dintre toate: „Urzeala tronurilor”.

„În mod categoric, «Cântec de gheaţă şi foc» va ajunge cea mai bună saga fantasy scrisă vreodată. Subiectul nu e dificil de înţeles, dar încercarea de a-l rezuma ar fi realmente nebunească: o complexă intrigă politică şi dinastii rivale, iubiri, trădări, regi incapabili, cavaleri, castele, codri de nepătruns, un gigantic zid de apărare împotriva unei forţe neştiute, dragoni de mult dispăruţi. Iar stilul nu are nimic din bucolicul lui Tolkien”, scria cronicarul de la „The New York Times Book Review” .

„Încleştarea regilor”

Tărâmul uitat al luptei şi răzbunării, al vrăjitoriei şi războiului. O poveste în care fecioarele se aliază cu nebunii, fraţii complotează unii împotriva celorlalţi, iar morţii se ridică pentru a întuneca Pământul. Într-un climat al incestului şi al fratricidului, al alchimiei şi al crimei, preţul gloriei va fi măsurat în sânge şi va fi plătit celor mai cruzi învingători.

Cea de doua carte din saga fantasy „Cântec de gheaţă şi foc” cu „magie neagră, intrigă politică şi multă vărsare de sânge, o saga titanică, semnată de George R.R. Martin, este un festin al literaturii fantasy care va satisface orice apetit”.

„Torţele pâlpâiau strălucitoare pe metalul bătut al suporturilor din perete, scăldând sala de bal a Reginei într-o lumină argintie. Sansa îl vedea în ochii palizi ai lui Ser Ilyn Payne, care stătea lângă uşa din spate, neclintit ca o stâncă, fără să mănânce sau să bea. (…) Cersei făcu semn pajului să-i mai umple cupa cu vin, un vin vechi, auriu de la Arbor, aromat şi tare. Regina bea vârtos, dar vinul părea doar s-o facă mai frumoasă; obrajii îi erau îmbujoraţi şi ochii aveau o căldură strălucitoare, febrilă, când privea în jos, către sală. Ochi de foc sălbatic, gândi Sansa. Cântăreţii cântau, jonglerii făceau jonglerii. Băiatul Lunii mergea clătinându-se pe catalige prin sală, făcând haz de toată lumea, iar Ser Dontos alerga după slujnice pe calul lui din coadă de mătură. Oaspeţii râdeau, dar era un râs lipsit de veselie, genul de râs care se putea transforma în hohote de plâns într-o clipită”.

„Cealaltă jumătate”

Este creativitatea un drum solitar sau poate fi parcurs în doi? Volumul coordonat de Wintney Chadwick şi Isabelle de Courtivron scoate în evidenţă istoriile imaginative şi curajoase ale lui Camille Claudel şi Auguste Rodin, ale lui Sonia şi Robert Delauney, Clara şi André Malraux, Vanessa Bell şi Duncan Grant, pe cea a Virginiei Woolf şi a lui Vita Sackville-West, ale Eleonorei Carrington şi Max Ernst, ale Fridei Kahlo şi Diego Rivera. Între cuplurile creatoare cu limitele şi transgresiunile lor sunt evocaţi şi Kay Sage şi Yves Tanguy, Anais Nin şi Henry Miller, Lilliane Hellman şi Dashiell Hammet, Jasper Johns şi Robert Rauschenberg, Simone şi Andre Schwartz-Bart, Lee Krasner şi Jackson Pollock. Eseurile prezentate sugerează că deşi majoritatea artiştilor şi scriitorilor despre care se vorbeşte în volum nu au scăpat de stereotipiile sociale şi nici de rolurile asumate în relaţiile lor, mulţi dintre ei au negociat noi relaţii cu aceste stereotipuri.

Nimeni nu se mai întreabă de ce Claudel a fost atrasă de Rodin. El reprezenta nu numai succesul pe care şi-l dorea, dar şi succesul dorinţei. Dorea să fie o sculptoriţă recunoscută şi la vremea aceea orice tânăr artist care atrăgea interesul unui artist eminent considera că acesta era semnul unui succes propriu. Ea era o femeie tânără şi frumoasă, pregătită să aibă o relaţie fără acele recompense burgheze precum căsătoria, copiii şi statutul social. Povestea lor a fost transpusă şi în cinematografie în regia lui Bruno Nuytten cu Isabelle Adjani în rolul principal.

