Invitaţie la lectură

Un roman tulburător de Dan Lungu: Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu

Un roman în care sunt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii.

Un nou roman de Dan Lungu, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, a apărut recent în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

Este vorba despre Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, o carte surprinzătoare, emoţionantă şi plină de umor care explorează un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară.

Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru câteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrâna familiei Bosse, Nona. Întâmplător, întâlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina, în cea a soţului Letiţiei, Vali.

Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele câteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sunt îmbinate subtil o varietate de teme, într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.

Dan Lungu (n. 1969) este director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, membru al Uniunii Scriitorilor din România. La Polirom a publicat romanele Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), publicat în 2004, 2007, 2010, 2012, Sunt o babă comunistă! (2007, 2010, 2011, 2013; ecranizat în regia lui Stere Gulea; în 2010, premiera piesei de teatru Baba comunistă pe scena Teatrului Bouwkunde din Deventer, Olanda; în 2013, premiera maghiară la Teatrul „Katona József” din Budapesta, iar la Ateneul Tătăraşi din Iaşi premiera naţională a piesei). Versiunea franceză a cărţii a fost dublu nominalizată la Premiile Europene Jean Monnet, Franţa, 2008, versiunea poloneză nominalizată la Premiul pentru literatură central-europeană Angelus, 2011). Au urmat Cum să uiţi o femeie (2009, 2010, 2011) şi În iad toate becurile sunt arse (2011, 2014), volumele de proză scurtă Băieţi de gaşcă (2005, 2013) şi Proză cu amănuntul (2008). A coordonat, în colaborare, volumele Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (2008), Str. Revoluţiei nr. 89 (2009) şi Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism (2014). Cărţi ale sale au fost traduse în franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă, norvegiană şi turcă.

Între cer şi pământ de apreciatul scriitor islandez Jón Kalman Stefánsson

„Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea şi puterea să ne mângâie şi să ne şteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanţe, altele sunt sunete de vioară. Unele ajung să topească gheţurile care ne înconjoară inima, pe altele le trimitem să ne salveze, grăbite, ca pe cohorte de călăreţi, când zilele sunt potrivnice şi nu mai ştim dacă mai trăim sau am murit deja”, scrie Jón Kalman Stefánsson.

Jón Kalman Stefánsson este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani islandezi. Între cer şi pământ – publicat în Franţa la Gallimard – este primul său roman tradus în limba română şi a mai fost publicat în peste 20 de ţări.

Un nou autor islandez intră în portofoliul Editurii Polirom, după recenta apariţie a romanului Vulpea albastră, de Sjon (Sigurjón Birgir Sigurðsson), autorul multora dintre textele cîntecelor celebrei Björk, nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dancer in the Dark, regizat de Lars von Trier.

Este vorba despre Jón Kalman Stefánsson, autorul romanului Între cer şi pământ, publicat în colecţia Biblioteca Polirom (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), şi în ediţie digitală, traducere din limba franceză de Magda Răduţă.

Cu o sută şi mai bine de ani în urmă, pescarii Islandei ştiau prea bine ce se află între cer şi pământ: Marea Îngheţată. De-aici încolo, lucrurile erau simple: îţi făceai cruce să nu te prindă furtuna, ieşeai pe mare într-o barcă de şase oameni, aruncai undiţele, aşteptai ca peştele să muşte, trăgeai – de undiţe şi apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curăţai peştele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, aveai cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar bani pentru o sticlă de rachiu. Cu Bárður se întâmplă însă că nişte cuvinte îl ucid. Mai rău: îl ucid nişte versuri scrise cu o sută de ani înainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea să le înveţe pe de rost şi să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile pradă poeziei, flăcăul uită să-şi ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puţini cu unul: Bárður a murit de frig.

