Kusturica îşi creează propria mitologie a Balcanilor

Proiectele arhitecturale, filmele, muzica lui Emir Kusturica reflectă diversitatea culturală care l-a influenţat întotdeauna, amestecul de culturi ale Occidentului şi Orientului. “Acest amestec este propriu Balcanilor. Sunt puţine locuri în lume ca Serbia sau Bosnia, în care te afli la o asemenea întretăiere a civilizaţiilor şi unde culturile Estului şi Vestului afectează viaţa oamenilor. De-a lungul secolelor, noi ne-am dezvoltat o identitate, dar este extrem de greu să-i defineşti contururile precise. Pot să spun că acest amestec singular mi-a hrănit inspiraţia cinematografică şi a dat filmelor mele vivacitate, dinamism, după imaginea vieţii oamenilor care trăiesc acolo. Dacă regiunea ar fi o scenă de teatru, locuitorii ei ar putea fi definiţi ca Fraţii Marx jucând Shakespeare”.

Kusturica şi-a creat propria mitologie a Balcanilor, cu personajele sale “mai mari decât natura”, cu ţiganii săi, cu muzica, nunţile şi înmormântările lor.

Capodopera scriitorului sârb Ivo Andric “E un pod pe Drina” va deveni o operă lirică pentru Teatrul “La Fenice” din Veneţia, în 2015, în regia lui Kusturica.

Este o colaborare între Republica Srpska, o entitate din Bosnia, şi “Societatea Verdiană”, care face parte din “Solares”, Fundaţia Artelor din Parma. Andrea Gambetta produce spectacole italieneşti împreună cu formaţia lui Kusturica, “No Smoking Orchestra”. Regia va fi semnată de Emir Kusturica, de două ori distins cu “Palme d’Or” la Cannes, pentru “Underground” şi “Tata într-o călătorie de serviciu”, plus alte multe premii pentru “Timpul ţiganilor”, “Arizona Dream”, “Pisica neagră, pisica albă”, “Viaţa e un miracol” sau recentul “Wild Roses, Tender Roses”.

Publicul din Cluj a cântat şi a dansant alături de No Smoking Orchestra, în 19 iulie

Muzica pentru “E un pod pe Drina” este creată de Dejan Sparavalo, care, de un timp, a luat locul lui Goran Bregovic, alături de Kusturica, în eterogenul grup rock “No Smoking Orchestra”. Acesta se amuză spunând: “Aveam trei posibilităţi: ori să facem o muzică conservatoare, sau o muzică sârbească sau, de ce nu, ceva cu totul neconvenţional”.

“Tot ceea ce evoc sunt elemente ale vieţii şi ele formează punctul de plecare în tot ceea ce fac. Şi el scria folosind la maximum elemente din viaţa reală. Hotelul descris în carte exista şi majoritatea personajelor sunt copii ale unor persoane reale. Creaţia se dezvoltă, după părerea mea, pornind de la o fotografie şi viaţa este adesea cea mai bună fotografie care poate inspira cinematograful, literatura, arta”.

Pe de altă parte, Hikmet Karcic, care se zbate de nişte ani pentru a apăra culoarea locală de la Vişegrad, a trimis o scrisoare de o deosebită duritate celor de la “La Fenice”, protestând. “Le Fenice este un teatru prestigios, de faimă mondială, şi nu ar trebui susţinute proiecte ca acesta perntru că şi astăzi autorităţile sârbeşti refuză de a recunoaşte ce s-a întâmplat, folosind cartea lui Ivo Andric, care e o simplă ficţiune, chiar dacă încearcă să refacă evenimentele istorice, pentru a justifica ceea ce fasciştii sârbi au făcut în anii ‘90. Şi care încearcă să falsifice memoria istorică”.

Küstendorf, un loc mitic

Andricgrad, oraşul de la picioarele podului de pe Drina

Între Vişegrad, oraşul Podului peste Drina, care leagă Republica Srpska din Bosnia şi Serbia, la marginea căruia se ridică şi Andricgrad – oraşul dedicat scriitorului laureat al Premiului Nobel din 1961 -, şi Mokra Gora, se află Künstendorf, cum se amuză regizorul să-l numească, adică oraşul lui Kusturica.

