Invitaţie la lectură

Întâlniri cu Evgheni Vodolazkin

”Laur”, o capodoperă a literaturii ruse actuale

”Literatura mea are prea puţin în centru istoria şi se învârte mult mai mult în jurul istoriei sufletului. Sunt un povestitor. Ideile pe care se structurează textul îmbracă mereu forma unor poveşti. Aceeaşi soartă ne aşteaptă pe toţi. Poveştile sunt culise ale devenirii spirituale. Ele se lasă înlocuite, cu timpul, de alte poveşti. Tot aşa, şi poveştile noastre vor fi, în timp, înlocuite de poveştile altora. Sufletul, însă, aflat în legătură cu Dumnezeu, se păstrează pentru vecie”, mărturiseşte Evgheni Vodolazkin.

Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – pe 2013. A primit, în acelaşi an, Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Este tradus în peste douăzeci de ţări.

Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului, bestsellerul Laur readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric“.

Personajul central al romanului Laur este un vraci din Evul Mediu. Deşi are darul vindecării, nu-şi poate salva iubita şi ia hotărârea să-şi parcurgă drumul în lume în căutarea izbăvirii, astfel încât ea să trăiască prin el. Viaţa lui devine viaţa unui sfânt. Se îngrijeşte de ciumaţi şi de răniţi, de sărmani şi neputincioşi, şi, cu cât se sacrifică mai mult pe sine, cu atât îi sporeşte harul. Dar este oare posibil ca prin iubire şi jertfă să mântuieşti sufletul cuiva, chiar dacă n-ai reuşit să-i salvezi învelişul pământesc?

”Mai era şi o altă cauză, poate cea mai importantă. După toate cele petrecute, mulţi îşi pierduseră încrederea în posibilităţile tămăduitoare ale lui Laur. Doar fusese întotdeauna limpede că, spre deosebire de doctorii obişnuiţi, capacităţile lui nu se bizuiseră numai pe cunoaşterea corpului omenesc. Laur nu trata, el tămăduia, iar tămăduirile nu sunt legate de experienţă. Darul lui Laur era potenţat de forţe superioare, acţionate de spiritul de sacrificiu şi de o iubire aproape de o intensitate inimaginabilă. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca această iubire să ia o atare formă. Gura lumii era fidelă principiului că dreptul la tămăduire li se recunoaşte numai celor vrednici de el. Și Laur nu mai era”.

”Laur e un text autoritar. Nu e îndreptar despre cum să trăieşti. (Nu am acest drept şi nici nu mi-l doresc). E un text care pune întrebări şi pentru credincioşi şi pentru atei în egală măsură. Nu propovăduieşte religiozitatea, ci presupune un interlocutor… În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp. Principalul mijloc prin care încerc să exprim acest lucru este limba”, se destăinuie autorul.

„Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?”, se întreabă Evgheni Vodolazkin, adăugând: ”Eu cred că timpul ne e dat astfel pentru ajutorarea noastră, ca să nu ne pierdem în bucla vreunei întâmplări sau a alteia. După cum afirma mentorul meu, Dmitri Lihaciov, suntem slabi şi de aceea suntem închişi în timp. Va veni însă şi clipa când timpul, aşa cum îl înţelegem noi, se va sfârşi. În faţa ochilor noştri se va întinde eternitatea. Ei bine, eu cred că această eternitate se manifestă încă pe de pe-acum. Că o putem simţi. Atunci când suntem în biserică, de exemplu, asta ar trebui să se întâmple… Eu am trăit în realitatea aceasta născocită. Pentru mine a fost mult mai mult decât literatură. S-a întâmplat să plâng scriind, mult mai rar s-a întâmplat să şi râd… Când te detaşezi, când îţi vezi personajele ca printr-un ochi de geam, ele seamănă cumva cu nişte marionete. Câteodată, marionetele acestea pot fi incredibil de frumoase. De trăit, însă, nu vor trăi, cu adevărat, niciodată”.