Romanul lui J.K. Stefánsson, primul dintr-o trilogie islandeză tradusă entuziast până acum în douăzeci de ţări, e însă şi un roman al despărţirii de moarte, al speranţei şi maturizării, care nu înseamnă neapărat resemnare. Prozatorul face din celălalt erou al cărţii, numit scurt băiatul, un personaj ce rămâne multă vreme în mintea cititorilor. Între cer şi pământ e deopotrivă cartea cerului plumburiu, a mării nemiloase şi romanul băiatului, al drumului său prin durerea de a-şi fi pierdut cel mai bun prieten, în încercarea de a găsi un sens pentru ceva de neînţeles când încă n-ai împlinit douăzeci de ani – adică pentru moarte.

„O adevărată descoperire, o revelaţie, o lectură de la care nu vrei să-ţi fie distrasă atenţia, căci fiecare detaliu scăpat e o pierdere”, afirmă Livres Hebdo.

„Între cer şi pământ este o poveste nemaipomenită, o gură de aer în cele mai întunecate hăuri ale mării”, aprecia Le Monde.

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani islandezi, s-a născut la Reykjavík, în 1963. A debutat în 1988 cu un volum de poeme; unul dintre romanele sale, Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumină de vară, apoi se lasă noaptea), a primit Premiul Literar Islandez pentru ficţiune. Opera sa a fost de trei ori nominalizată la Premiul pentru Literatură acordat de Consiliul Nordic, printre ai cărui laureaţi se numără Tomas Tranströmer, Sofi Oksanen şi Kim Leine. Între cer şi pământ este primul său roman tradus în limba română.

Fetiţa care nu zâmbea niciodată – un roman despre o gimnastă fenomenală

„Romanul de aur al acestui sezon literar”, consideră Le Figaro Littéraire.

Romanul Lolei Lafon propune un dialog imaginar între autoare şi personajul legendar Nadia Comăneci. Ideea s-a născut din fascinaţia scriitoarei pentru destinul miraculos al Nadiei, fetiţa care, la paisprezece ani, a înregistrat la Jocurile Olimpice de la Montréal, din 1976, o performanţă incredibilă: a fost prima gimnastă din lume care a primit nota 10, uluind întreaga planetă.

Împotriva voinţei sale, Nadia a devenit mândria unei naţiuni: România care, în anii ’80, încerca să convingă Occidentul cu privire la atitudinea sa antisovietică singulară din inima Balcanilor.

Nadia a fost idolul pop al sportului în Vest şi „cea mai tânără eroină comunistă” în Est. A fost „zeiţa de la Montréal”, copilul unei ţări cunoscute doar din pricina lui Dracula şi a dictatorului care o conducea. Pentru prima dată, fetiţele din ţările capitaliste îşi doreau să arate precum fetiţa-minune din Est.

Dar, într-o zi, mica zână a început să crească…

Campioana lumii Nadia Comăneci

Departe de a fi o simplă biografie, Fetiţa care nu zâmbea niciodată descrie povestea legendarei gimnaste românce înstrăinate de sine însăşi, care a trebuit să plătească pentru propria maturizare. Cartea Lolei Lafon analizează preţul succesului în lumea gimnasticii, o lume în care corporalitatea devine element cheie, exploatat intens atât de media, cât şi de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei imagini.

„Un ţipăt de femeie, un urlet de plăcere nebună ţâşneşte din masa celor 18.000 de spectatori şi punctează momentul când picioarele în cipicii albi ating solul fără nicio oscilaţie. Cu spinarea arcuită ce desenează o virgulă până la degetele-i care gâdilă cerul, copila salută. Şi computerul afişează din nou acel 1.00, în timp ce ea aleargă spre Béla, care-i întinde braţele… 5.000 de apeluri primite la Federaţia Canadiană de Gimnastică în mai puţin de trei luni, în SUA, 60% de apeluri suplimentare la urgenţe: fetiţele care au vrut să se joace de-a Nadia şi-au rupt încheietura mâinii sau glezna. Parcă nu s-ar mai teme de nimic, nişte adevăraţi băieţoi, îşi spun îngrijoraţi părinţii fetiţelor din Vest, care se agaţă de ramurile cele mai înalte ale copacilor şi iau masa de seară în costum de gimnastică, transpirate şi ciufulite… Nu este aşadar povestea unui dictator, ci aceea a unui trup-valiză pe care arbitri, preşedinte şi dresori diverşi şi-l dispută şi şi-l smulg unul altuia sub pretextul că-l protejează. Un nou episod din acest film mut, pasiunea lor devoratoare pentru o fată căreia nimeni nu-i cere părerea”.

