Evident, prietenul meu Zemlenyi este un suprarealist care urmează o cale anevoioasă, deschisă de Salvador Dali, preluând elemente simbolic-realiste din arta Evului Mediu şi recompunându-le după o logică nouă, după o gândire cu sensuri noi, profund actuale.
Dacă alegem dintre uleiurile sale mai vechi, ciclul evident al Cabinetelor de curiozităţi (Kunstkammer) sau din grafica sa – fie şi doar cei 15 ani de ilustrator al New York Times, Newsweek sau The Time (ce exemplu tulburător al bestiarului care se adăuga unui prim portret al lui Stalin, iar astăzi, istoria şi caractererele care o însoțeau la 450 de ani distanță, pe inegalabila Quinn Elizabeth!) –, realizăm imediat justeţea afirmaţiei de mai sus.
În maniera universalistă, preluată din spiritul Renaşterii italiene, în care Frans Francken al II-lea a pus alături în ale sale Cabinete, prima oară subiect pictural de şevalet, elemente ale naturii şi ale creaţiei divine, închipuiri tehnice folositoare sau fantasmagorice, obiecte banale şi apariţii mistice, Zemlenyi îşi compune şi ne dăruiește propriile sale muzee imaginare.
Îl ajută în demersul său complicat o pasiune constantă pentru minuția informației istorice și neîntrerupta cercetare a marii literaturi. Și au fost acestea atributele dintotdeauna ale tânărului pictor care l-a convins pe Sergiu Nicolaescu să-i încredințeze urieșeasca sarcină a costumelor din serialul Războiul de Independență. Dar mai era și rămânea încrustată pe viață o dorință de revanșă și devenire contra a ceea ce îi oferise, la doar 17 ani, regimul comunist, întemnițându-l ca dușman al poporului în lagărul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Și acel început de viață îi deschidea sensibilitatea persistentă pentru suprarealism.
Întorcându-mă la modalitatea de a privi lucrările lui Zemlenyi, prima impresie, superficială, este de vibraţie vitală, de concret. Apoi descoperi dublarea acestuia de o existenţă posibilă „de dincolo” de aparenţă. Ca, pe urmă, să aluneci pe nesimţite în plină emoţie estetică datorită culorii şi prefirării luminii.
Pictorul foloseşte cu subtilitate nuanţe ce par câteodată ceţoase, şterse, pentru a te obliga să dai atenţie sensului şi mai apoi să te laşi subjugat de rafinamentul tonurilor de auriu, albastru, mov, sidefiu. Alteori, roşul îţi pune sângele în mişcare! Doar la urmă, hăt la urmă, realizezi că întregul, compoziţia e rodul imaginaţiei cultivate a artistului şi că déjà vu-ul e doar o capcană abil întinsă ochiului tău. Fluturele nu e decât o altă formă de floare, greutatea de cântar – o imagine a informaţiei aplatizate computerist, melcul – timp vinovat de golirea cupei vieţii, ceasul – metronom ce ritmează sunetul viorii, racul şi şoimul – fiinţe supranaturale ce înşfacă sau supraveghează teritorii; că portretul feminin se naşte din mărgean; că porţelanul de Delft se transformă în geometrie pură, că obiectele casnice se scurg din arhitectura savant barocă, iar pistoalele vechi se înrudesc cu hâdele cranii! Toate ne duc cu gândul involuntar la Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
Zemlenyi ne provoacă emoţii sau spirit cercetător, patimi sau interogaţii, dar el rămâne mereu ironic şi detaşat. Adevărată, fascinant de adevărată, este doar arta lui! Zemlenyi face parte din categoria, mai rară astăzi, a pictorilor ce adaugă talentului, inteligenţei, şi măiestria orfevrului. Şi cei trei – dar fiecare altfel – Henry Mavrodin, Ştefan Câlţia şi Sorin Ilfoveanu, preiau în stilistică modernă complicata profesie a maeştrilor din sfârşit de secol XVI sau din mirificul XVII. Este rândul lui Zemlenyi să mă treacă şi să ne treacă puntea emoţiei către meditaţie, către înţelesul profund ascuns după forme şi culori. Pasiunea pentru abstract, pentru fuga din realitatea imediată îi fusese susținută de profesorul de an, Gheorghe Șaru, dar cel care-l injecteaza definitiv cu secretele distilate ale picturii flamande va fi Corneliu Baba.
Revenind pe tărâmul actualei expoziţii, constat că rafinamentul pictorului rămâne egal lui însuși prin crearea unui univers propriu obiectului tablou. Înrămarea, când e aleasă, dă profunzime sau parcă izvorăşte materia tabloului, falsa înrămare e înglobată picturii sau tabloul e oferit infinitului fără prelungirea înrămării. După reţete de el ştiute şi aşezându-se şi în rolul alchimistului, Zemlenyi sublimează, transformă, descoperă în tainice retorte. Fiecare tablou al său e destinat unei colecţii sau unui muzeu. Fiecare în parte este o colecţie sau un muzeu.