Bestsellerul ”Soloviov şi Larionov”

”S-a născut la staţia de cale ferată cu numărul insignifiant de Kilometrul 715. În ciuda numărului de trei cifre, halta era mică. Nu avea nici cinema, nici poştă, nici măcar şcoală. Nu era nimic în afară de şase case din lemn, aşezate de-a lungul căii ferate. Băiatul a părăsit staţia la 16 ani. A plecat spre Petersburg, a intrat la Universitate şi s-a apucat să studieze istoria. Chiar în ziua următoare, trenul Sankt-Petersburg-Simferopol l-a dus pe Soloviov în sud. Inutil de spus că trenul nu era pentru tânărul istoric doar un mijloc de transport. După cum se orânduise viaţa savantului, orice om priceput cât de cât în ale chiromanţiei putea să vadă în palma lui Soloviov o linie de cale ferată paralelă cu linia vieţii. Trenurile trecând ca vântul pe lângă mica staţie fuseseră primele care îi dezvăluiseră că dincolo de marginile ei exista lumea mare şi frumoasă.

De calea ferată erau legate mirosul şi sunetele întipărite din copilărie în mintea şi simţurile lui. Ţiuitul locomotivelor Diesel îl trezea dimineaţa, iar seara adormea în zăngănitul ritmic al roţilor.

Pe tăbliţele trenurilor de cursă lungă Soloviov a învăţat să citească. Merită să menţionăm că tocmai viteza trenurilor l-a deprins cu citirea rapidă, uşurându-i mai târziu parcurgerea rapidă a informaţiilor despre general, pe cât de numeroase, pe atât de fanteziste… Soloviov se ducea cu Liza la Arionova să vadă trenurile. Se bucurau când trenurile de cursă lungă îşi reduceau viteza în staţie, puteau să vadă nu numai tăbliţele, ci şi saltelele făcute sul în cuşete şi pasagerii-reprezentanţi ai lumii misterioase din care apăreau trenurile.

Întâmpinau mai puţin entuziasmaţi trenurile electrice şi marfarele. Pe cei din trenurile electrice îi cunoşteau mai mult sau mai puţin, cât despre trenurile de marfă, în ele nu erau pasageri, erau îngrozitor de lungi şi-i plictiseau la culme.

Nu e întâmplător faptul că Soloviov şi Larionov erau copii de feroviari. Poate că tocmai lucrul ăsta îi făcuse să semene în multe privinţe, în ciuda deosebirilor aparente. Slujba de feroviar este una specială în Rusia, pentru că şi rolul căilor ferate e altul decât în celelalte ţări. Durata călătoriei se măsoară în zile. Ai timp suficient să stai de vorbă pe îndelete – ba chiar să-ţi aranjezi soarta. Cum ai putea să ţi-o aranjezi în expresul München-Berlin, cu fotolii înşirate unul în spatele altuia şi cu prize pentru radio pe braţele lor? Probabil că n-ai putea.

… Iată de ce străinii, oamenii care privesc lucrurile cu seriozitate, aleg să călătorească odată pe an, o săptămână-două pe magistrala transsiberiană. Mai trebuie oare să spunem că ei preferă trenul avionului?

Soloviov era pasagerul tipic din trenul de cursă lungă”.

”Un roman extraordinar, în acelaşi timp ironic şi tragic, inteligent construit, care se citeşte cu o nespusă plăcere”, afirma cronicarul de la Novîi Mir.

Romanul Soloviov şi Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur, a fost finalist, în 2010, la premiile Bolşaia Kniga (Marea Carte) şi Andrei Belîi, ca o recunoaştere a originalităţii cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puţin pasionant.

Generalul Larionov, simbol al tuturor generalilor Armatei Albe, reuşeşte să transforme înfrângerea pe câmpul de luptă într-o victorie morală: el organizează salvarea unui mare număr de oameni fugiţi în Crimeea din faţa Armatei Roşii. Cercetarea lui Soloviov, desfăşurată în Crimeea zilelor noastre, se ramifică într-o povestire poliţistă şi una de dragoste. Adevărul ştiinţific devine pentru cercetător adevăr existenţial, iar prin intermediul figurii generalului ţarist, eroul lui Vodolazkin reface punţile către vechea Rusie pierdută şi se regăseşte pe sine.

