Johnny Hallyday, o legendă a rockului francez

Monument popular, domnind peste rock-ul francez de trei generaţii, Johnny Hallyday încarnează „supravieţuitorul suprem”. Un showman neobosit, urcând pe scenele de la Zenith sau de pe marile stadioane cu figura sa emaciată şi barba sa mefistofelică, care a împlinit, la 15 iunie, 70 de ani. În „Rock’n’Roll”, starul cânta: „În legătură cu moartea, nu m-am hotărât, vreau să mai încerc”.

Scriitorul Benjamin Locoget scrie despre el: „Johnny, solid ca o stâncă”, realizând un splendid interviu cu acesta.

Nu devii rocker, te naşti rocker, pare să afirme cântăreţul care şi-a intitulat noul turneu, început cu un spectaculos concert la Bordeaux, „Born Rocker Tour”. Un turneu însoţit de un album live, ce poartă numele sugestiv „On Stage”.

Primele sale apariţii s-au produs pe ecranele dungate ale televizoarelor alb-negru. Astăzi trăieşte în universul smartphone-urilor şi al USB. Trei generaţii de francezi, şi nu numai, au trepidat la spectacolele lui, ovaţionându-l pe „faraonul” aflat în lumina reflectoarelor.

Fotografiile lui sunt furate, este asaltat pentru autografe, sunt pândite apariţiile imaginilor digitale. Afişe, altare particulare, lacrimi ale adolescentelor, inimi bătând cu furie când se aprindeau luminile scenei asupra lui. Şi nu o dată, la sfârşitul unui dineu cu Nicolas Sarkozy, apăreau chitarele pentru un fel de karaoke particular. Pentru câteva minute, cântăreţul naţional al Franţei devenea paladinul regelui.

Pe iubita sa Harley Davidson

Fiecare fan al lui colecţiona imagini, fragmente, momente, construindu-şi propriul Johnny Hallyday. În toate se pot regăsi însă spectacolul pe care l-a oferit în 1978, când a coborât pe scenă dintr-o mână gigantică, cu tâmplele încinse de două miniproiectoare, alături de alămuri şi de numeroşi corişti, pentru a întruchipa „Îngerul cu ochi de laser”. Sau cel în care, pe scena de la Bercy, unde a concertat şi anul acesta de ziua lui, a apărut pe un Harley Davidson, ori cel de pe Stade de France, anulat din cauza ploii torenţiale, când 80.000 de persoane au plecat acasă pentru a reveni săptămâna următoare, tot într-o zi ploioasă, dar în care Johnny a urcat pe scenă.

Jurnalistul, criticul literar şi scriitorul francez Marc Lambron povestea într-un articol: „Îmi amintesc de una dintre acele serbări nebune pe care le dădea Eddie Barclay în vila sa din Saint Tropez. Era în 1991. Nu lipseau starurile din primul şi din al doilea eşalon, dar sosirea lui Johnny, la braţ cu soţia sa, Adeline, a creat o emoţie vizibilă. El trăia atunci într-un fel de vilă neo-texană, avea părul decolorat şi un cercel în ureche. Îl revăd căzând în braţele lui Alix Chevassus, unul dintre modelele cântecului «Les Playboys», şi mă gândesc că au fost două surori pe lângă aceşti doi bărbaţi. La începutul anilor ’60, Johnny a curtat-o pe Catherine Deneuve, în timp ce Alix Chevassus făcea pe cavalerul pe lângă Francoise Dorleac”.

Legenda aurită a unui „cântăreţ abandonat”

Amintiri din epoca hard rock

Sunt evocate adesea serile în care, la vila „La Madrague” de la Saint Tropez, a celebrei Brigitte Bardot, Johnny cânta împreună cu sex-simbolul cinema-ului francez acompaniindu-se la chitară. Spre deosebire de cântăreţii fermecători sau de cei care veneau din era jazzului, ca Charles Trenet sau Aznavour, mereu pe scenă şi după 80 de ani, Johnny s-a născut odată cu rock-ul. Poţi cânta „La Mamma” când eşti octogenar, dar e mult mai dificil să intonezi „oamenii mă numesc idolul tinerilor” când ai trecut de 60. Şi e periculos să înlănţui rockul învăpăiat cu blues-ul dezlănţuit când genunchii încep să te lase, când te doare un şold. Johnny Hallyday a fost adesea cel mai rău duşman al său pentru a face faţă unui fals prieten, timpul.