Nadia Comăneci şi zâmbetul ei cuceritor

Scriitoarea şi muziciana Lola Lafon s-a născut în 1971. Primele trei romane ale sale au fost publicate de Flammarion: în 2003, Une fièvre impossible à négocier, care a câştigat Prix AtoutLire; în 2007, De ça je me console (finalist Prix de Flore 2007) şi în 2011, Nous sommes les oiseaux de la tempête qui s’annonce, care a primit Prix Coup de Cœur de la 25ème heure la Salonul de carte din Le Mans şi a fost finalist la Prix Marie Claire şi Pri x Sagan.

Romanul Fetiţa care nu zâmbea niciodată (Actes Sud) a fost recompensat în 2014 cu Prix de la Closerie des Lilas, Le prix Ouest France / Etonnants Voyageurs, Grand Prix de l’héroïne Madame Figaro, Prix Littéraire d’Arcachon, Prix des lecteurs de Levallois

Un dialog incitant despre performanţă, feminitate și sacrificiile pe care un sportiv le face pentru podium, dar provocând rezerve în ceea ce priveşte viaţa acestei geniale gimnaste: Nadia Comăneci.

Zeiţa orezului

„Zeiţa orezului este unul dintre acele romane compulsive pe care nu ai mai vrea să le laşi din mână. Minunat!”, afirma cronicarul de la The Bookseller.

Mituri, superstiţii, detalii sociale şi sentimente. O saga malaysiană, scrisă de Rani Manicka, care se întinde pe durata a patru generaţii. La vârsta de 14 ani, Lakshami lasă în urmă copilăria petrecută printre arborii de mango din Ceylon pentru a se căsători cu un bărbat matur din Malaysia. Tânăra neştiutoare este nevoită să dea piept cu greutăţile vieţii; până la 19 ani are deja cinci copii, urmează ocupaţia japoneză, al Doilea Război Mondial, iar ea nu are alt scop decât să-şi păstreze familia în siguranţă. Scris din perspectiva mai multor personaje, romanul este cronica unei familii dintr-o lume prea puţin cunoscută nouă, unde exotismul şi miticul se întrepătrund oferindu-ne o lectură plăcută şi provocatoare.

”M-am născut în Ceylon, în 1916, într-o vreme când spiritele mergeau pe pământ asemenea oamenilor. Înainte ca luciul electricităţii şi tumultul civilizaţiei să le sperie şi să le gonească în adâncurile neştiute ale pădurilor, şi-au găsit adăpost în copacii enormi, cu umbră mare, răcoroasă, de un verde albăstrui. Dacă ne cuprindea o dorinţă neînţeleasă de a ne abandona trupul, pe când cutreieram jungla, trebuia să rostim o rugăciune şi să le cerem permisiunea înainte ca deşertăciunea noastră să le atingă ţinutul pentru că se supărau uşor. Scuza lor, de câte ori intrau într-un intrus, era că le fusese tulburată intimitatea. Şi puneau stăpânire pe el.

Încă de când eram mică şi şedeam pe genunchii unchiului meu care vindea fructe de mango, auzisem de minunaţii culegători de cuiburi de păsări care trăiau într-un ţinut însepărtat numit Malaezia. Aceştia se căţărau voiniceşte, fără torţe, până la zeci de metri înălţime, pe tulpini de bambus unduitoare ca să ajungă la gurile peşterilor din munte. Unchiul meu obişnuia să spună că inima mea este ca bambusul, iar dacă o tratezi cu blândeţe şi îi asculţi cântul, cuibul cel mai mare şi cel mai înalt va fi cu siguranţă al meu”.

