Justiția în statul actual

Discuția în jurul justiției din România nu este nouă. Rareori a fost însă atât de ascuțită. Aceasta, deoarece neajunsurile sunt în fond instituționale și pretind o soluție instituțională. Să privim lucrurile obiectiv, pe baza strictă a documentelor, dincolo de indiferența ce trece drept virtute și de confuziile curente.

Așa cum atestă înscrisurile, s-a ajuns la o „cooperare“ între procurori și judecători, cum declara fostul șef al Înaltei Curți, care a fost folosită, în joncțiune cu serviciile secrete, în lupta cu rivalii politici. Poate surprinzător, dar s-a ajuns ca tocmai anii cincizeci ai secolului trecut să ofere analogia. După toate indiciile de acum – opoziția la normalizarea justiției, fixația pe persoane, stigmatizarea contracandidaților la funcții în stat ca „penali“ – se încearcă în continuare instrumentarea justiției, pentru a pregăti viitoare alegeri prezidențiale. Se face un fetiș grotesc din „statul de drept“ existent, fără a se ști ce este un stat de drept. Se distribuie evaluări precum „eu sunt foarte mulțumit de procuratură“, într-o situație încărcată cu fapte penibile. Șefii procurorilor spun că „își fac treaba“, ca și cum a aplica legea este aidoma jocului de șeptică. Nu se înțelege nici acum că procurorul are de îndeplinit o misiune în interes public, nu însărcinări în interesul cuiva.

Din nefericire, memoria evenimentelor este scurtă. De aceea, trebuie mereu amintită măcar istoria recentă.

Desigur, prin Constituția din 2000, România a intrat pe cursul statului de drept, cu libertăți și drepturi imprescriptibile pentru cetățean, tripartiția puterilor, trecerea suveranității naționale în răspunderea Parlamentului, alternanța la guvernare. S-au făcut progrese certe, dar unele opțiuni erau explozive deja în legea fundamentală. Atunci, a prevalat preocuparea de a împiedica concentrarea puterii în mâini puține și s-au creat instituții „originale“, fără a se anticipa eventualitatea deturnării lor. De pildă, atunci s-a înființat Consiliul Superior al Magistraturii, care avea să fie ocupat mai mult de juriști, aproximativi și manipulabili, cu toate repercusiunile nefaste. Atunci s-a croit funcția de președinte, astfel încât aceasta a putut fi înțeleasă, cu ocupanții de după 2004, ca echivalent al celei de „șef al statului“ din trecutul funest. Atunci s-a omis punerea libertăților și drepturilor sub cupola demnității umane, ceea ce a dus la coduri juridice pline de rezolvări primitive.

În anul 2005 și următorii s-au folosit cele mai rele premise din Constituție. Șefii justiției au fost numiți după interesele unor persoane, procurorii au fost proclamați magistrați, consiliul magistraturii a intrat sub controlul acestora, s-a creat DNA în afara răspunderii publice, serviciile secrete s-au ocupat de funcționare. Un veritabil aparat represiv s-a pus astfel la dispoziția unor politicieni, care nu au etalat scrupule democratice. S-a trecut la treabă, crezând că se face pe placul Europei și Americii, segregând cetățeni nu în urma votului democratic, ci cu justiția injustă și, cum era de așteptat, sub aplauzele interesaților de funcțiile rămase goale. Obsesia de a elimina cu orice mijloc personalități din viața publică, care deja făcuse rău țării și în trecut, a revenit. „Lupta anticorupție“ a devenit armă politică. Statul s-a transformat din „stat clientelar“ în „stat mafiot“, cum l-a numit creatorul său.

Cetățenii au început însă să observe că au fost trași pe sfoară și au încredințat guvernarea, prin alegerile parlamentare din 2016, unei majorități care a promis schimbarea economică, administrativă și restabilirea drepturilor cetățenești. Odată cu trezirea electoratului matur, puterea personalizată a unor grupuri nu poate fi păstrată decât într-un „stat disciplinar“, la care se năzuiește iarăși.

Acum, discuția este în toi. În balanță se aruncă „argumente“ care de care mai lipsite de suport.

Bunăoară, „marea corupție“ nu a scăzut, cum se spune în mod superficial. Dimpotrivă, pe statistici se constată lesne că această corupție a însoțit toată istoria DNA, ba chiar s-a accentuat. Iar „mica corupție“ – nepotismul și cleptocrația – a inundat instituțiile publice, încât acum are dimensiuni fără precedent în istoria modernă a României. În pofida unor exprimări de complezență, nicio țară nu ia ca exemplu România, cu campania „anticorupție de vitrină“, cum o caracteriza un lider european. În rechizitorii, se face mare caz de prejudiciile coruperii, dar recuperarea lor este mediocră. Sunt miliarde extrase cu viteză năucitoare din munca cetățenilor români și pierdute în paradisuri fiscale, de care lupta anticorupție nici nu se atinge. Se face caz de „independența justiției“, dar, în România actuală, dreptatea rămâne departe de instanțe. Mai curând, se poate indica impresionanta listă a abuzurilor, erorilor, intervenției serviciilor secrete, condamnărilor excesive pentru mărunțișuri.

