Iubire şi suferinţă, aventuri şi prietenie, basme cu personaje irezistibile

Pictorul fără glas

Georgina Harding, autoarea volumului, scrie cu rezervă admirabilă şi surprinde cenuşiul monoton al oraşului comunist cu aceeaşi tandreţe delicată cu care zugrăveşte peisajul idilic din satul Poiana. Cartea este povestea unei prietenii emoţionante şi originale, construită pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Conacul de la Poiana era impunător la prima vedere, cu zidurile albe, cu faţada lungă, în stilul neoclasic, cu veranda prevăzută cu fronton şi ferestrele ascunse în spatele obloanelor verzi. Părea mai mare decât era în realitate, pentru că se întindea pe o suprafaţă imensă, fiind construit în stilul caselor de tip vagon. Dacă veneai pe alee şi te uitai înăuntru, puteai să vezi dintr-un capăt al casei grădina care se afla în celălalt capăt. Era un loc în care soarele nu cunoştea oprelişti – trecând prin ferestrele aşezate una lângă cealaltă şi scăldând în razele lui pardoseala din lemn, ajungea nestingherit în toate camerele conacului ale căror uşi erau mereu deschise, cu excepţia zilelor geroase de iarnă. Oamenii se mişcau de la un capăt la celălalt al casei la fel de nestingheriţi ca lumina soarelui: membrii familiei, servitorii, vizitatorii, sătenii care veneau cu diverse treburi sau să ceară sfaturi şi să-şi exprime o rugăminte, copiii familiei, dar şi copiii servitorilor care alergau de colo colo, însoţiţi de câini – toţi erau liberi să se plimbe prin conac după pofta inimii. În unele zile, copiii alergau frenetic prin camere alunecând ca pe patinoar pe pardoseala lustruită. Săreau pe neaşteptate din spatele canapelelor, iar când nu-i vedea nimeni se urcau pe mobilă – nu pe piesele de mobilier în stil Bidermeier din sufragerie, ci pe dulapurile în lemn masiv de pe coridor care se transformau în imaginaţia lor în corăbii de război ce trebuiau cucerite una câte una. Pardoseala din lemn devenea o mare nemărginită, presărată de arhipeleaguri exotice, întruchipate de pieile de urs şi covoraşele întinse pe podea. Jocul era cu atât mai fascinant cu cât se desfăşura sub privirile scrutătoare ale strămoşilor imortalizaţi în tablourile de pe pereţi. Aceştia căpătau chipurile întunecate ale piraţilor înspăimântători ce bântuiau mările şi oceanele, cu pălăriile şi veşmintele lor de blană, în faldurile cărora se ascundeau pumnnalele încrustate cu nestemate. Jocul s-a încheiat pentru totdeauna într-o bună zi…”

Iaşi, România, începutul anilor ’50. Pe treptele unui spital este găsit un bărbat fără nume, surd şi mut, necunoscutul începe să comunice numai când Safta, asistentă medicală, îi aduce hârtie şi un creion cu care să deseneze. Încet, chinuitor, amintirile încep să se aştearnă pe foi. Iar amintirile lui sunt şi amintirile Saftei, pentru că străinul este Augustin, fiul bucătăresei de la conacul pe care l-a avut odinioară familia Saftei. Destinele celor doi protagonişti s-au despărţit însă într-o vară toridă. După care au urmat războiul şi invazia stalinistă în urma cărora totul s-a schimbat.

„Proza ei aparent simplă îi conferă banalului o frumuseţe tulburătoare şi evocă marea profunzime a suferinţei”, scria cronicarul de la „The Guardian”. Iar cel de la „The Telegraph” aprecia: „Cartea Georginei Harding este o analiză profundă a nevoii noastre de a avea un cămin şi, de asemenea, a consecinţelor pe care le are pierderea lui”.

Lansat de prestigioasa editură „Bloomsburry”, romanul a fost nominalizat la „Orange Prize” 2012, unul dintre cele mai importante premii literare britanice. Romanul s-a aflat pe lista lungă pentru acest premiu dedicat literaturii feminine britanice, printre 20 de volume.