În studiourile pictorilor cubişti sau în sălile de dans din Montparnasse, viaţa Parisului înainte de Primul Război Mondial apărea deseori ca o ţesătură de ritmuri abrupte şi de suprafeţe fragmentate. În 1913, Sonia şi Robert Delaunay se aflau în mulţimea care împânzea sălile de dans, unde se dansa pe ritmurile de staccato ale tangoului şi foxtrotului, iar ea, deghizată în culorile şi formele unui tablou abstract, stătea tăcută absorbind lumina şi mişcarea. Astfel începe povestea celor doi importanţi artişti.

André Malraux şi-a construit legenda pe forţa inteligenţei sale remarcabile, pe calitatea hipnotică a monoloagelor sale, pe abilitatea sa misterioasă de a anticipa spiritul vremurilor şi pe stilul său literar inovator. Clara Malraux a scris trei romane şi şase volume de memorii pentru a reaminti lumii, dar mai ales lui, că, la începuturi, era şi ea acolo. Cei doi având 20 şi ceva de ani au pornit spre ceea ce se numea la acea vreme Indochina, într-o călătorie ce amintea de cea a lui Rimbaud în Abisinia. A fost o căsătorie care ar fi putut fi catalogată drept un act de pasiune şi de revoltă, dar, în acelaşi timp, un act de convenienţă.

Pasărea superioară întâlneşte mireasa vântului. Max Ernst, 46 de ani, chipeş, sclipitor, un artist faimos al avangardei pariziene, cu renumit succes la femei, soseşte la Londra pentru o expoziţie a tablourilor sale şi o întâlneşte pe Leonora Carrington, de 20 de ani, o frumuseţe cu ochi negri, fiica rebelă a unui industriaş englez şi artistă aspirantă. Este „dragoste la prima vedere, dragoste nebună”, aşa cum au numit-o suprarealiştii.

Dar despre toate aceste legături de nenegociat, povestiri de dragoste, arta codurilor veţi afla citind acest volum.

„De la Muntele Sfânt”

O călătorie în umbra Bizanţului. În primăvara anului 587, doi călugări porneau într-o călătorie extraordinară ce avea să-i poarte în semicerc prin lumea bizantină, de pe malurile Bosforului până la dunele Egiptului. Pe drum, Ioan Moshu şi ucenicul său Sofronie Scolasticul au poposit în peşteri, mânăstiri şi sihăstrii îndepărtate, culegând înţelepciunea pustnicilor şi a părinţilor din deşert, înainte ca lumea aceasta să se prăbuşească sub umbra Islamului. După aproape 1.500 de ani, călăuzit de scrierile celor doi, William Dalrymple porneşte pe urmele lor. Jurnalul său de călătorie este mărturia unei lumi pe cale de dispariţie. Comparat deseori cu Alan Bennett, în ceea ce priveşte oralitatea stilului, autorul volumului construieşte aici un discurs neaşteptat, cu un subiect pe cât de grav, pe atât de controversat, dar contracarat în fiecare pagină de o relatare prietenoasă, caldă, personală, de un umor dezarmant.

Jurnal inedit de călătorie iniţiatică şi de cercetare istorică deopotrivă, această carte surprinde cititorul încă de la primele pagini prin stilul spumos. Călătorie, magie, misticism, istorie, ortodoxism într-un spaţiu mediteranean circular, de la Muntele Athos, prin Turcia, Siria până în Egipt, elemente ce sunt prinse într-o poveste captivantă, presărată cu informaţii istorice, fotografii inedite şi comentarii neaşteptate.