Ultimele lui turnee au străbătut Franţa ca un ultim foc de artificii, ca o salvă electrică. În timpul unui concert, după prezentarea muzicienilor, exista întotdeauna o formulă rituală: „Şi cântăreţul se numeşte Johnny Hallyday”. Pentru ultima oară poate, bătrânul Phoenix a venit în vara aceasta să încingă scândura scenei, să înflăcăreze stadioanele, să aprindă luminile memoriei. În 1960, el cânta deja „Souvenirs, souvenirs”. Cu peste 50 de ani mai târziu, cântecul a devenit realitate. Un concert al lui Johnny Hallyday înseamnă cinci decenii compilate graţie unui juke-box viu.

Cântând cu Celine Dion

Au existat de-a lungul timpului, vara „Que je t-aime”, anul „Cântăreţului abandonat”. Copiii epocii „baby-boom” şi-au găsit în Johnny cea mai bună oglindă.

În vara anului 2009 au apărut ştirile despre spitalizare, apoi despre o operaţie la colon. Apoi, în toamnă, problema herniei de disc, o operaţie în Franţa, urmată de o alta la Los Angeles, în timpul căreia cântăreţului i s-a indus coma artificială. Ideea unui Johnny într-un scaun cu rotile era imposibil de imaginat.

Dar Johnny Hallyday a revenit. Există ceva dintr-un culturist de circ în acest maratonist. Pe scenă străluceşte în mijlocul decorului, cu cascadorii şi motocicletele sale, cu efectele pirotehnice. Publicul se duce la concertele lui ca şi cum s-ar urca în vagonetele de la Luna Park. De la debutul său, 11 preşedinţi ai Franţei s-au succedat la Elysée, dar regele Johnny n-a fost detronat niciodată. S-au înclinat în faţa lui şi scriitorii. Le-a inspirat comentarii lui Louis Aragon şi lui Lucien Bodard, i-a fascinat pe Marguerite Duras şi Daniel Rondeau. „Va cădea oare vreodată definitiv cortina? Nimeni nu vrea să creadă că va exista o ultimă dată. Druidul bărbos, cizelat de ani de culturism şi de ţigări fără filtru, şi-o mai aminti oare de tânărul elastic care urca pe scenă ca şi cum şi-ar fi jucat viaţa? Înainte de a-şi sculpta un destin, Johhny Hallyday a trebuit să-şi inventeze un profil”, scrie Marc Lambron.

Concerte lui sunt autoportrete sub forma unui uragan

La lansarea albumului L’Attente

Toţi fanii lui ştiu că Jean-Philippe Léo Smet (numele lui real) s-a născut la 15 iunie 1943 la Malesherbes. Tatăl său l-a recunoscut, dar actul nu a fost validat pentru că era soţul unei alte femei. Foarte repede, copilul a fost luat de mătuşa lui, Hélène Mar, a cărei fiică, Desta, era căsătorită cu artistul american Lee Ketcham, alias Lee Halliday. De la vârsta de 11 ani, micul Jean-Philippe cântă între numerele de dans ale părinţilor săi adoptivi. Lee Halliday, al cărui nume de scenă îl va lua Johnny, adăugându-i un „y”, primea discuri cu muzică rock and roll din Oklahoma. Acolo şi-a făcut Johnny iniţierea în muzică.

Instalat în cartierul Trinité, frecventa „GolfDrouot”, trecea pe la „Moulin Rouge” şi a publicat, în martie 1960, primul său disc cu un cântec al lui Dalida, „T’aimer follement”. Era epoca în care Claude Moine devenea Eddy Mitchell şi în care Jacques Dutronc nu era încă Jacques Dutronc.