Prin imagini care construiesc o viziune extraordinară, Augustin spune povestea unui ţinut al contrastelor, zdruncinat de război, marcat de înfrângeri şi salvat prin speranţă.

Pictural, sobru şi intens, „Pictorul fără glas” se bucură din plin de aprecierea criticilor. Stilul Georginei Harding a fost comparat cu cel al lui Anne Michaels, Michael Ondaatje şi Sandor Marai.

Scriitoarea Georgina Harding este autoarea a încă două romane: „The Solitude of Thomas Cave” şi „The Spy Game” şi a două lucrări de nonficţiune. Locuieşte la Londra.

Traducere din limba engleză de Iris Manuela Gâtlan-Anghel.

Oraşul bântuit

Stephen King este autorul a peste 40 de romane şi 200 de povestiri, doborând toate recordurile de vânzări, fiind răsplătit cu numeroase premii, printre care şi prestigioasa „Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane”, oferită de „National Book Foundation”. În 2010, venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de dolari.

Viaţa lui Stephen King este ca un roman. S-a născut în Portland în 1947, când avea doi ani tatăl său şi-a abandonat familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de numeroase mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor ’50, unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF-uri, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra lui. În 1970 a obţinut licenţa în literatură, cu certificat de profesor de liceu şi o diplomă în arta dramatică. O vreme a trăit într-o rulotă împreună cu soţia sa şi cei trei copii, a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie „Carrie”, dar fiindcă romanul nu avansa deloc l-a aruncat la gunoi. În 1973, declicul s-a produs. Concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare „Carrie”, care fusese recuperat de soţia sa, iar The American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. În 1975, familia sa şi-a cumpărat prima casă în Brindgton. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. De atunci îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare.

„În oraşul bântuit lumea copiilor se prelungeşte într-un imperiu al spaimei în care puţini vor avea norocul să supravieţuiască întâmplării, căci răul absolut, împăratul luminilor moarte, oroarea fără nume nu poate fi învinsă decât de iubire şi prietenie. Un roman înspăimântător desigur, o altă dimensiune a spaimei, dar şi o poveste magnifică despre prietenie. King a scris o capodoperă”, titra cronicarul de la „People”.

Pennywise, Clovnul dansator, în costum viu colorat, ademeneşte tinerii trecători cu baloane, castane coapte şi covrigei cu miros de copilărie şi cu minunate promisiuni. Dar când scoate costumul, se transformă în păianjen. Sau în mumie…

„Acolo jos se afla un clovn, aidoma unuia de la circ sau de la TV. De fapt arăta ca o corcitură între Bozo şi Clarabell. Chipul clovnului era alb, avea smocuri comice de păr roşu de o parte şi de alta a capului său chel, iar gura îi era lăbărţată într-un zâmbet pictat de paiaţă. Clovnul ţine în mână un mănunchi de baloane multicolore, ca nişte fructe bogate şi pârguite. În cealaltă mână avea bărcuţa de hârtie a lui George”.

Respiraţia este otrăvită, orbitele îi sunt hăuri, iar mâncarea sa preferată este tocana de copii. Singura armă care îl poate doborî este prietenia. Personajele sunt poate vecinii dumneavoastră, oameni obişnuiţi. Iar cartea trebuie să fie citită într-o încăpere bine luminată.

Traducere Mihnea Columbeanu.

Războiul pulberii negre

Din Imperiul Otoman s-au cumpărat trei ouă de dragon foarte preţioase, iar căpitanul Laurence şi uriaşul dragon Temeraire trebuie să străbată Turcia pentru ca transportul să ajungă în siguranţă în Anglia. Cei doi ajung în ţinuturile Germanei la timp pentru a fi martori la Bălălia de la Jena, se confruntă cu soldaţii lui Napoleon, cu un dragon periculos din Franţa şi cu alte personaje de basm. Povestea născocită de Naom Novik, în care cititorul descoperă personaje irezistibile, se citeşte pe nerăsuflate.

