Kaufmann triumfă în „Lohengrin”

Inaugurarea noului sezon 2012-2013 la Scala din Milano, mizând la pupitru pe Daniel Barenboim, pe regizorul Claus Guth şi pe tenorul Jonas Kaufmann, a fost adus un omagiu lui Richard Wagner.

După 141 de ani de la prima reprezentaţie italiană a operei “Lohengrin”, în 1871, care l-a făcut cunoscut pe Wagner în Italia, opera continuă să se bucure de mare succes. Deşi inactuală în plan tematic, are încă şi probabil va avea mereu forţa de a încânta ascultătorii, făcându-i să plonjeze într-o atmosferă sonoră de mare forţă evocatoare, cu accente aproape mistice.

Este povestea lui Lohengrin, cavalerul lebedei, îngerul păzitor al Sfântului Graal, fiul acelui Parsifal din altă operă wagneriană celebră. Principele creştinismului vine în ajutorul Elsei de Brabant, pentru a o salva de acuzaţia de fratricid.

Opera a fost retransmisă pe canalul “ARTE”, lăsând un sentiment amestecat.

Claus Guth este un regizor inteligent. Punctul lui de plecare convinge. Decorul semnat de Christian Schmidt este splendid: interiorul unei locuinţe burgheze din epocă, ale cărei lambriuri urcă până în tavan, rânduri de balcoane cu balustrade cenuşii, o masă lungă de lucru, un pian, un trunchi de arbore înconjurat de ierburi înalte.

Ann Petersen în rolul Elsa

Heinrich este un ofiţer superior al armatei, Telramund are o redingotă gri, Ortrud şi Cosima, cât şi coriştii figurează printre angajaţii casei.

Apariţia lui Lohengrin este remarcabilă, cu picioarele goale, îmbrăcat simplu într-un pantalon şi o vestă gri peste o cămaşă albă. “El dă senzaţia că s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi se exprimă greu, amintind de celebrul Kaspar Hauser, contemporan cu Wagner, care, în 1828, a apărut în piaţa din Nürnberg, fără trecut şi aproape incapabil de a vorbi. Un text publicat în programul de sală, care dezvoltă o paralelă între Lohengrin şi cel care a fost supranumit «orfanul Europei»”, scria Richard Martet. Până la sfârşit, personajul pricipal al operei va fi ezitant, temător în faţa actelor de violenţă, îmbrăcând împotriva voinţei lui haina eroului pe care este obligat s-o poarte. Încearcă să aibă o alură marţială în tabloul căsătoriei pentru care acceptă de a purta un frac, dar de la începutul actului III revine la starea sa naturală.

Elsa, de asemenea decalată în raport cu lumea care o înconjoară, este un alter ego ideal al acestui extraterestru în care vede, poate mai curând decât un soţ, reîncarnarea fratelui foarte iubit. În imaginea finală Lohengrin îşi dă viaţa pentru revenirea celui dispărut.

Anja Harteros şi Jonas Kaufmann

Eleganţa costumelor Elsei şi ale lui Ortrud, ca şi frumuseţea eclerajului lui Olaf Winter care scaldă totul într-o sublimă lumină aurie sunt remarcabile. Duetul, aşa-zis “de cameră”, este unul dintre momentele cele mai reuşite în plan vizual, când Lohengrin şi Elsa cântă cu picioarele în apă, de pe un ponton amenajat în mijlocul trandafirilor, o evocare a lacului Starnberg, unde s-a înecat Ludovic al II-lea de Bavaria.

Sunt, de asemenea, câteva clişee, precum prezenţa celor doi copii, băiat şi fată, justificată din perspectiva dramaturgică, dar prea insistentă, detalii al căror singur scop este de a pune la treabă mintea spectatorilor. Claus Guth nu s-a apropiat decât de personajele principale, Elsa şi Lohengrin. Regele nu există în plan scenic, Ortrud şi Telramund, de asemenea, ceea ce transformă într-un veritabil “tunel” actul al II-lea. Întregul final al actului al II-lea este grandios, ca şi actul al III-lea. Orchestra, sub bagheta lui Barenboim, este somptuoasă, la fel ca şi Corul.

Daniel Barenboim, la pupitrul Orchestrei Scala din Milano

Distribuţia este inegală. René Pape cântă sublim rolul Regelui, producând emoţie. N-a încântat în aceeaşi măsură Tomas Tomasson, în rolul lui Friederich von Telramund. Înlocuind-o pe soprana germană Anja Harteros, soprana daneză Ann Petersen a fost corectă, dar nu posedă transparenţa şi strălucirea argintată cerute de Elsa von Brabant. Caracteristicile vocale o predispun mai ales pentru rolul Isoldei, remarcabil interpretat la Opera din Lyon în ultima stagiune.

Jonas Kaufmann, în rolul lui Lohengrin, este într-o formă vocală extraordinară, inclusiv murmurul din aria “In Fernem Land”, care a trezit lacrimi. Parcurgând întreaga gamă de nuanţe, de la puternic la pianissimo fără ca timbrul său să-şi piardă nici măcar o secundă substanţa, el a fascinat şi a bulversat cu o artă a cântului ajunsă la apogeu. Fără el, poate, aplauzele nu ar fi fost la fel de puternice.