Din volum străbate un parfum de iasomie care se îmbină cu amintirile copilăriei.

”Am amintiri surprinzător de clare despre plante, insecte şi animale, frunze violete frumoase, ce pot ţine o picătură de ploaie pe suprafaţa lor, ca pe un diamant strălucitor. Sau mă revăd stând cu orele afară în soare, vrăjită de furnici. Ce creaturi uluitoare sunt acestea. Şi dacă stăteam foarte, foarte nemişcată o vreme, destul de îndelungată, se putea chiar ca o libelulă să coboare în zbor spre mine. Sunt făpturi minunate, cu aripi diafane, ce poartă pe ele curcubeul… Îmi amintesc şi mirosul de caramel al zahărului care se topea în unt, în oala noastră mare din tuci. Acelea erau vremurile bune, când mama mă aşeza turceşte pe băncuţă, punându-mi câteva stafide la picioare şi se apuca să prepare kaseri, să avem pentru gustare. Îmi plăcea s-o privesc pe mama şi când făcea alvas. Felul în care ţinea cu fermitate oala de tuci de mânere şi amesteca cu lingura până când se ridica uleiul şi compoziţia devenea transparentă ca sticla colorată. Apoi întindea amestecul portocaliu pe o tavă şi cu un cuţit ascuţit îl tăia în romburi. Ca o maşină a timpului, gustul acela mă duce înapoi în după-amiezele când eram doar noi, eu şi mama, fericite în bucătărie”.

Putin. Biografia interzisă

O carte absolut incendiară şi incomodă pentru Kremlin, interzisă în Rusia.

Informaţiile dezvăluite sunt de natură să arunce în aer miturile şi prejudecăţile despre unul dintre cei mai puternici oameni ai planetei. Celebrul analist politic Stanislav Belkovski îi conturează liderului rus un portret deloc măgulitor, scandalos pe alocuri. Distrugând toate clişeele, el îl prezintă pe ţarul actual ca pe un om frământat de mari probleme, care a avansat în carieră fiindcă a ştiut întotdeauna să le fie loial stăpânilor săi. Pentru Belkovski, Putin e un om lipsit de orice interes faţă de ideologii şi chiar faţă de politică şi e mânat doar de dorinţa de a face bani pentru el şi apropiaţii săi, pe care politologul nu se sfieşte să îi numească nişte cleptocraţi.

„Cartea dezvăluie nu neapărat tot adevărul despre Putin, cât, mai degrabă, despre sistemul creat de acesta, în care informaţiile şi dezinformările se contopesc pe nesimţite, până când graniţele dintre adevăr şi minciună se şterg cu totul. Belkovski e un demn reprezentant al poporului său, profund suspicios, în mijlocul căruia abundă teoriile conspiraţiei şi pentru care orice e posibil, oricât de nebunesc ar părea. Cartea lui se construieşte ca un demers detectivistic, în care povestea eroului principal se ţese treptat, din îmbinarea celor mai diverse piese de puzzle, de la zvonurile cele mai incredibile (sau de la absenţa lor), la decodarea faptelor puternicilor zilei şi de la analizele freudiene la cântărirea unor coincidenţe atât de bizare, încat nu pot fi decât etapele unor planuri machiavelice”, apreciază The Huffington Post.