„Aventuri, personaje savuroase, ţinuturi mirifice şi mult imprevizibil fac din acest roman o carte pe care n-o poţi lăsa din mână”, titrează „The Guardian”. Iar cronicarul de la „The Washington Post” aprecia: „«Războiul pulberii negre», a treia carte din seria de succes Temeraire, este o călătorie spectaculoasă în timp, o călătorie pe parcursul căreia fantezia se confundă cu realitatea şi trecutul se însufleţeşte. Imaginaţia lui Novik are o forţă cuceritoare”.

„Nici când privea grădinile în noapte, Laurence nu se putea imagina acasă: prea multe lămpaşe strălucitoare veghind din copaci, roşii şi aurii, sub colţurile înălţate ale acoperişurior: sunetul râsetelor în spatele lui ca o ţară străină. Laurence învăţase foarte puţin limba şi curând, când o mulţime de glasuri se alăturară, cuvintele îşi pierduseră înţelesul pentru el. Nu putea decât să zâmbească oricui i se adresa şi să-şi ascundă neputinţa de a înţelege în spatele unei ceşti de ceai verde, deschis la culoare şi, cu prima ocazie, se furişă pe tăcute după colţul terasei. Pavilionul cu vedere la lună era amplasat pe un mic promontoriu de piatră ce se proiecta din coasta muntelui, suficient de înalt ca să ofere o stranie privelişte intermediară asupra vastelor grădini imperiale aşternute dedesubt: nici atât de aproape de pământ ca un balcon obişnuit, dar nici atât de sus ca spinarea lui Temeraire, de unde copacii se preschimbau în chibrituri şi pavilioanele imense în jucării de copii. Temeraire zăcea dezolat pe puntea dragonilor privind spre ceaţa albă din largul oceanului; aviatorii care făceau de gardă picoteau în umbra lui uriaşă”.

Autoarea Naomi Novik s-a născut la New York dintr-o familie de emigranţi polonezi. A studiat literatura engleză la Universitatea Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat un masterat în informatică la Universitatea Columbia şi a lucrat o vreme ca programator. Primul ei roman, „His Mayesty’s Dragon”, care deschide seria Temeraire, a fost publicat în martie 2006. A fost urmat de „Tronul de jad” – Nemira 2011, ”Războiul pulberii negre”, „Empire of Ivory”, „Victory of Eagles”, „Tongues of Serpents” şi „Crucible of Gold”. În acest an va apărea „Blood of Trants”. În anul 2007, a obţinut Premiul „John W. Campbell” pentru cel mai bun tânăr autor, precum şi premiile „Compton Crock” şi „Locus” pentru cel mai bun roman de debut. În acelaşi an a fost nominalizată şi pentru Premiul „Hugo”. Cărţile sale au fost traduse în 23 de limbi şi vândute în milioane de exemplare. Peter Jackson, cunoscutul regizor al trilogiei „Stăpânul inelelor”, a cumpărat drepturile de adaptare pentru seria „Temeraire”.

Traducere Laura Bocancios.

Poveste imorală

Romanul este semnat de celebra autoare de cărţi poliţiste, Rodica Ojog-Braşoveanu. Era numită şi „Marea Doamnă a literaturii poliţiste româneşti”. Dintre volumele sale amintim „A înflorit liliacul”, „Cianură pentru un surâs”, „Răzbunarea sluţilor”, „Bărbaţii sunt nişte porci”, „Grasă şi proastă”, „Logofătul de taină”, „Agent secret al lui Altîn bei”, „Ochii jupâniţii”, „Vulturul dincolo de cornul lunii”, „Dispariţia statuii din parc”, „320 de pisici negre”, „Al cincelea as”, „Telefonul din bikini”. Toate apărute la Nemira.

