Ion Cristoiu: Un adevăr al politicii dintotdeauna

Un adevăr al politicii dintotdeauna: „Ocazia trebuie prinsă de păr”- o analiză de Ion Cristoiu publicată pe cristoiublog.ro:

1. În mai multe rînduri, referindu-mă la angajarea PSD în alianța de guvernare cu PNL, am făcut trimitere la un adevăr al politicii din totdeauna: Ocazia care trebuie prinsă de păr atunci cînd apare.
De fiecare dată puneam citatul pe seama lui P. P. Carp. Nu eram însă sigur că PP Carp era autorul. Pentru a afla autorul trebuia să verific textele publicate de mine de a lungul timpului. Astfel că într-o dimineață, m-am apucat de căutat în folderul Posibile eseuri textul în care am pus eu pe vremuri cuvîntul „păr”. Cu chiu cu vai (păr e prezent în zeci de texte) dau peste articolul în care m-am referit la ocazia care trebuie prinsă de păr. Titlul chiar așa sună: „Părul ocaziei”. Nu e vorba de PP Carp, ci de Mihail Kogălniceanu. Iată-l:
Iunie 1860. Puterile protectoare n-au decis nimic încă în chestiunea Unirii reale a Principatelor. Moldova şi Ţara Românească au Parlamente separate, cu Guverne separate.

De priceput în atare condiţii cît de greu se adoptă legile. Legi vitale pentru trecerea dintr-un Ev într-altul. Mai ales că, potrivit Convenţiei de la Paris, mecanismul legislativ stupefia prin complicaţii.
Scrie A.D. Xenopol în a sa Istorie:

„Legile de interes comun trebuiau să fie propuse de comisia centrală, trimise apoi la ambele adunări care, dacă le amendau, trebuiau să se întoarcă la comisia centrală; cele de interes special trebuiau iar să fie propuse de guverne şi să fie de asemenea cercetate de comisia centrală şi reîntoarse la adunări. Mijloacele de comunicaţie, fiind primitive şi încete, se înţelege cîtă zăbavă trebuia să aducă o asemenea organizare în mersul trebilor”.

Problema devine acută. Din întîlnirea cu nerăbdarea liberalilor radicali de a vedea Unirea realizată, ţîşnesc fel de fel de iniţiative. Deputaţii moldoveni propun astfel ca Legea Curţii de Casaţie, pentru a fi urgentată, să fie dezbătută la Bucureşti de cele două Parlamente.

În şedinţa din 28 iunie 1860, Mihail Kogălniceanu, premierul Ministeriului (cum i se zicea Guvernului) moldovenesc se opune, argumentînd astfel:

„A se întruni adunările ar fi o lovitură de Stat şi, spre a o face, ar trebui să avem mijloacele necesare. Ocazia trebuie prinsă de păr, dar ocazia aceasta n-are păr; trebuie să ne silim a face să-i crească părul, ca să avem de unde o apuca”.

2. Pentru un eseu mai amplu despre Lovitura de stat de la 23 August 1944, recitesc şi – se înţelege – fişez Stenogramele interogatoriilor luate Lotului Antonescu, începînd cu 12 aprilie 1946, în Subsolul Ministerului de Interne de o echipă de anchetatori condusă de Avram Bunaciu.

Documente cruciale pentru înţelegerea Mareşalului Antonescu, Stenogramele au fost descoperite şi tipărite, după 1989, la Editura Saeculum, în 1998, de Marcel-Dumitru Ciucă, în volumul III al cărţii Procesul Mareşalului Antonescu.

Interogatoriul luat lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, nu-mi aduce cine ştie ce notaţii. Se vede de la o poştă că omul e civil şi, mai rău, civil-intelectual, dintre aceia vîrîţi în ciorbă pentru a se întreba, după aceea, de ce fierb la foc mic.

Din portretul făcut Mareşalului, reţin obsesia conducătorului e a face totul.
Da, aşa e.
Memoriile lui Ioan Hudiţă m-au convins că Mareşalul juca în România războiului rolul unui primar de cătun. Premier, şef de stat (practic, legislator, comandant de oşti) Mareşalul se complace în fel de fel de fleacuri. Numirea lui Ioan Hudiţă ca profesor la Universitate depinde de el. Mareşalul nu numai că respinge numirea, dar mai mult, citeşte dosarul de la SSI şi Siguranţă, redactează cu mîna Rezoluţia justificativă. Cînd Ioan Hudiţă, dînd curs obsesiei academice de a se pricopsi cu un grad universitar, se plînge lui Mihai Antonescu, sesizat de colaboratorul său, Ion Antonescu are o întîlnire cu Ioan Hudiţă, care-l convinge să revină asupra deciziei.

Să recapitulăm.
Un terchea-berchea în plan cultural (nici acum nu mi-e limpede dacă Ioan Hudiţă e istoric, cadrul didactic sau politruc), beneficiază de numirea ca profesor. Să admitem că în vremuri de război cu Moscoa autonomia universitară funcţiona doar în anumite hotare. Asta nu înseamnă că numirea lui Hudiţă trebuie să depăşească în plan politic nivelul de decizie al unui subsecretar de stat. De un astfel de fleac se ocupă însă ministrul Învăţămîntului, pri-vicepremierul şi Mareşalul. Ioan Hudiţă însuşi, după cum îl mărturisesc memoriile, invocă peste tot decizia Mareşalului, se zbate să-l influenţeze pe Mareşal.
Unde e maşinăria administrativă căreia Mareşalul trebuie doar să-i dea un bobîrnac şi nu să o manevreze de dimineaţă pînă seara?!