„A fost un război ciudat, un război al ruşilor cu ruşii, în care soldaţii luaţi prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea duşmană. O făceau cu acelaşi devotament ca şi înainte. Nu erau puţini cei care îşi făcuseră o obişnuinţă din a trece dintr-o tabără în alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiţii de război, pentru alţii era un mod de viaţă, nu mai avea importanţă pentru cine luptau. Într-o viaţă tihnită nu aveau parte de senzaţii tari. Îi îmbăta frăţia de arme în faţa morţii. Trecerile în tabăra duşmană erau, de regulă, oprite de glonţ. Sau de sabie. De fapt, nu prea aveai ce alege.“

Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este unul pseudoistoric, contaminat de figuri proeminente din istoria Rusiei şi chiar din familia lui Vodolazkin. Tema de cercetare prilejuieşte incursiuni în timp şi spaţiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în consideraţii despre istorie, politică şi morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile, bazate pe jocul ironic al autorului cu sursele reale şi cele inventate.

O frumoasă şi seducătoare poveste de dragoste întregeşte, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, acestă remarcabilă operă literară în care meditaţia asupra relativităţii lucrurilor – mai cu seamă a adevărului istoric – ocupă un loc central.

”Puţin sub linie” reinventează o poetică a stării lucrurilor

De câte ori nu ne-am dorit să fim ultimii, dar, în acelaşi timp, primii deasupra liniei? Adică între câştigători, deşi cei de pe urmă dintre ei. Nimeni nu are chef să piardă. Numai că viaţa te aduce, câteodată, sub linie. Dacă ai noroc, mai ieşi la suprafaţă, mai tragi o gură de aer, arunci o privire, poate chiar… pluteşti. Măcar un timp. În această carte sunt „poveşti” despre cum e sub linie, de ce s-a ajuns acolo, ce se întâmplă pe acolo, cum şi dacă se mai iese la suprafaţă. Robert Şerban pare că scrie atât de firesc şi de simplu, încât uneori ai impresia că ai mai citit undeva cuvintele sale. În propriile-ţi gânduri, probabil.

„În urmă cu cîtva timp, Robert Şerban ducea pînă în pînzele albe poetica suprafeţei: o suprafaţă îndelung şlefuită, a ultimelor gesturi şi, într-un sens, a ultimelor cuvinte. Acum, în acest nou şi neaşteptat Puţin sub linie, reinventează o poetică a stării lucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a texturilor realităţii care se află imediat sub suprafaţă, a cuvintelor mici care te trec podul. Eu am trecut podul ăsta cu Robert Şerban şi am rămas în continuare puţin sub linie”, scria Simona Sora.

„Poezia lui Robert Şerban cu greu îşi disimulează melancolia sub o aparentă observare a mişcărilor cotidiene. Ochiul acestui poet cataloghează semnele sacrului în relieful realului asemeni unui entomolog care prinde fluturi în cartonul insectarului. Numai că acel carton este, evident, un palimpsest: în straturile sale succesive se ascund istorii, tristeţi vechi şi noi, iar membrana sa este chiar zona temporală încă nenăscută: un viitor care se formează în apele negre ale aceleiaşi melancolii”, se destăinuia Bogdan-Alexandru Stănescu.

„Poemele din Puţin sub linie gravitează în jurul unor imagini cînd tandre, cînd ironice, cînd străpunse de melancolie, cînd pulsînd a speranţă matură, însă întotdeauna circumscrise unui ideal afectiv deloc de neglijat: păstrarea intactă a clipei de acum, a secundei prezente şi pline, fără de care viaţa s-ar transforma într-un şir plictisitor de amintiri trucate şi contururi difuze. Poetul îşi sondează devenirea, găseşte o logică emoţionantă a evoluţiei şi o adnotează conştiincios, creînd o colecţie tulburătoare de sentimente şi compunînd cu discreţie un adevărat imn închinat vieţii. Omul-copil şi omul-înţelept îşi dau mîna în acest volum tulburător, într-un continuu dans al rolurilor şi al bucuriilor mărunte”, afirma Dan-Liviu Boeriu.