Bucureşti 1997… Când mai multe prostituate sunt găsite moarte în apartamentele lor, căpitanii de poliţie Costea şi Badoiu habar n-au că anchetarea acestei crime îi va aduce direct în hăţişurile unui complicat caz de corupţie politică, ale cărui ramificaţii se întind mult dincolo de hotarele României. Simpatici şi inventivi, inteligenţi şi curajoşi, cei doi poliţişti, un soi de San Antonio şi Berurier autohtoni, porecliţi în lumea interlopă Cap Bob şi Babuinul, se vor ambiţiona să descâlcească toate iţele afacerii.

„Aţi înţeles, deci, că sunt căpitan. Din cauza fizicului am intrat greu la Poliţie. «Prea atragi atenţia», mi s-a explicat. Le-am explicat şi eu că nu toată lumea se poate angaja la circ. Important în viaţă e să ştii cum vorbeşti. Adică stilul. Îl adaptezi după personaă, funcţie, sex, ora la care se consumă conversaţia.

Cele mai puţine şanse de reuşită le oferă primele ore ale dimineţii. Toţi sunt capsaţi. N-au dormit îndeajuns, iar agenda de lucru care trebuie epuizată până la sfârşitul orelor de program le dă ameţeală. Pe graşi nu e bine să-i abordezi după gustarea de prânz. Iar au scrântit-o cu regimul, au remuşcări şi sunt nervoşi. Abulicii, dimpotrivă, sunt fiare înainte de a băga ceva la raft. Cu cucoanele te înţelegi cel mai bine între orele 10 şi 12 antemeridian. Mai dificile sunt doamnele la menopauză. Astea au de obicei un ficat sprinţar care nu ţine seama de niciun fus orar şi le apucă somnul. E nevoie musai deci de uvertură. Puţină psihologie aplicată. Nu sunt însurat. Din cauza categoriei Muscă. O zână pentru care am jumulit cam la un hectar de margarete, ba da – ba nu, mi-a desluşit-o răspicat. «Nu mă pot mărita cu un tip care-mi încape în trusa de manichiură. Câte kile ai? 50? Exact cât o oaie. Scuză-mă, nu e în fiecare zi Paştele»”.

Enciclopedia religiilor

Un volum fundamental, scris într-un stil alert, de o remarcabilă precizie de către Michel Malherbe, care se apleacă asupra evoluţiei vieţii religioase din timpuri imemoriale până în contemporaneitate. Sunt tratate pe larg marile religii, de la iudaism la creştinism, de la catolicism la ortodoxism, de la protestantism la calvinism, de la mormoni la islamism până la religiile de tranziţie. Un capitol important este acordat taoismului, budismului, confucianisnului. Sectele şi grupările religioase fac obiectul unei analize aprofundate în ambele volume ale lucrării. În primul dintre ele, un aspect inedit îl reprezintă analiza religiilor din Africa.

A trăi o viaţă spirituală este o aventură extraordinară. Aşa cum niciun om nu seamănă cu altul şi viaţa spirituală este diferită de la un credincios la altul. Un capitol deosebit de interesant este cel privind religiile şi culturile, referindu-se la artă şi religie, la cânt şi muzică, la dans, la pictură, la obiectele de cult şi de pietate, la arhitectură. În religiile bazate pe iubire, cum sunt cele creştine, se vorbeşte despre o iubire diferită, totală şi infinită, asemenea lui Dumnezeu, o iubire ideală la care nu putem ajunge uşor. Lumea are atâta nevoie de iubire, încât cei care le-o dăruiesc celor din jur nu-şi mai aparţin. Poate că nu suntem capabili să ajungem dintr-o dată la o iubire desăvârşită, dar religiile, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne încurajează să înaintăm pe calea iubirii.