Tânărul Johnny Hallyday apărea într-o Franţă cenuşie, în care tinerii de pe malul drept al Senei îşi doreau o altfel de atmosferă. Emisiunea radiofonică şi apoi revista „Salut les copains” reuneau adolescenţii care dansau pe ritmurile noi. Pentru prima aniversare a revistei, 150.000 de spectatori îl sărbătoreau pe Johnny Hallyday în Place de la Nation. Idolul tinerilor s-a instalat într-o poziţie pe care n-a mai părăsit-o niciodată.

Cu părul stufos, slab ca o pisică flămândă, cu chitara agăţată de umăr, Johnny Hallyday încarna atunci o anumită libertate, un stil reluând în limba franceză succesele americane, lansând noile dansuri ca twist sau madison, făcându-şi cântece pe măsură, ca acel faimos „Retiens la nuit”, co-semnat cu Charles Aznavour şi cu cumnatul său, Georges Garvarentz. În curând, a putut fi văzut alături de logodnica sa bulgăroaică, „la plus belle pour aller danser”, Sylvie Vartan. Legenda începea să prindă contur. În pofida rupturilor, recăsătoriilor, publicul francez a păstrat întotdeauna o bună amintire acestui cuplu. El semăna cu acele poveşti de dragoste începute într-o seară de bal, într-o noapte a anilor ’60.

O nemulţumire secretă a lui Johnny Hallyday i-a conferit probabil forţa. Cântăreţul, care se prezenta la începuturi drept american, n-a putut niciodată să cucerească lumea anglo-saxonă. De-a lungul anilor va aduna înregistrări în Tennessee, rodeo-uri cu Harley Davidson, va purta bandane de sioux, va locui în false oraşe texane, dar ceva l-a legat întotdeauna de solul Franţei. Dacă a turnat un western, a făcut-o în Camargue. El ştia că aparţine balurilor de 14 iulie şi cafenelelor de provincie. Un monument popular, cum îl numeşte Lambron, recompensat din plin. Când Elvis Presley şi Gene Vincent au întâlnit de mult paradisul chitarelor, Johnny umple încă stadioanele. Susţine că a uitat să trăiască, că o iubeşte pe „jolie Sarah” a lui, şi publicul este gata să-l creadă. Fanii se simt tineri pentru că Johnny continuă să cânte.

Împreună cu soţia sa, Laeticia

El face parte din generaţia franceză trecută prin Algeria. Într-o societate în care domneşte pacea, rockerii mimează lupta. Chitare, amplificatoare… Phoenix-ul Johnny moare de mai multe ori reinventându-se. A existat un Johnny hippie, un Johnny hard rock, un baladist al barierelor şi un cântăreţ cu paietele anilor ’70 şi cu tăietura sobră a anilor lui Natalie Baye. Ceea ce nu a schimbat niciodată de-a lungul carierei a fost apariţia în forţă pe scenă. Spectacolele lui Johnny sunt autoportrete sub forma unui uragan. Accidente de maşină, tentativă de sinucidere, divorţuri, familii recompuse… demonul sudului a încercat totul, a reflectat totul. A sfârşit chiar prin a încarna modificarea raporturilor de autoritate de-a lungul a trei generaţii. În final, copilul rebel a devenit bunicul binevoitor care cântă melodii scrise de fiul său, David. Fiica lui, Laura Smet, a îmbrăţişat meseria de actriţă. Iar Johnny este şi tatăl a două fetiţe adoptate împreună cu partenera lui din ultimii ani, frumoasa şi omniprezenta Laeticia.