Robert Şerban s-a născut la 4 octombrie 1970, în Turnu Severin. Este absolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii, amândouă din Timişoara, unde şi locuieşte.

Cărţi: Fireşte că exagerez (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), Pe urmele marelui fluviu (coautor, poezie, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul Filialei Timişoara a USR), Barzaconii (proză, 2005), Cinema la mine-acasă (poezie, 2006, Premiul revistei Observator cultural şi al Filialei Timişoara a USR), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşină (publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic (coautor, poezie, 2008), Moartea parafină (poezie, 2010, Premiul revistei Luceafărul de dimineaţă şi al Filialei Timişoara a USR), Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (2014), Timişoara. Artişti ai Generaţiei ’80 (critică de artă, 2015).

”Manuscrisul fanariot”

Are 17 ani şi nu-şi doreşte decât libertatea de a face ce vrea cu viaţa lui. Aşa că, într-o zi de aprilie a anului 1790, părăseşte Salonicul, oraşul natal, ca să ajungă în cel mai bun loc din lume: B u c u r e ş t i. Iar aici cunoaşte iubirea, hainele de lux, bucătăria brâncovenească şi, mai ales, feţele neştiute ale libertăţii, într-o lume compusă din boieri veliţi, robi şi negustori de sclavi.

Povestea lui a ajuns până la noi, consemnată pe o filă, care poartă încă parfumul Epocii Fanariote.

„Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureştiului fanariot, o urbe, sau mai bine zis o încropeală urbană, care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi melancolii fără nume.

Dacă ar fi atît şi tot ar fi de-ajuns.

Dar povestea despre o iubire imposibilă şi care sfarmă cutumele, pe care ne-o spune, sprijinită pe documente şi cu talentu-i bine cunoscut, Doina Ruşti, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii care îl aruncă în perplexitate chiar şi pe criticul cu bune cunoştinţe istorice”, scria criticul Eugen Negrici.

Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în 9 limbi, invitată la numeroase târguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă, cele mai multe apărute la Polirom. Dintre acestea amintim Zogru (2006, 2013), reeditat în colecţia Top 10+, Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, şi Lizoanca la 11 ani (2009), recompensat cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.

Dalai Lama: ”Filosofia şi practica buddhismului tibetan”

”În volumul de faţă, minunat tradus şi editat de Geshe Thupten Jinpa, Sanctitatea Sa oferă o privire de ansamblu asupra practicilor buddhismului tibetan, de la cele Patru Nobile Adevăruri la Yoga Tantra Supremă, cu un accent special, ca întotdeauna, pe practicile iubirii, bunăvoinţei şi responsabilităţii universale. El ne cere să fim atenţi şi prezenţi în clipa de faţă, să fim permanent vigilenţi în monitorizarea atitudinilor, acţiunilor şi motivaţiilor, să ne angajăm într-o investigaţie detaliată a propriei noastre activităţi mentale şi să examinăm posibilitatea de a face schimbări pozitive în noi înşine. Nu este o sarcină uşoară! Puţini dintre noi sunt capabili de curajul monumental şi voinţa de fier necesare pentru a atinge starea iluminată a lui Sakyamuni, Nagarjuna, Milarepa, Tsongkhapa, sau a celorlalţi sfinţi şi eroi. Dar cu o practică susţinută putem aduce mai multă claritate în minţile noastre şi să simţim căldura ce rezultă din deschiderea inimii”, afirma celebrul actor Richard Gere.

Timp de patru zile, în primăvara anului 1988, Sanctitatea Sa Dalai Lama a ţinut o serie de prelegeri despre buddhismul tibetan la Londra, organizate de Tibet Foundation, London. Ca întotdeauna, prelegerile sale au fost conduse într-un stil personal şi informal care, cu toate acestea, nu a compromis în nici un fel seriozitatea şi profunzimea subiectului. Privind în urmă, am impresia că acele prelegeri au marcat o cotitură importantă în metoda Sanctităţii Sale de a preda buddhismul unei audienţe moderne.