„Dumnezeu a murit”, a spus Nietzsche. „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc”, a declarat Malraux. Fie că suntem sau nu credincioşi, preocuparea pentru infinit, sensul vieţii, motivele nedreptăţii şi ale suferinţei, speranţa vieţii de după moarte rămân constante mai mult sau mai puţin difuze în mintea oamenilor. Deseori, credinţa în Dumnezeu se articulează în jurul unei religii a cărei doctrină este precizată cu claritate. Pentru alţii, această credinţă este o chestiune personală. În orice caz, fenomenul religios ocupă un loc important în sfera umanităţii şi a marcat profund cultura tuturor popoarelor. În zilele noastre, în timp ce preocupările şi activităţile oamenilor îi poartă departe de propriile frontiere şi de propriul univers cultural familiar, lipsa de cunoaştere a religiilor şi a culturilor pe care aceştia le vehiculează este mai mult decât regretabilă. Scopul prezentului volum a fost acela de a distruge zidul indiferenţei condescendente pe care îl construiesc în jurul propriei culturi. Astfel, de exemplu, imaginea pe care musulmanii şi-o fac despre creştini, dar şi reciproca, este cea a intoleranţei. Unii văd în creştinism doar Inchiziţia şi Cruciadele ale căror victime au fost, ceilalţi văd Islamul ca pe o hegemonie războinică, oprită odinioară la Poitiers, la Viena şi la Lepanto, dar gata să renunţe din nou, sub conducerea unui mahdi sau a unui ayatollah. Puterile politice au încercat mereu să recupereze forţele spirituale în favoarea lor şi de multe ori şefii spirituali acceptă compromisul cu puterea din raţiuni uneori ambigue, chiar detestabile. Deseori, Dumnezeu este considerat o invenţie comodă a omului, utilă pentru a-şi învinge spaimele, pentru a fugi de propriile dificultăţi sau pentru a-şi explica incomprehensibilul. Este dificil de trasat o linie clară între religie şi filosofie. De aceea, acest volum îi invită pe cititori la reflecţie.

La început de mileniu III, religia este o constantă vitală în existenţa omului. Stând la temeiul numeroaselor conflicte politice, sociale şi culturale de astăzi, religia rămâne temeiul vieţii.

„Religiile reprezintă cadrul, suportul şi câteodată motorul unei vieţi spirituale, care capătă sens doar dacă este trăită ca fiid unică şi individualizată. Religiile se adresează, fiecare în felul ei, nevoilor spirituale. Acestea se confundă frecvent cu alte elemente de natură psihologică, precum nevoia de apartenenţă la o comunitate sau la o tradiţie, bucuria de a participa la o ceremonie, fascinaţia pentru necunoscut, dorinţa de a progresa, teama de viitor. Religiile sunt doar un mijloc prin care ne putem apropia de Dumnezeu, ele nu au sens fără ajutorul lui. Fiind administrate de om, religiile sunt limitate şi rolul lor este acela de a ne ajuta să ne împlinim destinul în Dumnezeu. Ele sunt folositoare în măsura în care ne învaţă să devenim responsabili şi să căutăm pacea şi iubirea apelând la toate resursele noastre”, scrie autorul acestui volum.

Traducere de Elena Mirabela Fetic şi Lucia Vişinescu.

Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin

„O înţelegere a Bisericii Bizantine, ţinând cont de particularitatea ei, se poate realiza probabil doar atunci când istoria acestei Biserici este scrisă pentru ea însăşi. Însă tocmai acest lucru i s-a întâmplat rar. De la Eck Luther şi Melanchton, de la Baronius şi de la Centuriatori din Magdeburg, ea stă la dispoziţie – sub diferite auspicii şi cu un succes schimbător – ca o linie productivă pentru bătăliile pe muniţie ale confesiunilor. Aceasta înseamnă că nu puţine pagini ale istoriei Biseriicii Bizantine, mai ales cele cu privire la structura ei, ajung rar să fie prezentate, dar, şi atunci când se întâmplă, în prim plan se află disputele cu Roma, înainte de toate cu credinţa romană şi cu pretenţiile de primat ale Romei. Oricât de importante ar fi şi oricât de mult se articulează în acestea Biserica Bizantină, ele nu reprezintă totuşi întregul”, afirmă autorul acestui volum, Hans-Georg Beck.