Înainte sau mai apoi de culoare, trăieşte marele desenator Zemlenyi. Nu e deci întâmplătoare cariera lui de grafician, gravor și ilustrator la New York Times, cum nu întâmplătoare au fost și celelalte cariere româneşti pornite acolo: cea de început a lui Saul Steinberg, cea excepțională a lui Eugen Mihăescu, cea ulterioară a lui Tudor Banuş sau cea care pare a-i continua astăzi, a tânărului oltean Ionuț Rădulescu! Ce şcoală, ce talent, ce cultură a evocării pentru a ilustra un articol de geopolitică, pe înţelesul a milioane de cititori, cu portretele lui Stalin, Hitler sau Ceauşescu, ca sinteză de caractere şi întâmplări ale unei epoci!
Zemlenyi coboară dintr-un creuzet nativ tipic pentru Imperiul Habsburgic, întreţesând strămoşi franci, suedezi, italieni, cehi sau maghiari şi nu ar fi devenit ceea este, dacă se năştea altundeva decât în România latină, după cum el însuși declară. Pentru el, americanul de ieri, europeanul de azi, oraşul de suflet, oraşul ce 1-a format ca artist şi intelectual este oraşul Bucureşti: „Voi fi mulţumit dacă privitorii vor înţelege din această expoziţie câtă iubire port în mine pentru cartierul Antim, pentru zona Chirigiu – cu trompeta lui Tudorică şi amintirea unei cârciumi vechi –, pentru mănăstirea Văcăreşti sau pentru maidanele oraşului acestuia. Îmi doresc să mă ajute Dumnezeu ca bucureştenii să mă readopte ca odinioară. Îi sunt recunoscător, pentru tot şi toate, ultimului mare pictor occidental, profesorului Corneliu Baba. Şi astăzi momentele mele de perfectă sinergie sufletească şi spirituală rămân cele în compania prietenilor şi colegilor Ştefan Câlţia şi Sorin Ilfoveanu. Nicăieri nu mă simt mai întreg, decât la un pahar de vin în atelierele lor.” Sper ca opinia lui Jackie nu s-a schimbat în cei 10 ani scurși de la acest interviu al lui!
Confesiunea pictorului mă găseşte şi pe mine într-o perioadă dominată de spirit polemic mărturisitor. Mărturisesc deci că nu mai am nici urmă de îndoială în a relua ceea ce am mai spus poate cu glas mic şi anume că mă aflu într-un avansat stadiu de saţietate faţă de subiectele păşuniste, bordeiele dărăpănate şi mai mult sau mai puţin fals înnobilate de răsărituri sau apusuri de soare, ulcelele cu floricele pictate în grabă sau portretele de ţigăncuşe fără haz ce inundă, dinspre mai vechea noastră pictură, mica piaţă românească de artă. Desigur, aduc cuvenita amendă onorabilă şi umila plecăciune excepţiilor Luchian, Andreescu, de multe ori Grigorescu, Pallady, Petraşcu şi, rareori, altora câţiva. În acest context, rogu-vă să purcedeți încă o dată la exerciţiul de a alege o floare, o singură floare din pânzele lui Zemlenyi. Acea singură floare reprezintă o lume picturală completă, o capodoperă în interiorul altei capodopere.Vă rog astăzi să-i priviți cu atenție portretele, mici sau mari, alegorice sau aparent simple. Doar așa veți înțelege demersul său complex, povestea ce le însoțește vizibil sau invizibil.
Nu mă feresc de emoţie şi nici de tonul patetic, cum nu m-am ferit nici în aprecierile făcute picturii lui Ilfoveanu, Câlția sau Lassel, sculpturii lui Vasile Gorduz. Sunt cu adevărat mari artişti, cum mari pictoriţe sunt indiscutabil, în fabulosul digital sau nu, Laura Covaci sau Florica Prevenda care adaugă picturalitate unui conceptualism care, altfel, ar fi meritat să-și dea obștescul sfârșit sau Gabriela Culic care impune, cu forță sugestivă și simbolică, palpitul viului peste zgomotul inept al străzii, cum enorm talent descoperim zi de zi în generațiile tinere, iar eu nu am de ce să-i îmbâcsesc în citate după ureche cu iz de savantlâc de mahala sau stil fie uscat, fie pompos academist. Nu cred deloc în actuala estetică în numele căreia unii exclud emoţia şi neagă noţiunile de sublim sau frumos.
În opinia mea fermă, trăim o epocă de clivaj extrem între adevărata cultură formativă şi falsa cultură a epatării imediatului, între oamenii normali şi paranoicii partizanatului, între fiinţele fireşti şi existenţele bipede searbăde.
Expoziţia Zemlenyi de astăzi la Căminul Artei, după cele de la European Art Gallery și Muzeul Brukenthal, completează fericit spaţiul spiritual al plasticii româneşti moderne şi contemporane, în care mai rezistă multe valori autentice şi în care îşi fac apariţia din ce în ce mai insistent tineri promiţători şi scormonitori în tainele reale ale nobilei profesii de pictor, sculptor sau grafician și îi multumesc lui Jackie că nu uită că e artist român, membru din 1975 al Uniunii Artiștilor Plastici.
(fotografii realizate de Radu Nechit)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.