Sfintia Sa Tenzin Gyatso, al patrusprezecelea Dalai Lama, s-a născut la 6 iulie 1935, într-un mic sat de ţărani din provincia Amdo. La vârsta de doi ani a fost descoperit ca fiind încarnarea predecesorului său, marele Dalai Lama al treisprezecelea. La vârsta de patru ani şi jumătate, Tenzin Gyatso este adus în capitala statului tibetan, Lhasa, şi instalat pe tron în calitate de şef suprem temporal şi spiritual al Tibetului. Copilăria şi-a petrecut-o mai ales în compania călugărilor şi a discipolilor, făcând foarte rar vizite familiei sale din satul natal.

Înclinaţia înnăscută pentru studiu şi curiozitatea pentru lumea din jurul Tibetului l-au determinat să-şi lărgească permanent cunoştintele – inclusiv studii de limba engleza, ştiinţă şi matematici – însă partea cea mai importantă a educaţiei sale a fost făcută în maniera tradiţională tibetană (aşa cum va descrie mai târziu în autobiografia sa).

Scopul principal al sistemului tibetan constă în lărgirea şi cultivarea minţii printr-o mare varietate de cunoştinţe. În ceea ce priveşte standardele avansate de educaţie seculară, programa şcolară include teatrul, dansul şi muzica, astrologia, poezia şi compoziţia. Cursurile de instrucţie superioară includ arta vindecării, sanscrita, dialectica, artele şi meseriile, metafizica şi filozofia religiilor. Dintre aceste „cinci subiecte elevate”, după cum mai sunt numite, ultimul este considerat fundamental. Sfinţia Sa şi-a început educaţia la vârsta de şase ani, iar la douăzeci şi cinci şi-a luat doctoratul în filozofie buddhistă. Periodic a fost examinat de cercurile profesorale de la principalele universităţi monastice: Drepung, Sera şi Ganden. Examinarea finală a avut loc la Jokhang, Lhasa, în faţa congregaţiilor de profesori.

De la vârsta de şaisprezece ani, Dalai Lama şi-a asumat întreaga putere temporală şi timp de nouă ani a urmărit reconcilierea cu guvernul chinez. Cu toate acestea, în anul 1959, la Lhasa izbucneşte o revoltă împotriva Chinei, iar Dalai Lama este nevoit să părăsească Tibetul şi să se stabilească în India, unde este urmat de peste o sută de mii de conaţionali. Spre deosebire de predecesorii săi, al Patrusprezecelea Dalai Lama a efectuat vizite în numeroase ţări şi a întreţinut un dialog constant cu personalităţi aparţinând unor spaţii culturale, religioase şi ideologice foarte diferite. De-a lungul vremii, reputaţia sa de om al păcii şi înţelegerii a crescut neîncetat. Sfinţia Sa a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în 1989.

În ultimii ani, multe universităţi occidentale i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa ca o recunoaştere a importanţei scrierilor sale asupra filozofiei buddhiste şi a rolului pe care personalitatea sa îl joacă în dialogul ecumenic şi în menţinerea armoniei între marile religii ale lumii. În timpul călătoriilor pe care le-a efectuat în străinătate, Sfinţia Sa a susţinut cu tărie necesitatea respectului reciproc şi a unei mai bune înţelegeri între diferitele credinţe ale lumii. În apariţiile sale publice, Dalai Lama urmăreşte să transmită neobositul său mesaj de iubire, compasiune şi non-violenţă, precum şi sentimentul universalei responsabilităţi pentru destinele acestei lumi, pentru pace.

Cătălin Mihuleac despre ”America de peste pogrom”

America de peste pogrom – un roman ale cărui file, redate prin tensiunea şi culoarea decupajului filmic, uimesc şi emoţionează pe întreg parcursul lecturii.