Beck s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi stilişti ai bizantinologiei germane, el făcând parte dintre acei savanţi care prin opera lor depăşesc limita individualităţii ştiinţifice, devenind un fenomen. Astăzi, pe bună dreptate, putem vorbi despre Fenomenul Beck. O istorie a Bisericii Ortodoxe din perioada bizantină nu s-a numărat până acum printre preocupările bizantinologilor răsăriteni sau ale teologilor ortodocşi interesaţi de istoria Bisericii. În studiul introductiv bine documentat, realizat de Vasile Adrian Carabă, acesta afirmă: „Avem şi cazul acelor teologi-istorici ortodocşi care au abandonat Bizanţul clasic în scopul decriptării unui Bizanţ după Bizanţ, lucru altminteri lăudabil, având în vedere faptul că Ortodoxia, fie ea şi naţională, este purtătoarea peste veacuri atât a spiritualităţii cât şi a culturii politico-bisericeşti bizantine, a etosului Bizanţului, contribuind astfel la supravieţuirea spirituală a acestei lumi la sute de ani de la dispariţia ei oficială. Chiar autorul lucrării de faţă a fost un mare admirator al Şcolii Ruse care în opinia sa a avut o contribuţie mult mai importantă decât se acceptă la dezvoltarea unei bizantinologii teologice… Şi pentru a înţelege că Beck nu este doar un scormonitor în lada de zestre a istoriei trebuie subiniat că interpretarea contextuală a izvoarelor este dublată de o bună stăpânire a ceea ce numim astăzi, destul de tehnic, stadiul cercetării. El este la zi cu rezultatele Bizantinologiei epocii sale, este într-o permanentă dispută de idei cu alţii, a scris peste 50 de recenzii la noile apariţii. El se profilează ca un nonconformist, dar unul foarte erudit”.

CP SF 02

Un nou volum în colecţia de Povestiri ştiinţifico-fantastice, „Anticipaţia”. Volmul include trei povestiri: „Împăratul de pe Marte”, de Allen M. Steele, „Marte, marea iubire a SF-ului” de Tudor Ciocârlie, şi „Senzoriada” de Cristian M. Teodorescu.

În prima naraţiune, „Împăratul de pe Marte”, Steele reuşeşte să creeze o veritabilă poveste science-fiction care funcţionează şi ca o rememorare a atmosferei de pe Barsoom, dar şi ca un studiu psihologic fascinant, o poveste simbolică, plină de metafore.

„Acolo sus există multe feluri de a o lua razna. Stai îngrămădit într-un modul de pasageri, nu mai spaţios decât o rulotă, iar până să ajungi la destinaţie s-ar putea să începi să crezi că universul nu există decât în mintea ta: se numeşte sindromul Solipsistului. Şi am văzut asta întâmplându-se de câteva ori. Împarte modulul cu vreo cinci sau şase tipi care nu se au prea bine, iar după trei luni vei dormi cu un cuţit legat la coapsă. În tot timpul ăsta fă ture duble, fără să te odihneşti mai deloc şi foarte probabil vei suferi de depresie. Adaugă carenţa de vitamine din cauza dietei sărace şi deja poţi să ajungi la epuizare… Jeff nu făcea parte dintre ei. Ca majoritatea oamenilor venise pe Marte ca să câştige o grămadă de bani într-un timp scurt. Şase luni dura călătoria dinspre Pământ la bordul navei spaţiale, apoi doi ani pe planetă şi, în final, alte şase luni pe drumul de întoarcere cu următoarea cursă din perioada lansărilor bianuale. În trei ani, un june ca el ar fi putut să câştige suficient bănet ca să cumpere o casă, să înceapă o afacere, să investească în acţiuni la Bursă sau doar să lenevească pentru o bună bucată de vreme. În trecut, tipii ca el lucrau pe platforme petroliere maritime, se alăturau comerţului naval sau costruiau panouri solare spaţiale, până la jumătatea secolului, acest gen de muncă de mare risc şi foarte bine plătit se mutase pe Marte, iar numărul celor care doreau şi erau gata să o facă nu se micşora deloc”.