Kusturica omul grăbit, Kusturica omul-orchestră, dar şi cineastul, actorul, muzicianul şi acum, constructorul. Casa lui Emir Kusturica se află în munţii Serbiei, la patru ore de drum de Belgrad.

Küstendorf se află la umbra faimosului pod peste râul Drina, un loc de conflict între musulmani, sârbi şi evrei, devenit un adevărat Disneyland balcanic. A fost construit de Kusturica pentru filmul “Viaţa e un miracol”. Un original orăşel, realizat în întregime din lemn, care, de şase ani de zile, găzduieşte un festival internaţional al cinematografului. O manifestare în care nu învinge nimeni, dar în care alături de mai-marii cinematografului şi ai muzicii stau tineri regizori proveniţi din orice parte a Europei. De dimineaţa până seara, timp de o săptămână, povestesc, îşi confruntă ideile şi învaţă unii de la alţii. Festivalul de film de la Küstendorf celebrează filmul de autor, pentru că regizorul sârb crede în calitate. El vrea să ofere tinerilor cineaşti un mediu prielnic pentru a învăţa, pentru a-şi proiecta peliculele şi pentru a descoperi idei pentru viitoarele lor filme. “Când un tânăr regizor vine la Festivalul de la Cannes se simte singur în mijlocul unei maşinării imense. Acolo nu există timp pentru a vorbi, pentru întâlniri şi schimburi de păreri. La Küstendorf am vrut să creez un loc în care toate acestea sunt posibile”. Adică un fel de familie, un loc mitic. Kusturica crede în familie şi în viitorul ei, chiar dacă tendinţele zilei sunt altele. “Şi în pofida a ceea ce capitalismul şi post-capitalismul au făcut-o să suporte…”

Casele din lemn de la Kustendorf

La Küstendorf, toate străzile poartă numele unui “artist” pe care el îl admiră, cum ar fi Fellini, Tarkovski, Djokovici, Maradona… Kusturica a afirmat că Fellini este părintele lui în cinematografie: “Este adevărat că sunt influenţat în principal de el, dar şi de iconografia lui Tarkovski. Sunt, de asemenea, puternic influenţat de cinematografia sovietică la începuturile sale, de Dovjenko sau Eisenstein. De la ei am învăţat modul de a mă exprima, de a-mi structura limbajul cinematografic. Acesta din urmă este foarte important. Trebuie să-ţi descoperi limbajul pentru a comunica cu oamenii. Mi l-am construit inspirându-mă din felul în care Fellini a gândit cinema-ul şi în care ruşii au folosit camera”.

În filmele sale, adevărate bijuterii ale cinematografului european, întâlnim ţigani cu dinţi de aur, râuri de rachiu, căsătorii cu un aer nebun de la ţară, petreceri dezlănţuite, nisip, culori, sunete, desfăşurări haotice în saloane boeme. Adică viaţă. “Sufletul slav” pe care îl cânta Boris Vian.

“Astăzi, nu mai poţi face uşor un film, cinema-ul pentru marele public sufocă dimensiunea umană. Din timp în timp apar filme bune, dar ele sunt proiectate în festivaluri şi adesea nu sunt programate în săli. Cinema-ul s-a schimbat. 90% din ceea ce are succes astăzi este stupid. Totuşi, el are o misiune ideologică. Trebuie să abordeze subiectele existenţiale majore, politice, istorice, culturale, şi toate celelalte probleme pe care ni le punem: or, în aceste filme de succes proaste nu există nici măcar eroii. Şi dacă nu mănânci hamburgeri, dacă nu-ţi plac jocurile video sau dacă nu respecţi Hollywood-ul, eşti considerat imediat oaie neagră, ceea ce e foarte periculos”.