Cu timpul, peisajul cântecului francez s-a distribuit în jurul acestui „totem” central pe care muzicienii de studio îl numesc între ei „Omul”. A trecut de mult epoca în care cântăreţul Antoine propunea să fie închis într-o cuşcă a circului „Medrano”. Din 1971, Michel Polnareff îl omagia acompaniindu-l pe scenă. Johnny este primul care i-a dat o şansă tinerei Mimi Hendrix…

Toţi cei care contează au lucrat cândva cu el, de la Daniel Balavoine la Jean Jacques Goldman, de la Catherine Lara la Pascal Obispo. Philippe Labro îşi aminteşte nopţile petrecute într-un hotel londonez scriind cuvintele pentru albumul „Flagrant délit”. Dar, în 2000, ascultătorii au avut surpriza să găsească în albumul „Sang pour sang” textieri ca Françoise Sagan sau Vincent Ravalec. În 2002, în „A la vie, à la mort”, ei se numeau Maie Nimier şi Maxime Le Forestier.

Johnny a fost fascinat de cinema, chiar dacă n-a obţinut mari împliniri în domeniu. Au fost filmele pentru adolescenţi din anii ’60, ca „D’où viens-tu, Johnny?” sau „Cherchez l’idole”. Au fost câteva apariţii în „Les Diaboliques” al lui Clouzot, în „Consiliu de familie” al lui Costa-Gavras sau în „Aventura e aventură” de Claude Lelouche. Au fost, în sfârşit, filmele gândite în jurul lui, cu destine diferite: „Detectiv” de Jean-Luc Godard, „Omul din tren” de Patrice Leconte sau „Jean Philippe” de Laurent Tuel.

Johnny Hallyday şi soţia sa, Laeticia, împreuna cu Joy, una dintre fetiţele adoptate

Johnny Hallyday lasă moştenire o întreagă serie de avataruri, dar despre niciunul dintre ele nu se poate spune că este un nou Hallyday.

Cântăreţul a înregistrat sute de discuri, multe în concert. Criticii aliniază în primele rânduri „Johnny, reviens! Les rocks les plus teribles”, din 1964, considerat de mulţi prima lui capodoperă. Un torent rock oferit de noul grup „Joey&The Showmen”, cu „Oh, Carole”, „Lucille”, „Susie-Lou”, „Frankie şi Johnny”. Urmează, în 1966, „La génération perdue”, înregistrat în studiourile „Olympic” din Londra. În acel moment, Bob Dylan era văzut ca un zeu. Albumul este aproape contestatar. Trei ani mai târziu este lansat „Rivière… ouvre ton lit”, care, paradoxal, nu cuprinde niciun hit în afară de „Je suis né dans la rue” şi „Je n’ai besoin de personne”. Este unul dintre discurile cele mai personale, în care cântăreţul se dovedeşte a fi cu adevărat în formă. 1971. Anul apariţiei albumului „Flagrant délit”, care îi farmecă pe fani, fericiţi să descopere „Fils de personne”, versiunea lui Philippe Labro după clasicul „Fortunate Son” al „Creedence Clearwater Revival”, iniţial un imn anti-Vietnam, şi „Oh ma jolie Sarah”.

„Derrière l’amour” apare în 1976. Abia după nouă ani, în 1985, Johnny Hallyday înregistrează „Rock’n’roll Attitude”, în care hiturile abundă: „Le Chanteur abandonné”, „Quelque chose de Tennessee”… Să mai amintim „Cadillac”, din 1989, realizat cu Julien Clerc, Etienne Roda-Gil, Nono, fostul chitarist de la „Trust”. De reţinut, „Mirador”, piesă compusă de fiul său David, şi „Cadillac”, evocând destinul lui Antoine de Lamothe-Cadillac. Anul trecut, Johhny Hallyday a lansat „L’Attente”, un album mai comercial, care a beneficiat de aportul deloc neglijabil al textierului Miossec. Vândut în 120.000 de exemplare în prima săptămână de la apariţie, „L’Attente” l-a readus pe Hallyday în centrul atenţiei, chiar dacă rockerii înverşunaţi au fost oarecum deconcertaţi de duetul lui cu Céline Dion, în „L’amour peut prendre froid”. Albumul a semnat revenirea lui Johnny Hallyday, la aproape 70 de ani, în avanscena muzicii rock.