Kremlinul păcăleşte Vestul în războiul informaţional

“Aceea a fost o sesiune a Consiliului de Securitate ONU care a intrat în cărţile de istorie: ambasadorul Statelor Unite, Adlai Stevenson, a prezentat fotografii ale rampelor de lansare ale rachetelor sovietice din Cuba, fotografii făcute de avioane de recunoaştere, şi a cerut ca deja uluitul ambasador sovietic Valerian Zorin să răspundă la o întrebare: Recunoaşteţi că aţi trimis rachete sau nu?”, scrie într-un articol publicat de The Moscow Times, analistul rus Alexander Golts, redactor-şef adjunct al ziarului Yejdenevnîi Jurnal, fost militar şi specializat în alalize geopolitice.

Au trecut peste 60 de ani de atunci. Recunoaşterea făcută de mai mulţi sateliţi şi drone se pare că a risipit aşa-zisa “ceaţă a războiului” – adică să nu ştii locaţia exactă a trupelor inamice. Această metodă de recunoaştere high-tech a oferit armatei SUA posibilitatea de a distruge unităţile inamice prin lovituri aeriene, înainte ca trupele SUA să ajungă în zona lor, în timpul invaziei din Irak, in 2003.

Astăzi, presa internaţională este plină de relatări cum că echipamentele militare ruseşti au trecut graniţa ucraineană şi se îndreaptă către separatiştii din Doneţk. Însă Departamentul de Stat al SUA arată doar că acest echipament a fost mobilizat, fără a preciza cine a facut asta.

“În ultimele trei zile, un convoi de trei tancuri T-64 şi câteva lansatoare de rachete Grad şi alte vehicule militare au trecut din Rusia în Ucraina, lângă oraşul ucrainean Snijne”, spune purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat.

Dar, dacă Rusia a trimis aceste arme, reacţia SUA a fost foarte slabă, având în vedere că este un caz de agresiune directă. “Cerem Rusiei să-şi dovedească angajamentul său pe calea păcii, să nu mai permită trecerea armelor şi a combatanţilor în Ucraina şi să coopereze cu Ucraina pentru implementarea planului de pacificare. Un eşec al Rusiei în dezescaladarea situaţiei va duce la costuri suplimentare”, spune purtătorul de cuvânt.

Reacţia NATO a fost similară. Site-ul comandamentului aliat a publicat dovezi nu tocmai convingătoare care arătau că tancurile ruseşti s-au deplasat la o baza militară la 75 de km de frontiera ucraineană. Însă analiştii NATO nu s-au aventurat să spună că cele trei T-64 identificate în oraşul ucrainean Makeyevka au plecat de la o bază din Rusia – poate pentru că tancurile T-64 nu mai sunt în serviciul armatei ruse.

Deci, de ce Vestul nu a recurs decât la acuzaţii vagi, pe care Rusia le putea nega usor, în loc să pună Moscova cu spatele la zid, folosind probe concludente, aşa cum a facut-o Stevenson în urmă cu 60 de ani? De ce nicio ţară NATO nu a îndrăznit să expună aceste fapte în faţa OSCE, al cărei Document de la Viena oferă mecanismele de iniţiere a unor acţiuni publice pentru investigarea unui posibil act de agresiune?

Sunt două posibile răspusnuri.

În primul rând, cei care acuză Kremlinul că oferă arme separatiştilor ar putea să nu aibă dovezi clare că Rusia execută operaţiuni secrete în Doneţk şi Lugansk. În acest caz, s-ar putea ca observatorii să fi supraestimat capacitatea tehnologiei informaţiei folosită în razboi.

Deşi sateliţii de recunoaştere ai SUA au reuşit să observe o rampa de lansare a rachetelor ucrainene de unde a fost doborât din greşeală un avion civil, în 2001, se pare că acum nu pot să monitorizeze eficient cei 1.500 de km de frontieră cu Rusia. Prin urmare, este imposibil să se localizeze exact pe unde au trecut frontiera tancurile şi lansatoarele de rachete.

Nesiguranţa NATO înseamnă, în schimb, ca preşedintele Vladimir Putin poate oricând să spună că separatiştii au cumpărat tancurile şi lansatoarele de rachete de la acelaşi magazin de la colţ de unde tot el spunea că “omuleţii verzi” din Crimeea şi-au procurat armamentul ultramodern.

Acest nou tip de conflict de intensitate redusă îi poate permite lui Putin să dea ceasul înapoi şi să repare consecinţele negative a ceea ce el spune că a fost “cea mai mare catastrofa geopolitică a secolului XX” – căderea URSS.

Până la urmă, Moscova poate foarte uşor să iniţieze războaie prin interpuşi în multe dintre fostele republici sovietice. Peste tot aici standardele de viaţă sunt mai reduse decât în Rusia şi fiecare asemenea republică are o minoritate rusofonă care nu este neapărat mulţumită cu statutul ei si care ar vota pentru anexarea de către Rusia. Ar fi destul de uşor să aduci arme de contrabandă oriunde ar fi nevoie şi nimeni nu ar reuşi să dovedească implicarea Rusiei.

Totul este destul de complicat, dar situaţia va fi cu mult mai rea dacă Vestul deţine, de fapt, dovezile necesare, dar nu are voinţa politică de a le face publice, pentru că liderii occidentali nu ştiu ce să facă odată ce au acuzat Rusia că desfăşoara operaţiuni secrete împotriva unui stat vecin.

Cum însă ar putea să se comporte cu o putere nucleară care desfăşoară operaţiuni subversive? Regulile erau clare în timpul Războiului Rece: imediat ce o superputere îşi extindea sfera de influenţă într-o nouă ţară, superputerea rivală începea războiul ei prin interpuşi, recrutând şi înarmând proprii mercenari. Aşa s-a întâmplat în Angola, Cambodgia, Nicaragua şi Afganistan, în anii ’80.

Oricum, statele occidentale au început să nu mai fie familiarizate cu asemenea operaţiuni ale Războiului Rece. Oare va trebui să-şi redobândească aceste abilităţi acum?