Oricare cetățean onest își dă seama că România nu este încă pe drumul asanării societății ei. Și nici nu poate fi, câtă vreme reguli simple ale democrației sunt încălcate, iar confuzia valorilor este aproape oficializată. Pe o suprafață mare, nu valoarea persoanei aduce la noi funcția și titlul, ci funcția decide valoarea. Acum, se vrea ca funcția să stabilească adevărul și dreptatea!

Ne place sau nu, România actuală este într-o derivă pe care tot mai mulți cetățeni o percep și o acuză. Din ea nu se poate ieși fără a aduce la normal justiția.

„Justiția scârțâie din toate încheieturile“, spunea, lucid, ministrul de Resort. Sunt trei cauze ale acestei precarități. Prima este sistemul de stabilire a șefilor, bazat pe desemnări unipersonale de către președinție. Acest sistem falimentar se cere înlocuit cu selecția prin concurs deschis, supravegheat public, a vârfurilor justiției. A doua este conceperea eronată a legilor, care îngreunează aplicarea lor. Ca urmare a carențelor culturii juridice, legile ajung prea rar să aibă clarviziunea, univocitatea și coerența necesară. A treia este pregătirea lacunară. Cultura juridică a juriștilor deveniți șefi este sesizabil mediocră (destul să observăm confuzia dintre penal și contencios și înțelegerea grosieră a legii ca instrument), iar cea civică lasă de dorit. Vor trebui aduși în frunte procurori și judecători, având cu totul altă calificare.

Înainte de toate, trebuie pus capăt însă la încă două fetișuri din justiția actuală, pe care le întrețin ignoranța în materie de drept și reaua credință.

Statul de drept este fără îndoială o cucerire istorică a cărei importanță nu poate fi supraestimată. Dar statul de drept este de multe feluri. În definitiv, și dictaturile au pretins respectarea legilor lor strâmbe. Se poate spune, fără teama de a greși, că nimeni în România de azi nu este împotriva statului de drept. Doar politruci lipsiți de subiecte întrețin tema pentru scopuri proprii. Trebuie adăugat însă, imediat, că cei mai mulți cetățeni sunt pentru un stat de drept democratic, care cultivă valori, și nu coterii.

Astăzi se jonglează cu termenul de „penal“ cu ușurința ce frizează iresponsabilitatea, mai cu seamă când este vorba de ocuparea de funcții publice. Nu mai stăruim asupra faptului evident că cei care îi stigmatizează pe alții sunt mai penali decât „penalii“. Nu insist nici asupra întrebării: „cine ridică piatra?“, cu toate că, fie și numai creștineasca întrebare ar trebui să îndemne la reținere. Nu mă refer nici la împrejurarea că perorația despre „penali“, ca și cea despre „lupta cu corupția“, nu a rezolvat ceva. Doar că, permite unor inși să se dea curați într-o lume pe care ei înșiși o maculează prin sărăcie de idei și rea credință! Aici mă refer doar la faptul că această perorație încalcă însăși Constituția. Căci, în materie de ocupare de funcții publice, în democrație, electoratul are, în cele din urmă, cuvântul, nu altcineva și altceva!
Pregătind o conferință despre impactul instituțional și economic al Reformei, în acest an 2017, în care se celebrează cinci sute de ani de la lansarea Tezelor lui Martin Luther, am fost izbit de situația „penală“ în care s-a aflat celebrul reformator. Perseverând în a apăra raportarea directă a fiecărui om la Dumnezeu, fără intermediari, Martin Luther a intrat în conflict cu autoritățile vremii – cu cele ecleziale și, într-o măsură, cu cele seculare. La un moment dat, Papa Leon al X-lea a emis caracterizarea lui drept „eretic“ – culpă ce atrăgea, în practicile timpului, arderea pe rug. Neînfricatul Martin Luther a observat însă că în sentință i s-a atribuit un citat greșit și că sentința este scrisă de două mâini. Invocându-se aceste două fapte, sentința nu a mai fost pusă în aplicare. Dovadă că decidenții vremii cunoșteau dreptul și știau că nu se abuzează de reguli și de o putere vremelnică! Pe lângă faptul că oameni vizionari au intervenit și au oprit o crimă!

Două învățături se pot degaja de aici și din numeroase alte exemple. Contează în viața publică nu doar cine este „penal“, ci și cum s-a ajuns la a-l socoti „penal“. Sentințele contează, precum adevărul, împreună cu calea pe care s-au obținut. Iar valoarea profesională, civică și morală a oamenilor nu se reduce la stigmatizări de circumstanță, oricât de copleșitoare ar fi propaganda care le întreține.

Peste toate, disciplina statului de drept nu cere nici în România „stat disciplinar“, ci democratizarea în continuare a statului. Aceasta este, de fapt, ieșirea veritabilă din neajunsuri și cheia asanării capabile să repună în mișcare marile energii.

(Din volumul Andrei Marga, „Justiția și valorile“, în curs de apariție în librării)

Despre Andrei Marga Articolele 58
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*