Andricgrad, lumea nouă a Balcanilor

Kustendorf, oraşul artelor, construit de Kusturica

Kusturica a inaugurat şi Andricgrad, numit aşa în onoarea scriitorului Ivo Andric. Este o combinaţie de oraş antic şi de casbah oriental din epoca otomană, cu intervenţii discrete de arhitectură haussmaniană care l-a impresionat în mod special în timpul primului lui sejur la Paris. Un teatru şi o sală de cinema au fost construite în umbra podului de peste râul Drina, imortalizat în romanul scriitorului. Bustul acestuia, doborât de pe soclu în 1992 de un partizan al preşedintelui musulman Alija Izetbegovic, şi-a reluat locul în centrul Vişegradului. Cu acest proiect, Kusturica şi-a propus să relanseze cultura într-o regiune devastată de război şi de sărăcie. În Franţa, unii comentatori au văzut în acest proiect un simptom al renaşterii naţionalismului sârbesc. Acestor reproşuri, Kusturica le-a răspuns într-un text acid, din “Le Figaro Magazine”. Întrebat despre proiectul arhitectural Andricgrad, a răspuns: “În ţara noastră totul a fost distrus de timp şi de războaie. Dacă mergeţi în sudul Franţei, veţi găsi oraşe datând din secolul al XIII-lea. La noi, n-au rămas decât câteva ruine ale strălucitei civilizaţii sârbe din Evul Mediu. Cu Andricgrad, vreau să creez o legătură cu timpurile trecute. Să reconstruiesc un oraş ca şi cum el ar fi fost întotdeauna acolo. Nimic mai mult, nimic mai puţin”.

Kusturica porneşte de la afirmaţia că Balcanii au fost întotdeauna epicentrul antagonismelor între Europa de Est şi cea de Vest şi, spre nefericirea lor, au devenit teatrul numeroaselor războaie care au făcut din sârbi o naţiune tragică. “Aşa cum spunea Andric, la noi, războiul nu rezolvă niciodată problemele care îl declanşează, ci provoacă noi probleme care conduc la viitorul război”.

Andricgrad, oraşul speranţei

De altfel, regizorul a rezistat războiului din anii ‘90, turnând filmul “Underground”, care s-a bucurat de un mare succes. “Motorul principal al filmului îl constituie închiderea oamenilor într-o pivniţă şi dezinformarea pentru a-i face să creadă că războiul nu s-a terminat. Situaţia nu este foarte departe de realitate. Lumea este condusă de economia războiului, al cărei rol este să inventeze noi războaie. În acelaşi timp, există organizaţii umanitare care vorbesc despre umanitate, dar ele primesc bani de la puterile care finanţează războaiele. Aceiaşi oameni care dau lecţii de umanism sunt la originea războaielor şi prezintă distrugerile şi bombardamentele drept acţiuni de protejare a civilizaţiei… Războiul, repet, este unul dintre motoarele pincipale ale economiei mondiale. Ex-Iugoslavia a fost un foarte important producător de arme pentru că a fost autorizată, în anii ‘50-‘60, să fabrice şi să vândă arme părţilor aflate în război din blocul ţărilor nealiniate – în Africa şi în Asia, cu precădere. După căderea comunismului, era o ţară susceptibilă să vândă muniţie şi arme foarte sofisticate Irakului şi Iranului pentru a alimenta războiul. Deranja, trebuia distrusă. Pretextul a fost Milosevic, dar motivul real era puterea ei militară şi diplomatică”.

“Biblia popoarelor din Balcani”

Oaspeţii sunt întâmpinaţi cu pâine şi sare

Dintr-un incitant interviu cu Emir Kusturica, realizat de jurnalistul Carlo Vulpio, apărut în această lună în “La Letteratura”, suplimentul cultural al publicaţiei “Corriere della Sera”, oferim câteva fragmente.

Aţi mărturisit că podul de peste Drina este ca o Biblie pentru popoarele din Balcani. Ce semnifică aceasta?

Drina reprezintă cea mai fragilă linie de demarcaţie între Est şi Vest, încă din timpurile Imperiului Roman, iar povestea râului Drina este istoria unei fracturi între cele două lumi, care stă la baza unor nefaste consecinţe fie din partea războaielor de acum 2.000 de ani, fie din a celor care au avut loc la începutul anilor ‘90. În Evul Mediu, acesta era un loc în care, pe de o parte, erau ortodocşi care îi anihilau ereticii Bogomili, iar pe de altă parte, în locul Renaşterii occidentale s-a produs islamizarea. Eu cred că Ivo Andric este unul dintre puţinii care pot să povestească istoria aşa cum a fost, şi nu cum ne-o imaginăm sau cum ni s-a spus că a fost. Un pod este întotdeauna un element de renaştere, în Toscana ca şi în Drina. Chiar şi în perioada de dominaţie otomană, podul peste Drina a fost contrariul a ceea ce era Europa. Andric a înţeles perfect acest lucru şi a reuşit să facă o literatură în manieră modernă bazându-se pe documente istorice.