Acest volum reprezintă punctul terminus al unei călătorii fabuloase în care Planeta Roşie a fost cea mai uzitată şi plauzibilă poartă prin care viaţa de pe Pământ putea evada şi supravieţui.

Autorul Allen M. Steele a publicat prima dată în „Asimov’s Science Fiction”. În 1990 a apărut mult apreciatul volum „Orbital Decay”, care a câştigat Premiul „Locus” pentru cel mai bun roman de debut al anului. Dintre romanele lui amintim „Clarke County”, „Space”, „Lunar Descent”, „Labyrinth of Night”, „A King of Infinite Space”… Ultima sa carte este o continuare la saga „Coyote Hex”.

În cea de a doua povestire, „Marte, marea iubire a SF-ului”, Tudor Ciocârlie scrie: „Odată cu intrarea omenirii în secolul XXI, realitatea virtuală în încărcarea minţii pe suport digital au luat locul planetei Marte în literatură. De asemenea, în ultimii ani, scriitorii de science-fiction au devenit conştienţi că în sisteml solar există multe alte variante prin care omenirea ar putea evada de pe Pământ, variante care sunt la fel de viabile, dacă nu chiar mai bune decât Planeta Roşie… Din cauza halucinaţiilor lui Lowel, oamenii educaţi au crezut cu conştiinţa împăcată că s-ar putea să existe viaţă extraterestră în vecinătatea lumii noastre. Mai mult, ideea civilizaţiei marţiene a pătruns atât de profund în conştiinţa populară, încât chiar dacă destul de repede după moartea lui Lowel, din 1916, astronomii au infirmat ipoteza canalelor, aceasta a supravieţuit mai mult sau mai puţin neschimbată încă aproape o jumătate de secol”.

După aproape jumătate de secol în care Burrough a fost cel mai influent scriitor american de SF, era nevoie acută de o schimbare. Între invazii şi meditaţii sociale, John Carter poartă cititorul în aventuri fabuloase, Cei Trei Mari, Asimov, Clarke şi Heinlen, decid să schimbe SF-ul. Se punctează şi rolul astronomului italian, Schiaparelli, sau al celui american, Lowell, în dezvoltarea unui întreg cult şi a unei curiozităţi sporite în legătura cu Marte şi posibila civilizaţie de acolo. Dar despre toate acestea veţi afla citind acest volum.

Cristian M. Teodorescu este membru fondator şi preşedinte din 2011 al „Societăţii de Science-Fiction şi Fantasy”. În fragmentul intitulat „Senzoriada”, va împrumuta verva lui scriitoricească personajului Trurl. Ştiinţa se îmbină cu umorul, inteligenţa cu sarcasmul, prezentul cu viitorul, într-o combinaţie între science-fiction şi satiră socială. De data aceasta, locul de desfăşurare a acţiunii este România, în care personajele povestirii, Marisol şi Trurl, Amanda şi Clapauţius, se deplasează cu o piramidă translucidă, albastru închis. O ocazie pentru scriitor de a radiografia necruţător România zilelor noastre.

„Mă uit în jurul meu şi încerc să găsesc o anumită categorie socială căreia să-i adresez cu precădere rândurile care vor urma. Şi mă asaltează în primul rând clasa politică, omniprezentă pe toate canalele de informare, grohăind la unison, contrazicându-se doar ca să dovedească cine grohăie mai tare. În scurtă vreme, senzorul meu va dovedi că un talkshow politic românesc are acelaşi nivel de inteligenţă cu al unei haite de câini vagabonzi sau a unei cocine de porci la ora mesei. Însă cum, în plus, oamenii aceştia nu prea citesc, nu văd cum să îndrept spre ei textul la care muncesc… Nu ne rămâne decât să dedicăm rândurile care vor urma Românului, omului de rând, a doua sau a treia generaţie încălţată…”