„După pietatea penitentă a Muntelui Athos, sosirea la Istanbul este precum păşitul direct într-o fantezie oriental-senzuală a lui Delacroix, numai dale imitându-le pe cele din Isnik şi pardoseală imitând marmura otomană. Un hotel care are o baie turcească şi în care aproape că te aştepţi ca vreo odaliscă voluptuoasă să apară şi să se dezbrace în spatele recepţiei. La hotelul Pera Palace am luat micul dejun într-o sală de bal vieneză, cu podeaua din lemn moale şi părţile inferioare ale zidurilor picurând de poleiala recent reaplicată. Liftul era o colivie imensă, barocă, în care se intra printr-o pădure tropicală de palmieri crescuţi în ghivece. În sufragerie poleiala era atât de strălucitoare încât aveai nevoie de ochelari de soare pentru a o privi, iar sus covoarele erau la fel de chele precum scăfârlia unui eunuc otoman. Hotelul are politica de a denumi camerele cu numele oaspeţilor de marcă care l-au vizitat, aşa încât poţi să alegi să stai în camera Atatürk, Mata Hari sau Regele Zog al Albaniei, dar nu este nimic mai incitant decât apartamentul Julio Iglesias. La apus, Marea Marmara pare o folie de argint pe care sunt cusute navete din port. De la vechea Acropolă bizantină la apele Cornului de Aur, lumina gălbuie a felinarelor cu sulf desenează orizontul oraşului, cu minaretele sale, cu domurile şi cupolele ondulate. Niciun alt oraş din lume nu are o asemenea poziţie magnifică. Cu remarcabilul echilibru de dealuri şi apă, dominând drumurile terestre şi maritime care leagă Europa de Asia şi Marea Neagră de Marea Mediterană şi deţinând unul dintre cele mai mari porturi din lume, nici că putea exista o poziţie mai potrivită în care un mare oraş imperial să fie clădit”.

„De ce iubesc străinii România?”

Volumul a fost lansat astăzi la Librăria „Humantitas” de la Cişmigiu, având-o ca moderatoare pe Alison Mutler, Associated Press Bureau-chief.

Au vorbit, alături de Sanda Pralong, coordonatoarea volumului, Raed Arafat (SMURD), Steven van Groningen (Raiffeisen Bank România), Jakob Hausmann (proprietarul şi bucătarul-şef al restaurantului „Mica Elveţie” din Bucureşti), Yuexia Lushi Liu (doctor, Medicină Chineză), Serge Gonvers (Audiconsult), Alessandro Amato („Gucci”, „Cellini”), Peter Hurley (Fondator Festivalul de la Săpînţa), Jean Valvis („Aqua Carpatica”), Paulin Frank Nucea (Artist), Robbert Peter Oostveen (doctor oncolog şi arhitect), Leslie Hawke („OvidiuRo” – Fiecare Copil în Grădiniţă), Roberto Musneci (ex-CEO „Glaxo”, acum „Şerban&Musneci Associates”), Joaquin Bonilla („Wunderman” România), Sapta Sheel (Expert în Management), Don Lothrop (Investitor), Wajiha Haris (preşedinte fondator al Fundaţiei „Scheherazade”), Irina Budrina (Expert Comunicare Inteculturală), Nicolas Triboi (Atelierul de peisagistică „Foaie Verde”), Sandra Gătejeanu-Gheorghe (Şef de Protocol, Casa Regală a României).

De ce se îndrăgostesc străinii de România, ce-i motivează şi ce experienţe au avut aici? Mulţi vin la studii, cu afaceri, din motive personale sau umanitare şi, deşi sunt convinşi că vor rămîne doar un timp, la un moment dat îşi dau seama că nu mai vor să plece acasă. În pofida inconvenientelor şi a obstacolelor întâlnite (de la infrastructură la fiscalitate, de la sistemul sanitar la cel educaţional şi multe altele), ei descoperă oportunităţi şi frumuseţi pe care nu le găsesc în ţările natale.

În „Mai români decât românii?”, străini celebri pentru realizările lor sau alţii, mai puţin cunoscuţi publicului larg, povestesc cum au ajuns în România şi de ce nu mai vor să o părăsească. Veţi descoperi poveştile unor oameni care, având lumea la picioare, au decis să se stabilească aici şi veţi afla cum ne privesc pe noi.

Sandra Pralong scrie în prefaţa cărţii: „Propun o carte despre România scrisă de străini, pentru că îmi doresc o altă perspectivă.

O ţară trăieşte prin oamenii ei şi devine ceea ce aceştia gîndesc şi spun despre ea «ţara» rezultă din suma tuturor acţiunilor individuale. Vă place cum arată ţara gândurilor şi a vorbelor noastre, ce spun gesturile noastre despre ea? Mie nu.

De ce se îndrăgostesc străinii de România şi românii, nu? Oare ce văd alţii în noi – şi în ţara noastră –, iar noi nu ştim să dibuim; care este «acel ceva» în faţa căruia noi suntem orbi, dar pe care ceilalţi îl percep şi-l apreciază?

În esenţă, despre acest lucru simplu este cartea: despre motivele pentru care putem iubi România”.