Centenarul naşterii lui Andric, în 1992, nu a fost un eveniment fericit. Nu numai din cauza războiului şi bombelor, dar şi pentru ereditatea morală a lui Andric. Va reuşi oraşul Andricgrad, simbolul convieţuirii, să închidă polemicile?

Nu, nu cred. Pentru că problema este astăzi pusă în felul în care Occidentul reuşeşte să înţeleagă această regiune. Cine îl cunoaşte bine pe Ivo Andric ştie despre povestirile sale pe care le-am găsit între documente, care se intitulează “Scrisori din 1928”. Ei bine, Andric a fost într-adevăr fantastic, pentru că se gândise să le intituleze “Scrisori din 1992”. Este o povestire profetică în care el prevede că, aşa cum Estul a influenţat Occidentul, transportând Balcanii în ambianţa unei tradiţii indefinite, în acelaşi mod, austro-ungarii au creat un climat în care sârbii au fost consideraţi cel mai rău popor din lume. Ereditatea lui Andric nu este împotriva cuiva. Nici împotriva musulmanilor, nici a altcuiva şi asta se înţelege din ultimele pagini ale romanului “E un pod peste Drina” în care Andric, inspirat de tânărul italian Giuseppe Mazzini, preconiza o lume nouă, mutată chiar în centrul cleştelui format de Imperiul Otoman şi cel Austro-Ungar. Cu Andricgrad, am vrut să reproducem stilurile arhitectonice ale diverselor culturi care animau Vişegradul, dar care în acest oraş, cu excepţia podului, nu mai există. Pentru că nimeni nu le-a construit.

Kusturica şi Audrey Tautou

La 20 de ani după război, polemicile par stinse. Ultima priveşte alegerea inaugurării Andricgradului la 28 iunie de Sfântul Vidovdan, o zi dragă sârbilor pentru că evocă bătălia de la Kosovo Polje din 1389 împotriva turcilor, asasinatul arhiducelui Francesco Ferdinand la Sarajevo, în 1914, şi discursul lui Milosevic din 1989, după căderea Iugoslaviei. Era necesar?

Aceasta este istoria noastră. Vidovdan reprezintă credinţa noastră. Şi astăzi, din păcate, sârbii sunt consideraţi ca un rău care persistă, dar aceasta este absolut fals. Să luăm Primul Război Mondial. Germania şi Austria l-au pregătit cu mult timp înainte de atentatul de la Sarajevo. Şi astăzi multe lucruri sunt asemănătoare. Naţiunea sârbă s-a apărat, nu a atacat. Dacă priveşti toate aceste lucruri înţelegi de ce sârbii au o mare consideraţie pentru Ivo Andric. Noi îl celebrăm ca autor al unicei opere istorice în care convieţuirea interetnică are un sens real, cu musulmani, sârbi, croaţi, turci, evrei, ţigani, fiecare cu confesiunea lui religioasă.

Andric e născut în Bosnia, la Travnik. Dar limba sa maternă era croată şi scria în sârbă. Şi dumneavostră, Kusturica, sunteţi născut în Bosnia, la Sarajevo, dar familia dumneavostră e sârbă, musulmană, spun unii, atee, susţineţi dumneavoastră, şi apoi aţi devenit ortodox. În Balcani există de multe ori asemenea lucruri adunate la un loc?

Printre punctele mele de referinţă sunt Ivo Andric, Lazar Kostik, Mesa Selimovic, marele om de ştiinţă Nikola Tesla şi multe alte personalităţi pe care noi le-am dat Europei, în timp ce aşteptăm ca Germania sau alţii să aibă mila de a considera că facem parte din Europa. Cred, de aceea, că aceasta nu e numai o problemă politică, ci una militară.

Alături de Monica Bellucci la Kustendorf

Convertirea la ortodoxism a fost o supriză. De ce aţi făcut-o?

