Koveși contra României

Pentru mine credibilitatea CEDO s-a prăbușit odată cu implicarea partizană în cazul Timoșenko (fostul prim-ministru al Ucrainei). 

Pe atunci, eram adâncit până peste urechi în „problema ucraineană” și de aceea nu puteam vorbi public, dar în spatele ușilor închise am spus ceea ce era de spus. Aceasta a fost picătura care a revărsat paharul răbdării celor pe care îi deranjam de mult și cu multe, determinându-i – așa cum a aflat un anumit serviciu secret străin, care a avertizat, fără folos, și Bruxelles-ul și Bucureștiul – să decidă eliminarea mea printr-o înscenare menită a mă compromite și a mă arunca în închisoare.

Prin 2013 (cred), am organizat o audiere publică în Parlamentul european, transmisă live în toate țările membre, în care au fost analizate în oglindă tratamentul diferit oferit de „Europa” Iuliei Timoșenko și lui Adrian Năstase. (PSD a refuzat orice sprijin, trădându-l încă o dată pe Năstase.) La finele audierii concluzia a fost că astfel de discriminări sunt una dintre cauzele euroscepticismului în creștere. 

România, lovită de trenul ticăloșilor

Presa bruxelleză a fost contrariată de această conexiune, iar unii colegi vest europeni m-au întrebat cu vădită iritare: „Tu chiar crezi că abuzurile justiției din România îi îndepărtează pe oameni de UE?” Replica mea a fost: „Abuzurile justiției din România îi fac pe români să nu mai respecte ceea ce ipocrit numim «stat de drept». Ceea ce îi îndepărtează pe oameni de UE este dubla măsură cu care UE tratează justiția din România și din alte state. Iar acest euroscepticism nu îi privește numai pe români, ci pe toți oamenii onești din Europa care, sesizând fenomenul, nu pot să nu simtă instinctiv că nedreptatea făcută unuia pune în pericol dreptatea tuturor.”

Mai exact, în timp ce la Strasbourg și Bruxelles se făcuseră și se făceau presiuni pentru condamnarea lui Năstase fără probe, se făcuseră și se făceau presiuni pentru eliberarea lui Timoșenko, condamnată cu probe. Pentru România, criteriul independenței justiției era condamnarea „exemplară” a lui Năstase, fără probe, ci doar prin speculații „logico-juridice”, în timp ce în cazul Ucrainei, era intervenția președintelui ucrainean nu pentru grațierea lui Timoșenko, ci pentru schimbarea / revizuirea deciziei de condamnare, în ciuda probelor existente.

Și pentru ca această mizerie să aibă o acoperire și să existe „dovada” că Iulia Timoșenko nu a avut parte de un proces echitabil, asta însemnând că Ucraina este un stat opresiv, s-a intervenit la CEDO. Care s-a și executat. A făcut-o șmecherește, ca și în cazul Koveși, printr-o hotărâre rapidă, „provizorie” și bazată pe interpretări forțate pline de sofisme; nu suficientă ca să o elibereze din închisoare, dar numai bună ca să justifice sancționarea politică a Ucrainei și a conducătorilor ei de atunci. Astfel aceștia au fost împinși în brațele Rusiei, iar asta a fost scuza publică pentru intervenția externă care a organizat și declanșat revolta din piața Maidan. Un eveniment de natura loviturii de stat, care a dus în cele din urmă la dorita împărțire teritorială de fapt a Ucrainei între Rusia și Germania. (SUA a ieșit păcălită din afacere, în ciuda faptului că, în aparență, ea fusese, prin Subsecretarul de Stat, Victoria Neuland, ideologul principal și vârful de lance în acțiune.)