Stanislav Belkovski (n. 1971), analist politic şi specialist în comunicare rus, văr al oligarhului Boris Berezovski, a lucrat în calitate de consultant politic, strateg de campanie electorală şi autor de discursuri pentru politicieni de top din Rusia, dar şi din Ucraina. Colaborează cu ziarul Moskovski Komsomolet, cu postul de radio al opoziţiei Eho Moskvi („Ecoul Moscovei”), cu proiectul Snob.ru, şi are propriul său podcast, FSB, Faktor Stanislava Belkovskogo (un joc de cuvinte pornit de la acronimul celebrului serviciu mai mult sau mai puţin secret care este urmaşul KGB-ului). A scris cinci cărţi şi sute de articole şi, alături de alţi politologi, a înfiinţat Consiliul pentru Strategie Naţională, un think tank moscovit care a realizat şi a dat publicităţii rapoarte-analiză foarte mediatizate despre relaţia dintre stat şi marii oligarhi (Stat şi oligarhie şi Noua verticală a puterii). Pe plan mondial s-a facut remarcat în 2007, atunci când estimările sale conform cărora averea personală a lui Vladimir Putin ar fi fost de circa 40 de miliarde de dolari au fost publicate de prestigioasele Die Welt şi The Guardian, iar în România a devenit celebru la începutul anilor 2000, când a lansat o propunere şocantă pentru rezolvarea crizei transnistrene: desfiinţarea statului Moldova prin alipirea republicii separatiste la Rusia şi unirea Basarabiei cu România.

”Economia putinistă are două trăsături principale. În primul rând este o economie a haliavei. Cuvântul haliava, ca şi pogrom şi perestroika, trebuie să intre în multe limbi fără traducere, în rusa originară. Îşi are originea în basmele populare ruse, unde de problemele economice răspundea faţa de masă care se strângea singură, care îi asigura gratis posesorului ei mâncare în orice cantitate, precum şi soba pe care eroul de basm numit Emelia rezolva orice probleme importante. Conform dicţionarului, haliava poate fi numit îmbogăţire nejustificată.

În al dolilea rând, este economia unei corupţii totale, principalele decizii, economice (şi cele politice care le deservesc) sunt luate atunci şi numai atunci când se poate fura mult. Dacă nu se poate fura, deciziile nu se iau sau se amână până mai târziu. De aceea, economia putinistă mai este numită şi Economia Roz (după iniţialele cuvintelor care în rusă înseamnă împărţire, retrocedare şi acumulare). Sursa lucrurilor care trebuie distribuite este statul rus, un butoi fără fund. Obiectul preocupărilor sale îl constituie utilizarea moştenirii URSS, pentru că după prăbuşirea URSS, pe teritoriul Rusiei nu s-a mai creat nimic semnificativ nici în infrastructură, nici în ştiinţă, nici în tehnică.

În Putin-economie sunt dominante două clase de oameni: cei care împart banii, cei care răspund de împărţirea (raspil), distribuirea mijlocelor, instrumentarului şi a proporţiilor. Păzitorii care păzesc ce e de împărţit (sau iluzia bunurilor materiale ce mai rămâne de împărţit). E nevoie numai să te afli la momentul şi la timpul potrivit. De exemplu, printr-un bunic de gradul trei să ocupi la Gazprom un post de director adjunct, responsabil, de exemplu, de achiziţionarea untului.

Tandemul adevărat care conduce azi Rusia nu este format din Putin şi Medvedev. Totul este condus de alianţa universală şi atotprezentă a Celui ce împarte şi a Păzitorului. Cel ce împarte, împarte. Păzitorul păzeşte.

Aici se mai adaugă şi scăderea cererii europene de gaze naturale, al căror monopol de furnizare, în afara graniţelor Rusiei, îl are, ca de obicei, uriaşul Gazprom. Profitul acestei corporaţii care este prezentată ca bunul naţional şi mândria întregii Putin-economii a scăzut în anul 2012 la 15%. Iar ponderea pe piaţa europeană de la 27 la 25,6%. Acest trend s-a format imediat după criza din 2008 şi se pare că este ireversibil. De aici vine mereu un mormăit nemulţumit: petrolul se va prăbuşi în curând, iar Rusia şi economia ei nu sunt deloc pregătite pentru acest lucru”.

Dar despre cum este construită economia putinistă vă invităm să citiţi în acest volum.