Nu m-am convertit, dar m-am botezat. Şi am făcut-o atât din raţiuni personale, cât şi pentru o puternică identificare culturală. Pentru mine, a îmbrăţişa această religie înseamnă a îmbrăţişa cultura care o exprimă.

În “E un pod peste Drina”, cei mai răi, după părerea dumneavoastră, nu sunt nici turcii, nici bosniacii, nici sârbii, ci austriecii. Dar după Războiul din Balcani?

Cei mai răi sunt cei care distrug podurile. Şi toţi ştiu că cei care au distrus podul peste Drina au fost austriecii, iar cei care au distrus podurile în jurul Serbiei au fost cei din NATO…

Croaţia a intrat de puţin timp în Uniunea Europeană. Ce gândiţi despre viitoarea intrare a Serbiei?

Eu sunt contrariat de acordurile stipulate în această arie care oferă puţine posibilităţi de schimbare în Serbia. Cred că Europa nu va supravieţui aşa cum e acum din moment ce, în diverse ţări europene, precum Spania, Grecia, Italia, este evidentă supremaţia Germaniei. Şi atunci despre ce să vorbim? Despre germanizarea Europei sau despre folosirea ei în acelaşi fel cu aceea a Iugoslaviei?

Kusturica cu No Smoking Orchestra

Scriitorul Claudio Magris afirma că podul peste Drina este precum scutul lui Ahile pentru că reprezintă o întreagă lume în care fiecare lucru are o semnificaţie.

Pentru mine, podul peste Drina este unicul semn al Renaşterii în Balcani. Şi acesta este singurul lucru în care cred. Mă întreb, ca şi Dostoievski, cum a putut acest pod să supravieţuiască după ce a fost distrus? Dar tocmai acesta este un exemplu pentru mine pentru felul în care Balcanii au putut să se apere.

Dumneavoastră voiaţi să transformaţi capodopera lui Andric într-un mare film al cinematografiei iugoslave. Acum este o operă teatrală. De ce? Pentru că e mai ieftin?

Pentru că se întâmplă în Balcani. Pe limba de pământ din vecinătatea podului am reprodus stilurile arhitecturale din diversele culturi care animau Vişegradul. Şi podul este un exemplu de felul în care Balcanii şi le-ar fi imaginat. Dar posibilităţile de a reuni Etnii şi Religii sunt încă departe. Nimeni nu acceptă acest lucru azi.

Muzica este un fel de terapie colectivă

Johnny Depp şi Kusturica, la Festivalul de la Kustendorf

În mijlocul unei polemici pentru proiectul său arhitectural din Bosnia, realizatorul filmlui “Underground”, Emir Kusturica, străbate drumurile Europei în fruntea grupului său de rock balcanic, “No Smoking Orchestra”, într-un turneu. După Sevilla, Toulouse, Belgrad, Strasbourg, Cluj, de la 1 august va concerta la Kubana Festival din Rusia, la St. Woodstock din Polonia, la Dranoputer Festival din Belgia, la Festivalul de la Sziget şi la Festivalul Cântecelor Marinăreşti de la Paimpol din Franţa…

La Cluj, în 19 iulie, peste 16.000 de fani au cântat şi dansat alături de Kusturica şi orchestra sa, la Festivalul Peninsula.

Proiectul de reconstruire a oraşului Andricgrad

Întrebat de ce, după “Underground”, s-a lansat în muzică, Kusturica a răspuns: “Muzica Orchestrei «No Smoking» este concepută pentru a vindeca oamenii, pentru a-i face mai puternici, mai fericiţi, pentru ca viaţa lor să devină mai uşoară. Eu însumi am simţit asta chiar după «Underground», care a constituit un moment prea serios pentru mine, prea întunecat. M-am întrebat: care este scopul artei astăzi? Arta poate şi trebuie să funcţioneze ca un fel de terapie colectivă şi muzica o face chiar mai bine decât filmul. Aceste două arte au aceeaşi structură. Cu «No Smoking Orchestra» folosim diferite modalităţi de expresie artistică şi încrucişări de genuri muzicale, un crossover muzical, într-o ambianţă dionisiacă. Scopul este aducerea spectatorilor la catharsis, care este întotdeauna mijlocul de comunicare cu publicul, încă din Antichitate”.