Păstrez în memorie o discuție purtată la Bruxelles pe tema „justiției selective” a Ucrainei, căreia îi căzuse victimă, vezi Doamne, Iulia Timoșenko. Erau de față și fostul președinte al Poloniei, Aleksander Kwaszniewski, și fostul președinte al PE, Pat Cox. După ce s-a constat că nu găsim nici un motiv pentru a spune că procesul fostului premier ucrainean fusese inechitabil și am afirmat că, în orice caz, politizarea CEDO este o crimă împotriva întregii ordini europene și a siguranței europenilor, un cunoscut om politic german, apropiat al Angelei Merkel, a exclamat cu un cinism ce ne-a tăiat respirația: „Voi nu înțelegeți că ea este prietenul nostru și de aceea trebuie să o scoatem de acolo? (Se referea, evident, la prietenul Germaniei.) Dacă ar fi fost prietenul vostru, voi cum ați fi procedat?!”

Ajuns în acest punct, mă simt obligat să spun că în piața Maidan au fost mulți patrioți ucraineni cinstiți care credeau că se află acolo ca să lupte pentru libertate. M-am întâlnit cu ei pe un ger cumplit, printre baricade înghețate, la doar câteva săptămâni după ce suferisem o grea operație de cancer. Le-am vizitat corturile. Am stat cu ei la masă. Și cu autoritatea morală nu a unui cunoscut trimis al Europei, ci a unuia trecut prin focul legendarei revoluții românești din 1989, am încercat, atât cât mi-o permitea statutul oficial și fără a-i deprima cu totul, să le deschid ochii asupra pericolelor manipulării la care sunt supuși și riscului de a fi folosiți în interese care nu sunt ale lor.

De atunci s-au adunat probe destule care să confirme ceea ce am spus din primul moment, în conclavurile politice internaționale la care am participat, și anume că lunetiștii care trăseseră în mulțime de pe acoperișurile blocurilor ce încadrau locul, nu erau ucraineni și nu făceau parte din forțele de ordine guvernamentale, ajunse în piață cu minute bune după deschiderea focului. (Recent, foști colegi din PE mi-au trimis noi informații în acest sens.)

Eu deranjam întrucât, în concepția mea, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei reprezentau garanții pentru securitatea Europei (și a României, desigur) și, cu resursele limitate, dar nu chiar nesemnificative, pe care le aveam, mă luptam, și nu chiar ineficient, pentru a evita dominarea externă și partajul Ucrainei de către și între puterile estice și cele vestice. De aceea s-a decis în anumite cabinete occidentale: „nu îl putem opri, trebuie să îl compromitem”. Un fost ministru de externe ucrainean, care știu că ar fi informat și Washingtonul despre cazul meu, era gata să depună mărturie în procesul meu de la București, dar, evident, judecătorii ÎCCJ nici n-au vrut să audă despre asta.

Îmi amintesc conversația informală purtată pe la începutul lui 2011, cu un înalt diplomat ucrainean, în biroul meu din PE. Acesta mi-a spus cam așa: „Noi la Kiev, ne întrebăm de ce luptați atâta pentru Ucraina și ne apărați atâta. Nu aveți nici o afacere în Ucraina, nu aveți nici o proprietate, nu aveți rude sau prieteni personali. I-am mituit pe mulți ca să ne ajute și nu ne-au ajutat atât. Dvs nu v-am oferit nimic și chiar nu v-am cerut nimic. De ce o faceți?” I-am răspuns: „Pentru că sunt un european onest, pentru că urăsc nedreptatea și oprimarea celor mici de către cei mari, și pentru că îmi iubesc țara.”

LCK nu își iubește țara, nu îi pasă de nedreptatea făcută altora și nu este onestă nici ca european nici ca român. De aceea este răsplătită și apărată așa cum o vedem.

Ironia sorții face ca numele oficial dat speței sale pe rolul CEDO să fie “Koveși contra României”. Așa va rămâne cazul în istorie. Și numele acesta reflectă, involuntar dar la modul absolut, esența raporturilor lui LCK cu România.

sursa foto https://www.euractiv.com