America de peste pogrom pledează pentru reconcilierea cu ceilalţi, dar, în primul rînd, pentru reconcilierea cu tine însuţi. Este o invitaţie la înţelegere şi toleranţă, care leagă ingenios sute de destine şi trei oraşe cu istorii fabuloase: Iaşi, Washington D.C. şi Viena.

Romanul evoluează pe două mari planuri aparent divergente. Primul, situat în România interbelică şi bazat pe documente istorice şi pe mărturii de arhivă secretă din epocă, face dezvăluiri senzaţionale despre viaţa social-politică şi convulsiile interetnice din acea perioadă.

Al doilea plan este construit în jurul unei familii de evrei americani din anii 2000, specializată în comerţul cu mărfuri second-hand. O familie fără trecut, în aparenţă, ai cărei membri sunt ghidaţi doar de pragmatismul vremurilor noastre, unde totul – de la haine până la idei şi chiar nostalgii – este „la mâna a doua”.

Două femei cu personalităţi excepţionale vor uni cele două planuri, iar cheia poveştii lor, aflată sub semnul unei memorii prodigioase, care aparţine atât raţiunii, cât şi inimii, va fi găsită la final, când trecutul se dizolvă miraculos în prezent.

Cătălin Mihuleac este prozator şi dramaturg român. A publicat mai multe volume de proză scurtă şi romane, ultimele trei, inclusiv cel de faţă, la Editura Cartea Românească. Cărţile care l-au precedat, Zece povestiri multilateral dezvoltate şi romanul Aventurile unui gentleman bolşevic, au apărut în 2010 şi 2012. Unele dintre povestirile sale sunt incluse în antologii naţionale şi internaţionale de proză scurtă. A susţinut lecturi publice, cu diferite prilejuri, la Paris, Praga, Viena etc. În paralel cu activitatea sa de prozator, câteva dintre piesele sale de teatru au fost puse în scenă sau au beneficiat de spectacole-lectură în ţară şi în străinătate. Ca un tribut plătit tinereţii sale ziaristice, şi-a susţinut doctoratul în filologie, cu teza Pamfletul şi tableta. Jurnalism sau literatură?, publicată la Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, în anul 2009.

”Istoria Regelui Gogoşar”, de Radu Aldulescu

Romanul reface traseul glorios al unui învingător: Emanuel Victor Calomfirescu, profesor de matematică şi poet. Povestea lui începe într-un sat din Oltenia, se derulează într-un ritm ameţitor, se intersectează cu cercurile infernului suburban şi străbate două epoci. Copil de trupă al Securităţii, după decembrie 1989 prinde aripi şi începe înălţarea rapidă a propriului regat în suprastructurile politico-economice ale tinerei şi originalei democraţii de la începutul anilor ’90.

Sub semnul numelui regal, tânărul accede prin viclenie şi sprijin ocult la titlul de rege. Ameţit de averi fabuloase şi de putere, se metamorfozează într-o creatură hidoasă, demnă de o alegorie arcimboldiană.

Romanul lui Radu Aldulescu este o nouă cronică a genocidului, dar de această dată victimele sale se autodevorează.

„Ca să scrii roman trebuie să păţeşti ceva. Să te întâlneşti cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare, la miezul nopţii şi în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei… Nu este, desigur, o condiţie suficientă, dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară. Asta cu atât mai mult cu cât o mică parte doar dintre păţaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte) s-a sublimat-exacerbat în conţinutul celor nouă romane pe care le-am scris până acum”, afirma scriitorul.

Radu Aldulescu s-a născut pe 29 iunie 1954, la Bucureşti, şi a debutat în 1993 cu Sonata pentru acordeon, roman care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006; ediţia a III-a, Polirom, 2013); Îngerul încălecat (Phoenix, 1997; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006; ediţia a III-a, Cartea Românească, 2008; ediţia a IV-a, Polirom, 2014); Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006); Ana Maria şi îngerii (Cartea Românească, 2010). În anul 2012 a publicat la Editura Cartea Românească Cronicile genocidului (ediţia a II-a, Polirom, 2015; Premiul „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.